Biserica rezemată pe o cruce

- Schitul "Schimbarea la față" din Măgura, jud. Hunedoara -

- Șapte măicuțe rătăcitoare au aprins credința pe-un vârf de deal -

Rugăciuni deasupra lumii

E mică tare bisericuța asta de piatră! Doi pași, exact doi pași, despart ușa de la intrare, de catapeteas­mă. E mică și, totuși, încap în ea și preotul, și maicile, și cei câțiva credincioși care s-au încumetat să ajungă aici, în zi de mare săr­bătoare: Sfinții Arhangheli Mihail și Ga­vril. Copacii pădurii nu și-au lepădat de tot straiele și-și vântură aurul, sub cerul albas­tru de toamnă. O lumină ca mierea învăluie pământul, mai blândă și mai tristă ca în alte anotimpuri, urcând, cu greu, spre dealul și spre biserica ridicată pe vârful lui. E atâta melancolie în lume, că nu mai știu dacă po­vestea locului, a schitului acesta abia înfiri­pat, o spune toamna sau Maica Stareță An­tonia.

Șapte maici în bejenie

Fuseseră, cu toatele, maici la o mânăs­tire din județul Buzău. Dar parcă nu era acolo locul lor, nu-și aflau nicicum liniștea. Le chema, cu tainic glas, Ardealul. Sim­țeau, parcă, o așteptare, venită de peste munți. Și și-au urmat chemarea, în vara lui 2013. Chiar dacă porniseră la drum noaptea, nimic nu li se putea pune de-a curmezișul gândului. Își propuseseră să ajungă la Mânăstirea Nera, din județul Caraș-Seve­rin. Și-ar fi dorit să poposească undeva, să participe la o liturghie, dar drumul n-a vrut să se oprească și au mers, au tot mers, până ce nu și-au mai simțit tălpile. "Am ajuns la Deva pe la 3 jumate - 4 dimineața și ne-am dus direct la catedrală, care are hramul Sf. Ni­co­lae. Era 5 august și se făcea slujbă, pentru că fuse­seră aduse moaștele Sf. Ioan Iacob Hozevitul", poves­tește Maica Antonia. Însuși Prea Sfințitul Gurie, Epis­co­pul Devei și Hunedoarei, oficia slujba. Mare le-a fost mirarea mai­cilor să vadă că, la sfârșitul slujbei, toți cre­dincioșii i-au cântat Prea Sfințitului "La mulți ani!". Tocmai se împlineau câțiva ani de la hirotonie. Maicile i-au cântat și ele și așa au intrat în vorbă. "Ne-a întrebat de unde suntem, i-am spus că venim din județul Buzău și că suntem în căutarea unui loc în care să așternem de mânăstire. Prea Sfințitul a zis: «Prislop - nu, că acolo e prea multă gălăgie; Băița - nici acolo, prea e la drum. În Retezat, la Petro­șani...»."
Dar nu de asta plecaseră maicile spre Ardeal! Mâ­năstiri pline de maici și de pelerini ar fi putut găsi și de unde veniseră. Nu. Ele căutau liniștea. Și greul. Greul acela ce pare de neacceptat în lumea de azi, dar necesar, pare-se, pentru a te găsi pe tine și smerenia ta.
- "Prea Sfinția voastră", i-am spus, "noi vrem ceva sălbatic, un loc unde se ajunge greu, unde nu este apă, nu este curent, nici construcție existentă. Vrem să-ncer­căm banul de aur în dinți. E curat?".
Episcopul Gurie s-a uitat la noi și a făcut un gest de uimire, extrem de cuprinzător:
- "Ei, dacă e așa, am ceva frumos!!!". Nu ne aștep­tam la așa reacție, nu știam ce să credem. Prea Sfin­țitul a adăugat: "Am ceva așa frumos, cum vreți, pe un deal. Chiar ieri am sfințit biserica!".
Maicilor mai că nu le venea să creadă. Prea repede se așezaseră parcă lucrurile, prea ușor. Au plecat ime­diat într-acolo, însoțite de episcop și de părintele-diacon. Au ieșit din drumul național și-au luat-o pe altul, ce urca, șerpuit, printre dealuri golașe. O zi ca­niculară de vară ardea și aerul, și pământul. Când au început urcușul, ceva abia simțit, o ușurare nedeslușită, li s-a așezat, cuminte, în suflete. Nici oboseala nu o mai simțeau, nici gândul că, poate, mai au de căutat locul acela, numai al lor, nu le mai dădea târcoale. Ca și când, legate cumva la ochi, s-ar fi întors acasă. Doar că nu știau cum arată.

"Adunătura" lui Dumnezeu

Până să ajungă sus, sus de tot, la bisericuța aceea ce abia se zărea în vâr­ful dealului cel uriaș, au mângâiat cu pri­virea împrejurimile. O țară ceva mai mică, cu toate cele patru puncte cardi­nale mărginite de munți, li se-ntindea la picioare, ca într-un joc de copii: ținutul Hațegului și-al Mureșului.
- Maică, aici e locul nostru! Dacă Prea Sfințitul ne binecuvântează, aici ră­mânem! S-au uitat de jur-împrejur și, văzând priveliș­tea aceea ireală, au zis: "Doamne, dar aici e Taborul!". Episco­pul Gurie le-a binecuvântat cu amân­două mâinile, consfințind astfel rămâne­rea maicilor în biserica de deasupra lu­mii.
Dacă pe cineva a tulburat întâmpla­rea asta, acela a fost părintele Nicolae Stanciu, cel la a cărui dorință s-a ridicat bisericuța. "Părintele, săracul, era cam tulburat: «Cum? Ieri am sfințit biserica și azi deja au venit maicile! Poate că Prea Sfințitul a pregătit totul dinain­te...», povestește Maica Stareță. "Nu-i venea la so­co­teală cum s-a întâmplat asta, așa, dintr-odată, atâta timp cât sunt biserici și mânăstiri care n-au viețuitori de ani de zile, și aici, unde nu e apă, nu e curent electric, vin, dintr-odată, șapte maici!", spune Maica.
Soborul Schitului "Schimbarea la față" Măgura, județul Hunedoara, numără măicuțe venite din toată țara. "Suntem o adunătură, cum s-ar zice", spune Maica Antonia. "M-a între­bat, cândva, o doamnă, cum se «înmulțesc» călugării, și i-am spus că exact așa, prin «adu­nătură». Dar adu­nătura asta există doar dacă e de la Dumnezeu, dacă e che­mare. Altfel, nu!".

Minunate potriveli

Povestea, astfel spusă, nu e întreagă. Și pare-a fi și începută puțin de-a-ndoaselea. Pe părintele Nicolae Stanciu, cel la dorința că­ruia bisericuța din deal a luat naștere, l-am găsit la Dâncu Mare, unde e preot-paroh. Sluj­ba de duminică abia se terminase și, în biserica recent renovată, glasul părintelui avea s-așeze totul la loc.
De câte ori iese din biserica în care slu­jește, părintele Stanciu vede în față dealul. I se pare a fi cel mai frumos dintre toate, căci niciun petic de pădure nu-mpiedica privirea să-l cuprindă în măreția lui. "E cel mai înalt deal din zona asta a Streiului și Călanului. De fiecare dată, îmi spuneam: ce frumos ar fi să fie acolo o troi­ță! Era unul din gândurile mele de când am venit aici. Cu darul lui Dumnezeu, am ajuns pe deal, la un moment dat. De sus, m-am uitat spre parohie și părea un sat de pitici. «Ce s-ar putea face acolo, ca să se vadă?», m-am întrebat. M-am gândit că, decât o troi­ță, s-ar potrivi mai bine un paraclis", povestește pă­rintele. Și-a amintit că văzuse așa ceva în Grecia, unde există câte un paraclis mic pe fiecare deal mai înalt, și e mereu acolo câte o candelă aprinsă, închinată unui sfânt, iar credincioșii merg și se roagă în zi de hram sau la unele sărbători. Terenul din deal era al bisericii, nimeni nu ceruse retrocedarea.
"Mi-era groază să mă apuc atunci, că eram încă sub Episcopia Aradului și nu știam ce va urma, dacă vom primi binecuvântarea sau nu. Dar în 2009, s-a înființat Episcopia Devei și Hunedoa­rei și am mers la Preasfinția Sa, Episcopul Gurie, și i-am spus ce inten­ționez să fac. A fost de acord, dar a zis să nu mă apuc până nu am toate actele în regulă. A durat doi ani să obțin actele, până în 2011. Atunci a rânduit Dum­ne­­zeu și ne-am apucat de trea­bă. Sunt patru familii de cti­tori, care însă doresc să-și păstreze anonimatul", spune părintele.
În acel an, în luna mai, a plouat două săptămâni la rând, ca la un alt potop. Apoi n-a mai plouat deloc, până în no­iem­­brie. Zidăria bisericii a fost gata în oc­tombrie, iar în de­cem­brie, gata a fost și aco­perișul, apoi, încet, s-au făcut toate celelalte. Doi ani mai târziu, în 4 august 2013, epis­copul Gurie a oficiat liturghia și a târnosit biserica cu hramul "Schimbarea la față".
"Biserica a fost închi­na­tă inițial Sf. Ierarh Nico­lae, făcătorul de minuni", spune părintele. "Nădăj­du­iam ca hramul să fie sărbă­torit în 9 mai, la Adu­cerea moaștelor Sf. Ierarh Nico­lae la Bari, când e mai ușor de ajuns decât în 6 decem­brie. Prea Sfințitul Gurie a zis, însă, că aici e Taborul și ar trebui să-i pu­nem și hramul «Schimbarea la față». A doua zi după târnosi­rea bisericii, s-a întâm­plat să vină maicile aici. Așa a rânduit Dumnezeu, să le placă și să rămână. Cu darul lui Dumnezeu, ce va fi de acum încolo, vom vedea!".

Crucea nedezlegată

Nu are niciun nume dealul acesta ciudat. De sus, priveliștea ce ți se-ntinde, mai mult înaintea sufletului, decât în fața ochilor, pare un foarte reușit trucaj foto­grafic. De jur-împrejur, întreg județul Hunedoara, ca o hartă tridimensională, numai bună de învățat altfel de geografii decât cele școlare.
"Doar pe dealul din fața bisericii e o bucată de pădure care obturează vederea spre Munții Poiana Ruscă, dar satele acelea din Ținutul Pădurenilor, ori­cum, nu se văd, că-s îngropate în păduri. În rest, se vede ca-n palmă: Retezatul, toată partea aceea, bise­rica mare din Ghelari, zona Hațegului, Călan, Munții Orăștiei, cu toată panorama, cu Luncanii, cu tot; apoi Valea Mureșului, Orăștie, drumul ce duce spre Sebeș și Alba-Iulia; în partea cealaltă, Simeria, Deva, autostrada până la Șoimuș, până în zona Bradului, cu Munții Apuseni. Noaptea, se văd ca-n povești luminile Devei și ale Simeriei, iar autostrada luminată pare un șarpe lung. Exact cum se vede de pe Muntele Tabor până la Cana Galileii, așa se vede aici!", spune cu emoție părintele Nicolae.
De peretele exterior al altarului bisericii stă reze­mată o cruce de piatră. Pare foarte veche, căci inscrip­ția de pe ea e cu litere chirilice, și încă n-a reușit nimeni s-o descifreze. Și Maica Stareță, și Părintele Nicolae, cred că acesta e un semn sigur că aici a fost, cândva, ceva sfânt. Pe aici trecea, de altfel, și drumul dacilor, căci în pădurile Mă­gurii există din străve­chime o carieră de piatră. De aici, se spune, și-au dus dacii pia­tra cu care au ridicat, mân­dră, Sarmizegetusa Regia. Tot de aici a plecat, mai târ­ziu, și piatra cu care romanii și-au făcut propria capitală, la Sarmizegetusa Ulpia Tra­iana.
"Cred că așa s-au născut satele astea din zonă", spu­ne părintele Nicolae. "Oa­menii care lucrau la cariera de piatră au rămas aici... La Măgura, bătrânii-bătrâni tră­iau din prelucrarea stân­jenilor de piatră. Până și bi­serica din deal, despre care am vorbit, am ridicat-o din piatră. Nu ni s-a impus ni­mic când am început s-o fa­cem. Ni s-a spus doar s-o gândim în arhitectura locu­lui. Ce alt model să fi luat mai potrivit decât minunea de biserică din Streisân­georgiu?", se întreabă părintele. "Cel mai bătrân om din sat, din Măgura, mi-a spus că, de când se știe el pe lume, crucea aceea de piatră a fost aici, în vârful dealului. Nu am mișcat-o din loc. Chiar peretele altarului, de fapt întreaga construcție a bisericii, a început imediat lângă cruce. Cum e și firesc...".
Îndrăznesc să-l întreb pe părintele dacă, de când visul său a început să prindă viață, i-au stat în cale piedici sau ispite. "Nu!", îmi răspunde. "Și când au fost, s-au risipit ca un fum. Așa le-a rânduit Dumne­zeu pe toate! Au fost și momente în care îi ziceam Sf. Ierarh Nicolae: «Nu mai pot! Nu mai știu ce să fac!». Și el îmi trimitea imediat ajutor. Când rămăsesem fără bani și ne trebuiau ca să cumpărăm lemnul, m-am trezit cu un domn acasă: «Uite, părinte, bani pentru biserică!». De tot ce a fost nevoie, Sf. Ierarh Nicolae s-a îngrijit. Ne trimitea de fiecare dată pe cât trebuia și când. Nu eram presat de nimic, au venit toate la vreme. Sf. Ierarh Nicolae ne mai lăsa să ne ostenim și noi, firește, dar apoi se rezolvau toate!".
Povestea schitului e scurtă și simplă. E mică. La fel ca și bisericuța din deal. Povestea unui loc în care a fost răsădită credința. Făcută dinadins să te apleci când intri în ea. Să pășești înăuntru doar cu tine și cu sufletul tău. Să intri în ea uitând de toate ale lumii, în afară de un singur lucru: că undeva, aproape, este în­tot­deauna o Cruce, pe care viața ta se poate sprijini.

Foto: Ioan Dărăbanț, Nicu Jianu (1)