Festivalul Naţional de Teatru, la aniversare

- Marea reuşită a festivalului a fost, mai degrabă, sentimentală: confirmarea că publicul român iubeşte, în continuare, teatrul -

Festivalul Naţional de Teatru a împlinit, la sfârşit de octombrie, 25 de ani de existenţă, fapt cu totul remarcabil în zbuciumata viaţă culturală românească. Un festival stabil, serios, care aduce an de an, timp de o săptămână, în diferite săli bucureştene, producţiile de vârf ale teatrelor din ţară. Dar cu toate că a fost organizată cu pricepere şi cu experienţă de UNITER, ediţia aniversară din această toamnă nu a însemnat un triumf, nu a strălucit. Dacă ceea ce s-a văzut sunt cele mai bune 42 spectacole din ţară, poate că teatrul românesc nu trece prin cea mai fastă, mai inspirată perioadă a sa. Marea reuşită a festivalului a fost mai de­grabă sentimentală: con­fir­marea faptului că publi­cul român iubeşte, în con­tinuare, teatrul. Fiecare spec­tacol, oriunde s-a jucat, a avut parte de săli pline-ochi, iar studenţii şi tinerii au îngroşat rândurile spec­tatorilor avizi de cunoaş­tere, fascinaţi de teatru.

"Moliendo Café", improvizaţia la superlativ

Sala "Toma Caragiu" a Teatrului Bulandra, o sa­lă cu un parfum şi cu o istorie aparte, în care s-au pe­rin­dat spectacole fabuloase... Am fost impresionat să-i văd în public, în aceeaşi seară, pe Lucian Pintilie şi pe Radu Afrim, veniţi să vadă un spectacol pus în scenă de Silviu Purcărete. Pintilie, regizorul uriaş ce a re­vo­luţionat, la Bulandra, teatrul românesc în anii '60-'70, şi Radu Afrim, tânăr regizor cu o carieră elec­­tri­zantă, care a fost şi anul acesta favoritul pu­bli­cului, prezenţi la spectacolul rea­lizat de cel mai apre­ciat regizor al teatrului contemporan româ­nesc Silviu Purcărete. "Moliendo Café" este primul proiect rea­lizat de acesta împre­ună cu două teatre timişorene ce au, de ani buni, acelaşi sediu:"Teatrul Maghiar" şi "Tea­trul Ger­man". Când a acceptat pro­pu­nerea tea­trelor, Pur­cărete a avut de ales un text ac­cesibil am­belor trupe, şi soluţia găsită pentru a depăşi barierele lingvistice şi culturale a fost punerea în scenă a unui spectacol non verbal, pornit de la impro­vizaţia acto­rilor. Timp de două luni, regizorul, având alături echi­pa sa bine sudată, cu compozitorul Vasile Şirli şi sce­nograful Dragoş Buhagiar, a coor­donat procesul de creaţie, în care ideile celor 36 de ac­tori au avut o pondere im­por­tantă. A rezultat un spec­tacol di­na­mic, cu multă ac­ţiune, uneori foarte haz­liu, al­teori tragic, cu muzică live, jucat fără cu­vin­te, sau în­tr-un limbaj inventat. To­tul se învârte în jurul ta­bie­turilor cafelei. "Ca­feaua, ca şi teatrul, sunt două gra­tuităţi absolute şi indispensabile - adică nu folosesc la nimic, dar toată lu­mea le foloseşte", s-a ex­primat, hâtru, Silviu Purcă­rete. "Am construit îm­preună un spectacol al con­­tras­­­telor", a­preciază Balázs Attila, di­rec­torul Tea­trului Ma­ghiar "Csiky Gergely". "«Mo­li­endo café» cuprinde totul şi ni­micul, e o producţie care con­ţine tot ce e necesar, dar din care putem să ne lip­sim de ori­ce. Până şi de­corul - ex­trem de elementar - aco­peră to­tul, dar, de fapt, este nevăzut, ca şi inexistent. Cât despre tex­tul de care are ne­voie orice spec­ta­col, noi avem doar un pre-text: pre­tex­tul de a ne exprima pasiunea pen­tru arta improvizaţiei. Şi pentru cafea, desigur."

"Vertij", de Mihai Măniuţiu

Se joacă mult teatru de calitate în provincie, acolo unde regizori de calibru sunt invitaţi să lucreze. Unul dintre aceştia este Mihai Măniuţiu, prezent la FNT ca autor al volumului "Aventurile hingherului în Bal­kanya", ca director al Teatrului din Turda şi ca rea­lizator al spectacolului "Vertij". Probabil cel mai in­tim spectacol al carierei sale, ce a început cu 38 de ani în urmă şi a strâns peste 80 de piese. "Cum poţi să exprimi o sfâşiere?", spune Măniuţiu, care a scris şi regizat "Vertij". "Acest spectacol este despre ma­ma mea - da, despre mama mea, care suferă de Alzheimer, despre mama pe care nu am pierdut-o, dar care m-a pierdut, chiar dacă este încă alături de mi­ne. Textele sunt scrise de-a lungul bolii ei, ele încear­că să exorcizeze panica de care am fost cuprins. Cum e posibil ca o iubire graţie căreia eşti - în mare, foar­te mare măsură, cel care eşti - să devină fanto­matică, şi, cel puţin aparent, vecină cu neantul? Nu ştiu." "Vertij" este un spectacol de dans, muzică şi ros­tire. Coregrafia este semnată de Vava Ştefănescu şi de Andreea Gavriliu, care întruchipează personajul scin­dat, dedublat, iar muzica de Şerban Ursachi. Vocea care leagă spectacolul, vocea profundă, cu mii de nuanţe, este a lui Marcel Iureş, actorul care a jucat în primele sale stagiuni, la Teatrul Naţional din Cluj, de două ori în regia lui Măniuţiu, cu care a făcut echipă de la sfârşitul anilor '70 şi până acum.

Teatrul de altădată şi marii săi artişti

FNT a dovedit că este un eveniment cultural im­portant, nu doar prin numărul ma­re de spectacole pre­zentate, ci şi prin ma­nifes­tă­ri­le co­nexe pro­pu­se. În fiecare zi au avut loc lan­sări de car­te, ex­po­ziţii, con­fe­rin­ţe. Pasajul Uni­ver­sităţii s-a trans­format în­tr-un spa­ţiu de în­tâlnire între bucu­reşteni şi teatru. Actori, oameni de teatru au venit aici să co­munice direct cu publicul şi cu presa, au acordat autografe şi inter­viuri. Pa­sa­jul a găzduit o selecţie a afişelor spec­ta­colelor pre­zentate de-a lun­gul anilor la FNT, iar dea­supra, la Tea­trul Naţional, a fost vernisată o expoziţie de foto­grafii ce-i aparţin regizorului Silviu Purcărete. Foto­gra­fia a însemnat modalitatea prin care mari actori sau oameni de teatru au fost oma­giaţi. La Tea­trul Me­tro­polis, du­pă de­mon­straţia de artă ac­toricească din spec­tacolul "N(AUM)", Oana Pellea a coborât în foa­ier, pentru ver­ni­sajul ex­poziţiei de fotografii, pri­lejuite de împlinirea a 100 de ani de la naşterea lui Gellu Naum. Ac­tri­ţa a par­ti­cipat şi la des­chiderea, la TNB, a ex­poziţiei de fotografii avân­du-i în prim plan pe doi prieteni şi foarte îndrăgiţi actori, Amza Pellea, tatăl actriţei, şi Ştefan Iordache. Imagini im­pre­sio­nante (din păcate, nesemnate, de parcă foto­grafiile s-ar fi fă­cut singure) din viaţa par­ti­culară, din cariera tea­tra­lă sau cinematografică a ce­lor doi. Tot prin foto­gra­fii au fost omagiaţi, la Teatrul "Bulandra", Gina Pa­­trichi, şi la "Nottara", George Cons­tantin.
Unul dintre cele mai interesante evenimente adiacente festivalului a fost întâlnirea dintre regizorul David Esrig şi un public alcătuit din spectatori şi oameni de teatru. Esrig, regizor de marcă al teatrului românesc, emigrat în anii '70 în Germania, unde şi-a continuat cu succes cariera, a revenit la Bucureşti, pen­tru a participa la lansarea cărţii "Metoda Esrig. Pentru un teatru existenţial", scrisă de Florin Vi­damsky. Încă activ în teatrul german, la 80 de ani îm­pliniţi anul acesta, David Esrig a dezvăluit felul în care vede naşterea unui spectacol, iar exemplul dat a fost "Nepotul lui Rameau", piesă ce a făcut istorie. "Voiam să punem în scenă acţiuni, nu vorbe, să pre­zen­tăm oameni mânaţi de voinţe foarte puternice. Tea­trul e mişcare. Şi atunci când văd un tablou, de­formaţia profesională mă face să încep să-mi ima­ginez cum s-ar mişca personajele de acolo, ce ges­turi ar face. Trăiam înconjuraţi de o structură socială tâmpită, în plină epocă a propagandei comuniste, într-o lipsă apăsătoare a calităţii morale. Această apăsare ne-a dat energia să ieşim, să facem nişte spectacole importante. Pentru «Nepotul lui Rameau» am stat la masa de lucru, cu textul în faţă, timp de opt-nouă luni, cu Ma­rin Moraru şi cu Gheorghe Di­nică. Abia apoi, după ce am în­ţeles împreună tot, au început re­pe­tiţiile, cu lec­ţii de menuet la opt di­mineaţa. Au fost momente de ma­re inten­si­tate şi bucurie. Mun­ca nu s-a încheiat la premieră. După fie­care spec­ta­col, mer­geam cu cei doi la «Caru cu bere» sau la «Ci­reşica» şi dis­cu­tam a­prins despre cum a fost, ce se mai poate face. În felul acesta, cu tim­pul, spectacolul nu a obo­sit, ci a de­venit mai bun." Oda­tă ajuns în Germania, Esrig a ră­mas uimit de faptul că pregă­tirea unui spectacol dura ma­ximum şase săptămâni. Poate că această grabă ma­na­gerială ce a ajuns şi la noi, această fugă a actorului şi a regizo­rului după cât mai multe proiecte face să se nască tot mai rar câte un spectacol grandios, care să facă istorie. Prezent la întâlnire, ca invitat al regi­zorului Esrig, Marin Moraru îşi aminteşte de munca la acel spec­ta­col. "În general, actorii nu se au prea bine cu regi­zorii.Pentru că e mult mai comod, ca actor, să faci ceea ce ştii tu că ţi se potriveşte. Preferi să spui că nu te simţi bine într-un rol, şi alte subterfugii ale acto­rilor. Aşa că i-am zis la început lui Esrig «eu sunt un ţâşti-bâşti, ţie-ţi trebuie un actor care să se înhame la muncă, de ce nu-l iei pe George Constantin?». Cu te­nacitate, cu lecţiile foarte bine făcute de acasă, a re­uşit să ne convingă, am înţeles ce vrea să facă şi am acceptat. Am muncit pe brânci şi am reuşit să facem lucruri de care nu ne credeam în stare. Am şi acum ima­ginea lui Dinică, cu ochii cârpiţi de somn, la opt dimineaţa, stând turceşte şi muşcând dintr-un covrig, înainte să începem lecţiile de menuet."