Festivalul Național de Teatru, la aniversare

Iulian Ignat
- Marea reușită a festivalului a fost, mai degrabă, sentimentală: confirmarea că publicul român iubește, în continuare, teatrul -

Festivalul Național de Teatru a împlinit, la sfârșit de octombrie, 25 de ani de existență, fapt cu totul remarcabil în zbuciumata viață culturală românească. Un festival stabil, serios, care aduce an de an, timp de o săptămână, în diferite săli bucureștene, producțiile de vârf ale teatrelor din țară. Dar cu toate că a fost organizată cu pricepere și cu experiență de UNITER, ediția aniversară din această toamnă nu a însemnat un triumf, nu a strălucit. Dacă ceea ce s-a văzut sunt cele mai bune 42 spectacole din țară, poate că teatrul românesc nu trece prin cea mai fastă, mai inspirată perioadă a sa. Marea reușită a festivalului a fost mai de­grabă sentimentală: con­fir­marea faptului că publi­cul român iubește, în con­tinuare, teatrul. Fiecare spec­tacol, oriunde s-a jucat, a avut parte de săli pline-ochi, iar studenții și tinerii au îngroșat rândurile spec­tatorilor avizi de cunoaș­tere, fascinați de teatru.

"Moliendo Café", improvizația la superlativ

Sala "Toma Caragiu" a Teatrului Bulandra, o sa­lă cu un parfum și cu o istorie aparte, în care s-au pe­rin­dat spectacole fabuloase... Am fost impresionat să-i văd în public, în aceeași seară, pe Lucian Pintilie și pe Radu Afrim, veniți să vadă un spectacol pus în scenă de Silviu Purcărete. Pintilie, regizorul uriaș ce a re­vo­luționat, la Bulandra, teatrul românesc în anii '60-'70, și Radu Afrim, tânăr regizor cu o carieră elec­­tri­zantă, care a fost și anul acesta favoritul pu­bli­cului, prezenți la spectacolul rea­lizat de cel mai apre­ciat regizor al teatrului contemporan româ­nesc Silviu Purcărete. "Moliendo Café" este primul proiect rea­lizat de acesta împre­ună cu două teatre timișorene ce au, de ani buni, același sediu: "Teatrul Maghiar" și "Tea­trul Ger­man". Când a acceptat pro­pu­nerea tea­trelor, Pur­cărete a avut de ales un text ac­cesibil am­belor trupe, și soluția găsită pentru a depăși barierele lingvistice și culturale a fost punerea în scenă a unui spectacol non verbal, pornit de la impro­vizația acto­rilor. Timp de două luni, regizorul, având alături echi­pa sa bine sudată, cu compozitorul Vasile Șirli și sce­nograful Dragoș Buhagiar, a coor­donat procesul de creație, în care ideile celor 36 de ac­tori au avut o pondere im­por­tantă. A rezultat un spec­tacol di­na­mic, cu multă ac­țiune, uneori foarte haz­liu, al­teori tragic, cu muzică live, jucat fără cu­vin­te, sau în­tr-un limbaj inventat. To­tul se învârte în jurul ta­bie­turilor cafelei. "Ca­feaua, ca și teatrul, sunt două gra­tuități absolute și indispensabile - adică nu folosesc la nimic, dar toată lu­mea le folosește", s-a ex­primat, hâtru, Silviu Purcă­rete. "Am construit îm­preună un spectacol al con­­tras­­­telor", a­preciază Balázs Attila, di­rec­torul Tea­trului Ma­ghiar "Csiky Gergely". "«Mo­li­endo café» cuprinde totul și ni­micul, e o producție care con­ține tot ce e necesar, dar din care putem să ne lip­sim de ori­ce. Până și de­corul - ex­trem de elementar - aco­peră to­tul, dar, de fapt, este nevăzut, ca și inexistent. Cât despre tex­tul de care are ne­voie orice spec­ta­col, noi avem doar un pre-text: pre­tex­tul de a ne exprima pasiunea pen­tru arta improvizației. Și pentru cafea, desigur."

"Vertij", de Mihai Măniuțiu

Se joacă mult teatru de calitate în provincie, acolo unde regizori de calibru sunt invitați să lucreze. Unul dintre aceștia este Mihai Măniuțiu, prezent la FNT ca autor al volumului "Aventurile hingherului în Bal­kanya", ca director al Teatrului din Turda și ca rea­lizator al spectacolului "Vertij". Probabil cel mai in­tim spectacol al carierei sale, ce a început cu 38 de ani în urmă și a strâns peste 80 de piese. "Cum poți să exprimi o sfâșiere?", spune Măniuțiu, care a scris și regizat "Vertij". "Acest spectacol este despre ma­ma mea - da, despre mama mea, care suferă de Alzheimer, despre mama pe care nu am pierdut-o, dar care m-a pierdut, chiar dacă este încă alături de mi­ne. Textele sunt scrise de-a lungul bolii ei, ele încear­că să exorcizeze panica de care am fost cuprins. Cum e posibil ca o iubire grație căreia ești - în mare, foar­te mare măsură, cel care ești - să devină fanto­matică, și, cel puțin aparent, vecină cu neantul? Nu știu." "Vertij" este un spectacol de dans, muzică și ros­tire. Coregrafia este semnată de Vava Ștefănescu și de Andreea Gavriliu, care întruchipează personajul scin­dat, dedublat, iar muzica de Șerban Ursachi. Vocea care leagă spectacolul, vocea profundă, cu mii de nuanțe, este a lui Marcel Iureș, actorul care a jucat în primele sale stagiuni, la Teatrul Național din Cluj, de două ori în regia lui Măniuțiu, cu care a făcut echipă de la sfârșitul anilor '70 și până acum.

Teatrul de altădată și marii săi artiști

FNT a dovedit că este un eveniment cultural im­portant, nu doar prin numărul ma­re de spectacole pre­zentate, ci și prin ma­nifes­tă­ri­le co­nexe pro­pu­se. În fiecare zi au avut loc lan­sări de car­te, ex­po­ziții, con­fe­rin­țe. Pasajul Uni­ver­sității s-a trans­format în­tr-un spa­țiu de în­tâlnire între bucu­reșteni și teatru. Actori, oameni de teatru au venit aici să co­munice direct cu publicul și cu presa, au acordat autografe și inter­viuri. Pa­sa­jul a găzduit o selecție a afișelor spec­ta­colelor pre­zentate de-a lun­gul anilor la FNT, iar dea­supra, la Tea­trul Național, a fost vernisată o expoziție de foto­grafii ce-i aparțin regizorului Silviu Purcărete. Foto­gra­fia a însemnat modalitatea prin care mari actori sau oameni de teatru au fost oma­giați. La Tea­trul Me­tro­polis, du­pă de­mon­strația de artă ac­toricească din spec­tacolul "N(AUM)", Oana Pellea a coborât în foa­ier, pentru ver­ni­sajul ex­poziției de fotografii, pri­lejuite de împlinirea a 100 de ani de la nașterea lui Gellu Naum. Ac­tri­ța a par­ti­cipat și la des­chiderea, la TNB, a ex­poziției de fotografii avân­du-i în prim plan pe doi prieteni și foarte îndrăgiți actori, Amza Pellea, tatăl actriței, și Ștefan Iordache. Imagini im­pre­sio­nante (din păcate, nesemnate, de parcă foto­grafiile s-ar fi fă­cut singure) din viața par­ti­culară, din cariera tea­tra­lă sau cinematografică a ce­lor doi. Tot prin foto­gra­fii au fost omagiați, la Teatrul "Bulandra", Gina Pa­­trichi, și la "Nottara", George Cons­tantin.
Unul dintre cele mai interesante evenimente adiacente festivalului a fost întâlnirea dintre regizorul David Esrig și un public alcătuit din spectatori și oameni de teatru. Esrig, regizor de marcă al teatrului românesc, emigrat în anii '70 în Germania, unde și-a continuat cu succes cariera, a revenit la București, pen­tru a participa la lansarea cărții "Metoda Esrig. Pentru un teatru existențial", scrisă de Florin Vi­damsky. Încă activ în teatrul german, la 80 de ani îm­pliniți anul acesta, David Esrig a dezvăluit felul în care vede nașterea unui spectacol, iar exemplul dat a fost "Nepotul lui Rameau", piesă ce a făcut istorie. "Voiam să punem în scenă acțiuni, nu vorbe, să pre­zen­tăm oameni mânați de voințe foarte puternice. Tea­trul e mișcare. Și atunci când văd un tablou, de­formația profesională mă face să încep să-mi ima­ginez cum s-ar mișca personajele de acolo, ce ges­turi ar face. Trăiam înconjurați de o structură socială tâmpită, în plină epocă a propagandei comuniste, într-o lipsă apăsătoare a calității morale. Această apăsare ne-a dat energia să ieșim, să facem niște spectacole importante. Pentru «Nepotul lui Rameau» am stat la masa de lucru, cu textul în față, timp de opt-nouă luni, cu Ma­rin Moraru și cu Gheorghe Di­nică. Abia apoi, după ce am în­țeles împreună tot, au început re­pe­tițiile, cu lec­ții de menuet la opt di­mineața. Au fost momente de ma­re inten­si­tate și bucurie. Mun­ca nu s-a încheiat la premieră. După fie­care spec­ta­col, mer­geam cu cei doi la «Caru cu bere» sau la «Ci­reșica» și dis­cu­tam a­prins despre cum a fost, ce se mai poate face. În felul acesta, cu tim­pul, spectacolul nu a obo­sit, ci a de­venit mai bun." Oda­tă ajuns în Germania, Esrig a ră­mas uimit de faptul că pregă­tirea unui spectacol dura ma­ximum șase săptămâni. Poate că această grabă ma­na­gerială ce a ajuns și la noi, această fugă a actorului și a regizo­rului după cât mai multe proiecte face să se nască tot mai rar câte un spectacol grandios, care să facă istorie. Prezent la întâlnire, ca invitat al regi­zorului Esrig, Marin Moraru își amintește de munca la acel spec­ta­col. "În general, actorii nu se au prea bine cu regi­zorii. Pentru că e mult mai comod, ca actor, să faci ceea ce știi tu că ți se potrivește. Preferi să spui că nu te simți bine într-un rol, și alte subterfugii ale acto­rilor. Așa că i-am zis la început lui Esrig «eu sunt un țâști-bâști, ție-ți trebuie un actor care să se înhame la muncă, de ce nu-l iei pe George Constantin?». Cu te­nacitate, cu lecțiile foarte bine făcute de acasă, a re­ușit să ne convingă, am înțeles ce vrea să facă și am acceptat. Am muncit pe brânci și am reușit să facem lucruri de care nu ne credeam în stare. Am și acum ima­ginea lui Dinică, cu ochii cârpiți de somn, la opt dimineața, stând turcește și mușcând dintr-un covrig, înainte să începem lecțiile de menuet."