Cu plăcerea lor de a pune etichete, francezii au inventat mai nou termenul exoficțiune, opus autoficțiunii, a cărei modă a trecut. În noul trend, autorul nu se mai identifică, într-un joc facil, cu naratorul, ci accentul cade pe ficțiune, dar una de un tip special, în care personajele nu sunt imaginare, ci personalități reale: artiști celebri, filosofi, oameni politici, savanți etc. Diferența dintre exoficțiune și biografie e că aceasta din urmă (romanțată sau nu) se ține strâns și cronologic de documentele păstrate, în timp ce în prima, deși documentarea e și aici esențială, autorul își expune propriul punct de vedere asupra eroului său, cu ceea ce poate și ceea ce nu poate fi știut despre viața lui. Căci complexitatea unei personalități marcante nu poate fi "biografiată" decât prin simplificare, prin reducerea transformărilor interioare evanescente la un contur epic jalonat cu evenimente și fapte atestate de documente și mărturii. Încă înainte ca exo - (sau docu-) ficțiunea să devină o tendință literară ilustrată de mulți și buni romancieri occidentali, Ion Iovan a folosit toată informația disponibilă despre Mateiu Caragiale și epoca lui într-un "eseu biografic" publicat în 2002 la Ed. Compania și apoi în extraordinara carte "Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale, însoțite de un inedit epistolar precum și de indexul ființelor, lucrurilor și întâmplărilor" (Curtea Veche, 2008). Ambele m-au entuziasmat prin felul cum sunt alese și recompuse în spirit și stil matein decupajele din documente. Romancierul Ion Iovan nu-l preia în franciză pe bastardul lui Ion Luca, ci îi învie în cel mai plauzibil mod cu putință zilele numărate între 1885 și 1936. Chiar dacă îi împrumută tonul, limbajul, obsesiile - asta nu înseamnă identificare ci artă narativă. Nu se pierde niciodată în comentariu și interpretări auctoriale, ci doar contextualizează informația prin care dezvăluie intimitatea lui Mateiu în relație cu lumea exterioară. Volumul pe care vi-l recomand azi contopește cele două cărți, din 2005 și 2008, într-o structură nouă, în care au fost rescrise sau eliminate părți din ele, astfel încât Mateiu să ne apară și mai adevărat în toată artificialitatea lui - o performanță de maestru, cu atât mai mult cu cât "Mathieu Jean Caragiale, conte de Karabey", cum se autodenumea, e un autor-cult în lumea literelor române, radiind peste generații până azi. Personaj fascinant prin excentricitate și frivolitate, omul nu e simpatic. Dandysmele lui inclusiv intelectuale, impostura genealogiei nobile, elitismul arogant - toate îl opun atât de popularului său tată, rămas constant în iubirea românilor care se recunosc râzând în geniul caragealian. În "MJK", relația bastardului cu Ion Luca împrumută perspectiva fiului ce se simte un ou de cuc în căminul patern unde e tolerat. Mistificarea originii, delirul de grandoare, morga, ostentația vestimentară se pot explica și ca revoltă împotriva genitorului ce-l neglija, răsfățându-și sub ochii lui copiii legali, pe Luchi și Țuschi. Ion Iovan, folosind citate din corespondență și mărturii, luminează subtil zonele entre-deux prin care deambulează Matei-Mathieu, în aceeași măsură fluture și pasăre de pradă: între realitatea socială căreia îi aparține prin naștere (mama - muncitoare de mahala, tatăl - mitocan burghez "înhăiat cu mușteriii târzii ai cârciumelor") și cea aristocratică în care își dorește locul stipendiat, pentru a se abandona hedonismului. Motorul cu autopropulsie care-l pune în mișcare e fantezia livrescă, materializată în capodopera "Craii de Curtea-Veche". Autorul lui "MJK" își împarte volumul în două mari secțiuni: O lume pentru Mateiu, în care plasează cei 27 de ani în care biografiile tatălui și fiului merg mai mult sau mai puțin împreună, plus drumul exterior și interior, în cadrul de epocă dintre 1912-1934. Partea a II-a, Jurnalul jubileului, conține jurnalul apocrif din ian. 1935 până în ian. 1936. "Nevoite să respire aerul fabulației", fiindcă originalul s-a pierdut, memoriile ultimului Caragiale sunt o reușită atât de uimitoare, încât la prima ediție unii le-au crezut autentice.