Nu se aude nici un alt sunet în afara vocii interlocutorului meu, niciun ritm, nicio notă, însă totul în jur mustește de muzică. Pereții camerei sunt tapetați cu siluetele unei orchestre de jazz, bustul unui mare compozitor tronează în fața oglinzii, mici statuete haioase, cu instrumentiști, sunt așezate pe rafturi, iar masa la care ne-am așezat are picturi cu instrumente pe sticla mată. Gesturile, timbrul vocii și mai ales poveștile omului din fața mea duc tot spre muzică și spre vremurile în care ea avea aripi. O muzică acum aproape dispărută, o îmbinare plină de farmec între jazz și zicerea lăutărească, pe care astăzi puțini muzicanți o mai cântă. Mieluță Bibescu este unul dintre marii ei reprezentanți, aplaudat pe scenele lumii, din Japonia în cele două Americi, Rusia și Europa.
"În casă la noi, muzica a fost mai mult ca o nevastă"
- Am făcut interviuri cu violoniști, acordeoniști, țambaliști, dar niciodată cu un clarinetist. Cum a ajuns acest instrument în muzica lăutărească? Cum ați prins drag de el?
- A venit demult, cu fanfarele din Moldova. La Iași, la Bacău, cântau cu clarinetul când ieșeau pe stradă cu ursul, în Ajunul Crăciunului. La noi, în sud, se cânta la Moși, din căruță. În anii '40, era Goguță Popescu, Șoni Imre, care a fost dirijorul Big Band-ului de jazz al Radioului. Tata-l meu, Florică Bibescu, era concert maistru la Orchestra Simfonică Radio și și-a zis "pe băiatu' meu îl fac violonist, ca mine." Și m-a pus la vioară. Domne, nimic, bâtă, știi ce-i aia? Bocciu! Am studiat vioara de la cinci la doisprezece ani, da' nu-mi plăcea, nu mă țineam de ea. Tata se tot gândea, "băi, ce mă fac cu ăsta?" Bunicul meu, Bob Stănescu, un mare viorist, zice "domne, hai să-l întrebăm pe băiat ce-i place." M-au întrebat frumos. "Păi, mie-mi place clarinetu'", am răspuns. S-au uitat unul la altu'. "De ce, mă?"."Păi nu vezi ce frumos cântă unchiu' Ionel la clarinet?". Tata a plecat la Viena și, în timpu' ăsta, bunică-miu s-a dus și mi-a cumpărat clarinet. Dormeam cu el sub pernă, așa drag mi-era de el. Pe urmă, tata m-a dat la școală. Am studiat clarinetu' ca lumea, la Conservator. Nici eu, nici ai mei nu ne așteptam să ajung așa bine cu clarinetu', au spus "bă, nu știm cum, e de la Dumnezeu." Da' să-ți spun cum a fost la început cu clarinetu'. Unchiu' Ionel, fratele mamei, care cânta în orchestra populară a Armatei, ținea clarinetu' sus pe șifonier. Mie îmi plăcea sunetul, cum repeta el prin casă. Într-o zi, mi-am pus un scaun, m-am cățărat să iau clarinetu', m-am încurcat, am scăpat clarinetu' pe jos și s-a spart. Ăsta a luat foc. Bunicu' a sărit "Ceartă-l, fă-i ce vrei, da' să nu dai în copil!" Eu am luat clarinetu' să încerc să-l repar, să-l lipesc, și tot stând cu el în brațe, am prins drag de instrumentu' ăsta.
- Se cânta multă muzică în casă?
- Domne, la mine în familie nu a existat altă meserie decât lăutari și mai apoi muzicieni. Pe parcurs, am devenit muzicieni. Că străbunicii au cântat probabil la vreo curte domnească, de avem numele ăsta de Bibescu, nu e pus aiurea. S-o fi îndrăgostit vreo boieroaică de vreun țigan și l-a făcut pe bunicu', cine știe? Bunica avea prin casă niște fotografii de astea vechi, cu boieri, și câte un tablou mai răsărit. Bunicu' era un tip mai mărunțel, cu un păr cam ca al meu și cam... urâțel, știi? Dar de o inteligență... Cum să înveți tu, la douăzeci și ceva de ani, notele, să îți pui profesor și să scrii note după aia? Tata a fost primul ce a venit de la țară și a făcut școală de muzică. Ăștia mai bătrâni nu făcuseră școli, au fost niște oameni ce s-au zbătut pentru viață, oameni simpli, dar cu dragoste de muzică. De ce apreciau Enescu, Ciprian Porumbescu, lăutarii? Se minuna Enescu, "domne, cum poți să cânți așa, om fără școală, cum știi să pui mâna acolo, pe vioară?". Pentru că asta-i viața noastră, muzica. Cum se mândresc unii că sunt însurați cu aceeași nevastă de 50 de ani, și sunt toată viața îndrăgostiți de ea și o divinizează și nu mai știu ce să-i mai facă, așa la noi, muzica a fost poate mai mult ca o nevastă. Tot timpul e ceva nou, ceva de descoperit, de învățat. Cine spune că e perfect minte, nu există așa ceva. Mereu apare ceva și te gândești "domne, cum o scot la capăt cu asta, cum o cânt?". Îmi pare rău că nu pot să explic acum ce vrea să spună Bach, ce vrea să spună "M-a făcut mama oltean", ce vrea să zică Schubert sau "Dă, mamă, cu biciu-n mine!". Lucruri atât de reale, de adevărate! Fiecare rând, fiecare notă are un sens. Eu percep muzica într-un fel, îmi transmite ceva, o emoție, o mâhnire, o bucurie. Muzica e atât de vastă, tu, dacă asculți Mozart, simți altceva decât simt eu, fiecare se regăsește în felul lui, cu viziunile și cu sentimentele lui. Așa am fost crescut de mic. Mă lua bunicu', mă așeza pe genunchi și studia la instrument. La fel și tata. Cum să nu te dezvolți, cum să nu iubești muzica? Am avut casă mare, pe Matei Basarab, șase camere, locuiam toată familia acolo. Te trezeai și auzeai muzică. Tata repeta la vioară, că pleca la Radio, bunicu' trecea la pian... așa era de când deschideai ochii până te băgai în pat la culcare, zi de zi, numai muzică ascultai.
"În viața de lăutar contează foarte mult al cui ești. De unde te tragi"
"Am crescut în perimetrul ăsta bucureștean - Matei Basarab - Strada Romulus - Mântuleasa - Dudești, între jidani și armeni. Poate și pentru că eram minorități, ne înțelegeam ca frații. Erau multe familii de lăutari în cartier, lăutari care cântau la restaurant, nu cei de nuntă, ăia locuiau în Rahova. Noi eram floarea lăutarilor, oameni cuminți, civilizați, cu școală, de aia mă doare când zice câte unul «băi, țigane!». Eu la oamenii ăștia nu am auzit o înjurătură, nu exista vulgaritate în limbaj sau în comportament. Era nea Firicel, care știa cel puțin două, trei mii de romanțe, pe care nu le-am mai auzit la nimeni. Stătea pe Dudești. Un bărbat înalt și slab, sobru, brunet, cu o mustață à la Raj. Îți impunea respect, dar era de o blândețe, și avea așa maniere, avea niște expresii atât de frumoase... Mergeam cu el să cântăm la jidani, și pe timpu' ăla, anii '60, era o onoare să le cânți, știau să te asculte și să te aprecieze. De multe ori, muzica evreiască și cea țigănească semănau între ele, ca tempo, ca stil, aveau ceva comun. Mulți dintre cei mai mari muzicanți ai lumii au fost evrei. Mai era Fane Chioru', un țimbalist care și-a trăit jumătate din viață în Israel. Și marele Toni Iordache mergea pe la el, să mai fure meserie, adică îi spunea frumos: «Nea Fane, ce mai e nou, mai spune și mie câte ceva». Îmi ziceau vecinii evrei să trec pe la ei cu clarinetu', și aveam multe de învățat. Îi ascultam cum cântă o melodie, încercam s-o cânt cu ei, «Da' ce melodie frumoasă a fost! Hai s-o mai cântăm o dată». Am fost și îndrăgostit de o evreică, de Erika. Aveam vreo 15 ani, și ăsta a fost primul meu sărut, într-o seară de iarnă, printre fulgii de zăpadă care cădeau mari. Am sărutat-o pe Erika și am rămas cu un sentiment atât de cald, un sentiment de împlinire, cum ne plimbam noi prin parc și ningea. Apoi ea a plecat cu familia din țară, am mai comunicat un timp și gata. Ăsta a fost cartierul în care am crescut, în care nu exista ca vecinii noștri evrei să facă clătite și să nu vină să ne aducă și nouă. Noi făceam gogoși și îi chemam pe la noi. Armenii erau cu cafeluța, cu stafidele, cu tot felul de dulciuri. Iar de Crăciun era o frumusețe, ne adunam cu toții, fiecare cu ce se putea, și ne bucuram. Unde mai vezi acum așa o frăție? Acum, dacă iau clarinetu' să studiez un pic, îmi bate în țeavă «domne, ne deranjezi!». În copilărie, deschideam dimineața larg geamurile și studiam, era o încântare pentru vecini. Când mă opream, ieșea jidanu' la geam. «Domnu' Bibescu, dar de ce s-a oprit băiatu' dumneavoastră? Cânta așa de frumos!». Ieșeam să cumpăr pâine, mă opreau să mă încurajeze «Mă, băiatule, dar ce frumos ai început să evoluezi. Bravo! S-o ții tot așa!». Cântam cât de lungă era ziua, și unu' n-a zis «ne deranjezi!». Oamenii erau atunci mai culți, mai înțelegători unii cu alții. De pe strada mea, cel puțin doi-trei știau cine a fost Mozart. Sau Weber. Care au scris concerte pentru clarinet. Mai cântam și Strauss «Voci de primăvară», «Dunărea albastră», în duet cu tata, la vioară."
- Era exigent tatăl dumneavoastră? Cum vă împăcați cu o personalitate atât de puternică?
- Oho, și încă cum. Până pe la 15-16 ani, nici nu prea ne-am iubit, că era prea de tot. Mereu îmi spunea că nu studiez destul, că nu știu ce-o să mă fac în viață. Însă cele mai bune lecții pe care le-am primit de la el au fost de neprețuit. A fost cel mai bun profesor pe care-l puteam avea. Gamele muzicale-s un chin domne, pentru un copil, dar fără ele nu poți ajunge mare, sunt Abecedar. Tata spunea "Când faci game, gândește-te că ai să cânți într-o sală frumoasă, cu un papion la gât, că vor veni oameni importanți să te asculte și vei avea o mare satisfacție. Mare tragi, mare ajungi." Mai târziu, pe când aveam vreo 16-17 ani, și-mi mai plăcea și mie să merg la un fotbal, la un film, mi-a spus "Domne, tu să știi că ai o misiune." "Ce misiune am, măi, tată?" Niciodată nu i-am răspuns în contradictoriu. Zice "Uite, ai să cunoști o fată în care-ți vei pune tot sufletul, o să-ți fie nevastă și o să aveți o familie. Dacă nu vei învăța meserie, vei fi un instrumentist slab, lumea te va da la o parte și tu nu vei putea să oferi familiei tale ce-și dorește. Gândește-te că ai misiunea asta să studiezi, să devii un instrumentist bun și să-ți faci familia fericită!" Aveam 19 ani când m-a întrebat "Vrei să vii să cânți cu mine?" Abia așteptam. După câteva minute, mi-a spus "Ce faci tu aici, ce-i asta? Te rog să-ți strângi clarinetu' și să pleci acasă". M-am dus acasă și m-am pus pe plâns. Ce lecție a fost asta, când am înțeles ce înseamnă să acompaniezi, să cânți în spatele cuiva! Am cântat după aia cu mari violoniști și mi-au spus "Bravo! De la tac-tu știi să cânți așa bine, de la Bibescu!" Și l-am pierdut pe tata, și numai atunci, cu câteva ore înainte să moară, m-a chemat la el și mi-a spus. "Să știi că mor împăcat, sunt mulțumit de tine." Uite, că-mi și vine să plâng. "Ești un clarinetist bun", mi-a mai zis. Dar de la el nu mi-au rămas doar lecțiile astea, ci și un bun renume. În viața asta a noastră, de lăutari, contează foarte mult de unde te tragi, al cui ești și ce comportament a avut taică-tu. Dacă ar fi avut o fire obraznică, sfidătoare, nu m-ar fi iubit lumea! 50% am fost iubit din cauza lu' tata și a neamului meu. Oameni calzi, blânzi, care au știut să-și facă prieteni, nu dușmani.
"Bă, frate, «Ciocârlia» e țara mea!"
- Cum a intrat jazz-ul în viața dumneavoastră?
- Când eram mic, aveam opt, nouă ani, tata mă mai lua cu el la vestitul restaurant "Motanu' negru", unde cânta jazz și café concert. Când avea ceva timp liber, mă lua de mână și mergeam la "Cina", unde cântau impecabil, standarde de jazz mari pianiști, clarinetiști, violoniști, suflători - Jean Ionescu, Micki Apoițan, Bebe Prisaga, domne, ce mari instrumentiști a avut țara asta, cei mai mari din Europa. Tot cu tata am ajuns să-l ascult pe Sile Dinicu și orchestra sa fabuloasă. Domne, ăstora le veneau partiturile direct din America... orchestră mai tare ca cea de la Cerbu' de Aur, din '66-'67, să sune în felu' ăla, n-o să mai avem noi în vecii vecilor. 40 de violoniști, opt saxofoane, patru tromboane, patru trompete! Mai târziu, am ajuns să cânt și eu cu Sile Dinicu. Un om blând, un mare miștocar, dar când începea treaba zicea "Tată, acuma gata", și totul ieșea impecabil, suna ca la Duke Ellington. Cât studiam muzica clasică la Conservator, tata mi-a deschis gustul și pentru muzica lăutărească, și pentru jazz. Îmi aducea de afară câte un disc și-l lăsa lângă pick-up. Mă uitam, "Mamă, Benny Goodman!" Și începeam să cânt odată cu discul. "Ia uite, tată, cum cânt!" " Da, da', mai ai multe de învățat. Vezi că ți-am lăsat cinci lei de prăjitură pe masă." Ani mai târziu, trebuia să mă ciupesc să fiu sigur că nu visez. "Bă, eu sunt ăsta de pe scenă, cu Johnny Răducanu, cu Anca Parghel, cu Garbis Dedeian?" Johnny era de-al meu, țigan din Brăila. "Hai, tată, o frigi pe instrument? Că-s aicea, în spatele tău." Adică îți dădea aripi, te încuraja, nu spunea "Ai grijă să nu greșești, cânți cu mine!" Să-ți mai spun ceva, mă crezi, nu mă crezi, bine. Băi, frate, eu am fost primul clarinetist care a combinat jazz-ul cu muzica lăutărească. Asta, pentru că atât de bine se potrivește swing-ul cu ritmul horei, tot doi pe patru, încât pare că hora-i tot o improvizație de jazz. Mi-a rămas din copilărie ideea lui Jancsi Korrosi, care a luat muzica clasică și a transformat-o în jazz. Am scos vreo zece discuri cu Mădălin Voicu, am format "Gypsy Bibescu", formație de jazz cu care am cântat la Paris, în anii '90...
- V-a priit străinătatea, cum v-ați simțit atâția ani plecat din țară?
- America nu mi-a plăcut deloc. În Canada, eram un singuratic, una bucată de muzicant, ce se plimba singur prin parcuri și prin muzee. Un pustiu. Bine, eram cu colegii, dar după câteva luni te plictisești, vrei acasă, ți-e dor și de-o piatră de aici, de magazinul cu gogoși. Asta-i drama noastră, că ni se face dor. Nu-i înțeleg pe cei ce spun, așa, superiori, "La ce-ți trebuie să te întorci în țară?" În Grecia am cântat opt ani, din '83 până la Revoluție, în decembrie am luat primul tren spre țară, am înghețat de frig, m-am înzăpezit prin Turcia, numai să ajung acasă. Acolo a fost mai bine, că grecii sunt oameni calzi și tare petrecăreți, iar în anii '80, Grecia era înfloritoare. La Paris, puteam fi eu cel mai bun clarinetist din lume, tot român eram catalogat, cu toate stereotipurile. Cel mai mult m-a supărat prin străinătate că oamenii spuneau atunci când cântam "Ciocârlia", că e muzică ungurească. Eu n-am nimic cu ungurii, sunt muzicanți excepționali, dar "Ciocârlia", bă, frate, aia e țara mea, pe care o iubesc, așa cum o fi ea. Singurul loc în care m-am simțit bine a fost Japonia, unde am stat șapte ani. Acolo m-am cizelat, mi-am îndreptat o serie de greșeli personale, mi-am schimbat felul de a fi. Primele șase luni n-am cunoscut pe nimeni, apoi, când și-au dat seama japonezii cum sunt, ca om, mi-am făcut prieteni buni. Cântam într-un restaurant mare și, la un moment dat, cu toată politețea posibilă, un japonez m-a rugat să-i cânt o piesă tradițională irlandeză. N-o știam și îmi tot băteam capul cum să ies din situația asta. A venit la mine un ospătar și-a cerut scuze și m-a rugat să-i permit să-mi scrie piesa, că o știe el. Ospătarul! Am rămas prost. Mi-a scris notele la perfecție. L-am întrebat dacă a făcut o școală de muzică. "A, nu, așa, acasă, pentru mine. Dar nu mă compar cu dumneavoastră, dumneavoastră sunteți mari, vă ascult și vă admir în fiecare seară." Acasă, pentru tine? Ne asculți? Întreabă un ospătar de la noi ce considerație acordă muzicanților. Zero! M-am împrietenit cu Tomoioshi Nakamura, am mers acasă la el și l-am ascultat cântând la pian. Dacă venea în România, ar fi fost unul dintre cei mai mari pianiști. Japonezii sunt mari cunoscători ai muzicii, nu reziști decât dacă ești cu adevărat bun. Acolo nu-și bate nimeni joc de meserie și nu există această scară valorică, în care jos este omul de serviciu, iar sus directorul. Toți sunt pe aceeași treaptă, tratați cu același respect.
Vremuri apuse
A cântat cu cei mai vestiți lăutari, cu Toni Iordache, cu marele Nămol, cu Mitică Ciuciu, a rămas prieten pe viață cu Ionică Minune, cu Leonard Iordache. Nu exista ranchiună, vorbe urâte în lumea lăutarilor, ci numai respect și frăție. Dar lucrurile frumoase s-au dus. Unde sunt balurile lăutarilor din tinerețe, de la Turturele, Casa de Cultură de pe Dudești, unde veneau fetele însoțite de mame, și fetelor le sclipeau ochii, dar făceau pe rușinoasele? Ei mergeau și spuneau "Săru' mâna, ne dați voie să dansăm cu..." "Da, sigur, mamă, cum să nu? Eu te știu, ești a lu' cutărică..." Unde sunt revelioanele lăutarilor, de pe 2 ianuarie, unde se strângeau cu toții și fiecare cânta pentru a câștiga admirația colegilor de breaslă?
După bucuria trezită în el de amintiri, Mieluță Bibescu s-a întristat. Pe masa cu sticlă mată, pictată cu instrumente muzicale, stă un caiet la care a lucrat 20 de ani, o metodă pentru tinerii ce vor să învețe tainele clarinetului. Marele său of este că, după 1990, niciun tânăr nu i-a bătut la ușă să-i ceară vreun sfat, să se intereseze cum e cu muzica asta de café-concert, cum se fac improvizațiile. "Durerea e că și în liceele de muzică, dacă te duci pe holuri, în pauze, se ascultă manele. Care-s o infecție, o porcărie! Poate să mă ia cine-o vrea de gât, de urechi, că știu că am dreptate. De unde o veni virusul ăsta distrugător pentru muzica lăutărească, pentru folclorul nostru atât de frumos? Nici măcar țiganii nu mai vor la nunțile lor muzică lăutărească, vor doar manele. De restaurante, ce să mai spun? Știi cum era înainte? Tata mergea seara, cu marele violonist Ion Voicu, la restaurant, la Athénée Palace, să-l asculte pe Sachelarie, pe Tudor Pană. Erau vremuri calde, frumoase, cu care nu ne vom mai întâlni niciodată. Lumea râdea pe stradă în anii '60, '70, restaurantele erau pline, nu aveai loc vineri, sâmbătă, duminică. Jazz se cânta mai pe ascuns, la barul «Melody», la «Lido», la «Athénée Palace», la «Continental» se cânta café concert, se dansa, ieșea omu' la un tango, la o rumbă, era o atmosferă mai fină, veneau și străini. Făceai un semn discret, venea ospătarul, «Da, cu ce vă servim?». Mai pe gustul meu era «Bumbeștiul», «Odobeștiul», unde se cânta de foaie verde, muzică lăutărească, unde-ți înecai amaru' și-ți deschideai sufletu'. Nu se preocupa nimeni de etichetă, omu' asculta și zicea «Bă, frate, ce dreptate ai tu cum cânți acolo, fir-aș al dracu!» La Athénée Palace nu puteai să zici «Fir-aș al dracu!». Aici erai tu, strigai după ospătar, ăsta venea, «Ce faci, bă, nea Gicule, ce-ți aduc, tot ca data trecută?». «Adu, bă, o baterie, că știi tu ce să pui acolo». Și se făceau tot felul de glume, de miștocăreli. Clocoteai de viață!"
În prezent, Mieluță Bibescu lucrează la un nou disc, care se va numi "O inimă și un saxofon." Saxofonul este a doua sa dragoste, după clarinet. Câteva piese-s gata. Ascult una dintre ele, intitulată "Și când n-oi mai fi, să-ți amintești de mine!" Sună superb, un aranjament orchestral modern, alert, cu ritmul spart din când în când de o nostalgică și însingurată temă de saxofon. "Piesa asta e cum e în sufletul meu. Mergi pe stradă, ești prezentabil, fizic arăți bine, dar în inima ta, te întrebi «Ce fac, Doamne, cum mă descurc eu, cum trec de piedica asta?». Ritmul e lumea din jur, neprimitoare, cu ghimpi, stâncoasă, apoi intră iar saxofonul, când îți zici «Mulțumesc că sunt bine, că afară e soare, că Dumnezeu veghează asupra mea, o să fie bine, o scot eu la capăt și de data asta!»"