Este profesor la Universitatea din Jena, Germania, şi la Universitatea din Viena, Austria. Personalitate a istoriografiei europene, a organizat şi condus mai multe cercetări de teren privind aromânii din ţ?rile balcanice. Pasionat de limbile aflate pe cale de dispariţie şi de culturile tradiţionale care stau să piară, încearcă să le prindă ultimele străluciri şi să le documenteze într-o arhivă pentru generaţiile care vor veni şi nu vor şti unde să-şi găsească rădăcinile. L-am intervievat pe prof. Thede Kahl, cu prilejul unei conferinţe pe care a susţinut-o la Bucureşti, pe tema cercetărilor sale legate de aromâni şi meglenoromâni. La puţin timp după întâlnirea noastră, ca o recunoaştere a meritelor sale în acest domeniu, profesorului Thede Kahl i-a fost acordat, de către Universitatea "Vasile Goldiş" din Arad, titlul de Doctor Honoris Causa.
"Zburătorii" din Pind
Sat armânesc, cuib de vulturi în Munţii Pindului
Pe teren cu informatorii lui
- Pe certificatul meu de naştere scrie Hamburg - un oraş cu care nu am aşa de multe legături, deoarece am trăit acolo doar primii patru ani din viaţa mea. În schimb, din familie am moştenit principii de viaţă solide şi multă dragoste de natură. De mic am mers împreună cu părinţii mei în lungi călătorii prin Europa, învăţând să dorm în pădure şi să trăiesc în natură, fără ajutor din partea lumii civilizate şi fără niciun contact cu ea. Cred că tocmai această lipsă de contact cu alţi oameni m-a făcut pe mine atât de comunicativ şi atras de alte culturi. Am fost un elev conştiincios, dar am preferat să învăţ limbile turcă şi greacă în loc să mă dedic matematicii sau anatomiei, pentru că limbile străine mă pasionau încă din copilărie. Tot mergând cu părinţii mei în munţii Greciei, cu rucsacul în spate, pe poteci de munte, sau cu caiacul pe râuri repezi, de multe ori, când nu ne puteam orienta, ceream lămuriri de la oamenii din satele întâlnite în cale. Tatăl meu, care e foarte simpatic, dar care nu a avut niciodată o aplecare pentru limbile străine, nu ştia nici măcar cum să întrebe, aşa că de cele mai multe ori, dialogul lui cu localnicii suna cam aşa: "Venim de la.... ăăăă... cum se spune?... Şi vrem să ajungem la.... ăăăă, am uitat cum se zice..." Drept pentru care, m-am hotărât că trebuie să învăţ bine limbile străine, cel puţin ale ţărilor pe unde aveam de gând să-mi petrec vacanţele, măcar ca să nu trec şi eu prin asemenea situaţii caraghioase. Pe când aveam 15-16 ani, învăţasem deja franceza şi spaniola, făcusem latina la liceu, şi am observat că în satele greceşti din Munţii Pindului, la Samarina, la Breaza, aproape de graniţa cu Albania, oamenii te salutau în greceşte, dar când se depărtau, vorbeau ("zburau" - cum se spune în aromână), o altă limbă, care suna ca una apropiată de cele latine. Erau aromânii, vlahii din Munţii Pindului, cum îşi spuneau. Aşa că după ce am învăţat limba greacă, am vrut neapărat ca să ştiu şi limba aromână. Desigur, la vârsta aceea, nu ştiam nimic despre problemele istorice pe care le-au avut aromânii pe parcursul timpului. Imaginea lor era a unor oameni care trăiau în armonie cu natura, în nişte sate fantastice, într-un stil de viaţă tradiţional, dar care le aducea, în acelaşi timp, şi o anumită prosperitate. Mai târziu, venind des în mijlocul lor pentru cercetări şi trăind cu ei laolaltă, am învăţat şi cântecele lor, şi dansurile. Eu chiar cred că muzica este cel mai bun profesor pentru cei care vor să înveţe o limbă, sau să cunoască o cultură. Muzica este cea mai frumoasă declaraţie de dragoste şi, aşa cum ne exprimăm prin limbă, aşa ar trebui să ne exprimăm şi prin cântec şi prin dans.
Moartea programată la vârf
Cu părinţii în Munţii Pind
- Sunt douăzeci de ani de când mă ocup de culturi tradiţionale. În timpul acesta, am colecţionat momente minunate, am învăţat foarte multe lucruri, acum am un sistem în minte, o "strategie" de cercetare, dar din păcate, nu mai am aşa de mult timp ca să fac tot ce visez să fac.
- Se spune că dialectul aromân, laolaltă cu modul de viaţă arhaic se vor stinge. Poate fi oprit fenomenul acesta?
- Dispariţia culturii aromâne a fost anunţată şi acum cincizeci de ani, şi acum o sută de ani, şi iată că, totuşi, limba se mai vorbeşte (mai sunt cam 350.000 de aromâni care vorbesc sau măcar înţeleg limba). Dramatică mi se pare alegerea lor vizavi de exprimarea publică a culturii lor, şi aici vorbesc în special de Grecia, unde trăieşte majoritatea aromânilor şi unde cei mai mulţi dintre ei vor să-şi ascundă identitatea, limba. Politicienii ar putea contribui la schimbarea acestei stări de lucruri, prin încurajarea imaginii şi exprimării publice a identităţilor. Dar tocmai asta nu fac şi contribuie, prin pasivitatea lor, la stingerea culturii aromâne.
- Lucrarea dvs, "Istoria aromânilor" (editată şi în România, în 2006), este un studiu realizat strict pe criterii ştiinţifice. Aţi făcut pentru el o muncă uriaşă de teren. Ce probleme aţi întâmpinat lucrând la acest proiect, în comunităţile pe care le-aţi vizitat?
- Lucrurile stau diferit. De pildă, un cercetător de teren în Albania găseşte raiul, dacă se ocupă de aromâni, pentru că nimeni nu îl deranjează. La fel este şi în Republica Macedonia, unde ei chiar au toate drepturile şi sunt încurajaţi oficial să publice cărţi şi să facă şcoli în limba lor. În schimb, în Grecia, o ţară care şi-a luat angajamentul să câştige aromânii ca şi parte din populaţia sa, există foarte puţină înţelegere pentru limba şi tradiţia aromânească şi pentru cercetătorii care sunt interesaţi de aromâni. De exemplu, dacă în Republica Macedonia există câteva biserici şi mass-media în aromână, în Grecia, astfel de activităţi sunt încă şi acum de neimaginat. Nu cred că vreo lege europeană va fi în stare să schimbe această atitudine în Grecia, dar bizar este că şi aromânii de acolo vor să se asimileze şi să nu fie consideraţi o minoritate.
Un telefon de la poliţie
Părinţii, doi împătimiţi ai naturii
- Nu e nevoie mereu să ai "ok"-uri politice, atunci când mergi pe teren (din partea administraţiei locale, vreau să spun). Dar există locuri în lume unde chiar nu poţi să faci cercetare de teren, dacă ignori politica, dacă ignori oficialităţile locale, care vin şi te împiedică să lucrezi. Am păţit asta şi în Iran, şi în Turcia, chiar şi în Grecia e foarte greu. Dacă deranjezi, ajunge un telefon la poliţia secretă şi populaţia e informată să ţină uşile închise: lumea se scuză, dar nu-ţi mai răspunde la întrebări. Uneori, simt că sunt şi presiuni politice de a mă înregimenta, de o parte sau de cealaltă, prin citate trunchiate din cărţile mele. Cum rezist? Cred că, pur şi simplu, am devenit mai indiferent, nu mă mai supăr aşa de tare, deşi la început mă deranja. Ştiinţa caută adevărul şi, dacă eu văd că e un adevăr care doare, pot să aleg să-l spun sau să nu-l spun, dacă îi pun într-o situaţie dificilă pe cei cu care am vorbit pe teren. Având speranţa că va veni un timp când nu va mai exista frică şi adevărul va putea fi spus fără să fii acuzat că faci propagandă. Grecia şi Turcia, de exemplu, sunt dintre cele mai agresive ţări din câte cunosc din acest punct de vedere. Chiar şi în Siria, unde toată lumea e şocată de politica emigrării şi de război, e mai uşor să faci cercetare decât în primele două ţări enumerate mai sus. În România, chestiunile legate de unguri sau de ţigani pot să devină mai sensibile, dar eu, până acum, nu am avut probleme, de câte ori am făcut cercetări aici. În rest, România e foarte deschisă şi relaxată, cu cele 17-18 minorităţi etnice recunoscute, nu se compară cu Grecia sau cu Turcia.
Arhiva VLACH. Douăzeci de limbi şi dialecte
- Îmi place România şi îmi place să fac cercetări în ţara dvs. Mereu găsesc lucruri interesante. De pildă, acum aş vrea să termin studiul nostru despre dialectul moţilor din Apuseni şi să scriu un volum despre minorităţile ascunse în Ardeal, cu nişte colegi la "Centrul de Studii Ardeleneşti". Şi aşa cum "Forumul România" de la Viena a fost o iniţiativă personală, aşa şi cele mai multe cercetări le fac pe cont propriu şi prin iniţiativă proprie. Dar întotdeauna sunt oameni şi asociaţii care mă ajută, oameni care au ca şi mine aceeaşi pasiune pentru cercetarea de teren, pentru limbi pe cale de dispariţie şi pentru muzică.
- Ce proiecte aveţi în momentul acesta pe agenda profesională?
- Cel mai mare vis al meu este realizarea unei arhive despre limbi şi dialecte pe cale de dispariţie, direcţie în care lucrez deja de mulţi ani şi în care am avansat destul de mult împreună cu colegii mei. Arhiva, pe care am numit-o, într-un moment de inspiraţie şi printr-o coincidenţă, "VLACH" (Vanishing Languages And Cultural Heritage) va conţine peste douăzeci de limbi şi dialecte, sute de ore de interviuri, transcrise în mod ştiinţific, şi date despre situaţia limbilor în anumite regiuni. Acum, cursurile la universităţile unde predau şi finalizarea cercetărilor făcute peste vară îmi ocupă mai tot timpul. Dar semestrul viitor cred că îmi iau liber. Noi, profesorii universitari, putem ca la fiecare trei ani să facem un semestru de cercetare. Am mai multe "şantiere" deschise şi aş vrea să merg câte o săptămână peste tot.
Iubirea bate tot
În exerciţiul funcţiunii
- Deşi cei din jurul meu spun că sunt "hiperactiv", eu simt că mi-ar trebui şi mai multă energie pentru toate lucrurile pe care le am de făcut. Şi dacă n-aş dormi niciodată, tot nu aş avea timp destul. Fac totul cu iubire! Bucurie mai mare nu cred să existe, decât să faci un om să ţi se dezvăluie, să te găzduiască în casa lui, să te aşeze la masa lui, să-ţi pună în palme istoria lui şi a neamului său, să-ţi cânte un cântec venit din inima lui, să îţi ofere încredere şi să te considere aproapele lui, chiar dacă tu vii de foarte departe. Să te facă să te simţi ca în Rai - "raiul etnografului"! Şi atunci, cum să nu vrei să scrii despre asta, cum să nu arăţi în felul acesta că eşti de partea lor, că îi înţelegi? Produsele cercetării mele de teren, cărţi, articole, sunt ca un fel de declaraţie de dragoste şi de preţuire pentru ei. Tristeţea vine atunci când se pierde materialul, atunci când cercetarea nu ajunge să fie valorizată. Cum se pierde? De pildă, mi-a fost furată o valiză la Bucureşti, în 2001, o valiză în care aveam înregistrările pe casete (că nu era aparatură digitală pe atunci) şi filmările făcute într-un sat din Grecia. Şi la Roma am păţit tot la fel. Iar la Sofia, a treia oară, când mi-au furat o geantă, am văzut şi am strigat după hoţ, şi el mi-a adus-o înapoi, susţinând că a încurcat bagajele. Dar după aceea, a venit acelaşi individ la mine şi mi-a întins, spăşit, şi paşaportul, pe care-l subtilizase, nu ştiu cum. Probabil, i se făcuse milă de mine!
"Aaa! Dar tu eşti de-al nostru!"
Primind titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Arad
- Da, paşaportul arată că sunt german. Dar am renunţat să-mi mai definesc identitatea, tocmai pentru că mi se pare aşa de atractiv să simţi că aparţii mai multor locuri: peste tot unde văd o etnie, un popor care mă impresionează prin cultura sa, aş vrea să îi aparţin, să devin şi eu parte din el. Şi nu e posibil, dar încerc să mă pătrund de spiritul lor. Rămâne până la urmă că eu sunt al drumurilor. Încerc mereu cu degetul mirajul acesta al călătoriei, al aventurii, al cunoaşterii. Sunt multi-multi identitar. Cel mai mare compliment pe care ţi-l pot face cei care te primesc în mijlocul lor ca să-i studiezi este să-ţi spună: "Aaa, dar tu eşti de-al nostru de-acuma!"! Mare bucurie în viaţa mea! De pildă, în vara aceasta, am ajuns din nou în nişte aşezări de meglenoromâni din Turcia - o "revenire în teren" după 15 ani. Pe atunci nu exista internetul, nu am mai ţinut legătura cu ei, aşa că am ajuns acolo cu ideea că, poate, voi recunoaşte pe cineva dintre foştii mei informatori. Dar a fost ca o călătorie în timp, i-am găsit aşa cum erau când am plecat de acolo, în 2000: la aceeaşi masă, în aceeaşi cafenea, de lângă geamie. Când i-am văzut, numele lor mi-au revenit brusc în minte, iar ei, mi-au zis de parcă ieri plecasem de la masa lor: "Tedi, ţe faţî? Bun iesti? Cum e Maria?" (Maria, soţia mea, adică). Şi a fost foarte emoţionant când mi-au spus: "Cartea pe care ai scris-o şi pe care ne-ai trimis-o am pus-o lângă Coran!". (Ei au fost islamizaţi, dar îşi vorbesc încă limba străbunilor lor). Vă imaginaţi, am fost cu totul înduioşat: mai mare dovadă de preţuire din partea lor, nici că puteam să primesc! M-au considerat de-al lor! Când merg undeva, chiar şi numele meu îl traduc mereu şi mă bucur când mă duc în Rusia şi mi se spune "Fiodor. Dacă îmi spune Thede, ca în Germania, înseamnă că mă aruncă înapoi, mă "rejectează", ca şi cum ar spune "tu nu eşti de-al nostru!" Sau când mi se spune "Tedi" în aromână, Tudor în româneşte, mă topesc de plăcere, mai ales că sunt căsătorit cu o aromâncă din România. Îmi place să vin aici, îmi place Bucureştiul vechi cu patină orientală - Hanul lui Manuc, Capşa - şi nu sunt fan al megalomaniilor arhitecturale moderne.
Maria, pădurea şi visele
În mijlocul familiior armâneşti Fuchi şi Piturescu
- Călătoria pentru mine a devenit un stil de viaţă şi, din fericire, cele mai multe călătorii nu le fac singur. Nu ştiu cine dintre noi călătoreşte mai mult, eu sau soţia mea, Maria Bara, aromâncă de origine, dar călătoriile noastre împreună, sau clipele din aeroport, sau din gară, fac parte din fericirile noastre. Însă, momentele de răgaz, de multe ori, apar numai din cauza unui tren pierdut sau a unui zbor anulat. Îmi place muzica şi, mai ales, îmi place să merg în pădure, să tac şi să observ freamătul vieţii din ea. Sunt pasionat de păsări, de plante, asta e o pasiune care vine din copilărie. Dar, în general, mă preocupă atât de multe lucruri în paralel, încât nu simt niciodată că e stresant ceea ce fac. Şi, bineînţeles, timp pentru visuri este mereu.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
