Festivalul Național de Teatru a împlinit, la sfârșit de octombrie, 25 de ani de existență, fapt cu totul remarcabil în zbuciumata viață culturală românească. Un festival stabil, serios, care aduce an de an, timp de o săptămână, în diferite săli bucureștene, producțiile de vârf ale teatrelor din țară. Dar cu toate că a fost organizată cu pricepere și cu experiență de UNITER, ediția aniversară din această toamnă nu a însemnat un triumf, nu a strălucit. Dacă ceea ce s-a văzut sunt cele mai bune 42 spectacole din țară, poate că teatrul românesc nu trece prin cea mai fastă, mai inspirată perioadă a sa. Marea reușită a festivalului a fost mai degrabă sentimentală: confirmarea faptului că publicul român iubește, în continuare, teatrul. Fiecare spectacol, oriunde s-a jucat, a avut parte de săli pline-ochi, iar studenții și tinerii au îngroșat rândurile spectatorilor avizi de cunoaștere, fascinați de teatru.
"Moliendo Café", improvizația la superlativ
Sala "Toma Caragiu" a Teatrului Bulandra, o sală cu un parfum și cu o istorie aparte, în care s-au perindat spectacole fabuloase... Am fost impresionat să-i văd în public, în aceeași seară, pe Lucian Pintilie și pe Radu Afrim, veniți să vadă un spectacol pus în scenă de Silviu Purcărete. Pintilie, regizorul uriaș ce a revoluționat, la Bulandra, teatrul românesc în anii '60-'70, și Radu Afrim, tânăr regizor cu o carieră electrizantă, care a fost și anul acesta favoritul publicului, prezenți la spectacolul realizat de cel mai apreciat regizor al teatrului contemporan românesc Silviu Purcărete. "Moliendo Café" este primul proiect realizat de acesta împreună cu două teatre timișorene ce au, de ani buni, același sediu: "Teatrul Maghiar" și "Teatrul German". Când a acceptat propunerea teatrelor, Purcărete a avut de ales un text accesibil ambelor trupe, și soluția găsită pentru a depăși barierele lingvistice și culturale a fost punerea în scenă a unui spectacol non verbal, pornit de la improvizația actorilor. Timp de două luni, regizorul, având alături echipa sa bine sudată, cu compozitorul Vasile Șirli și scenograful Dragoș Buhagiar, a coordonat procesul de creație, în care ideile celor 36 de actori au avut o pondere importantă. A rezultat un spectacol dinamic, cu multă acțiune, uneori foarte hazliu, alteori tragic, cu muzică live, jucat fără cuvinte, sau într-un limbaj inventat. Totul se învârte în jurul tabieturilor cafelei. "Cafeaua, ca și teatrul, sunt două gratuități absolute și indispensabile - adică nu folosesc la nimic, dar toată lumea le folosește", s-a exprimat, hâtru, Silviu Purcărete. "Am construit împreună un spectacol al contrastelor", apreciază Balázs Attila, directorul Teatrului Maghiar "Csiky Gergely". "«Moliendo café» cuprinde totul și nimicul, e o producție care conține tot ce e necesar, dar din care putem să ne lipsim de orice. Până și decorul - extrem de elementar - acoperă totul, dar, de fapt, este nevăzut, ca și inexistent. Cât despre textul de care are nevoie orice spectacol, noi avem doar un pre-text: pretextul de a ne exprima pasiunea pentru arta improvizației. Și pentru cafea, desigur."
"Vertij", de Mihai Măniuțiu
Se joacă mult teatru de calitate în provincie, acolo unde regizori de calibru sunt invitați să lucreze. Unul dintre aceștia este Mihai Măniuțiu, prezent la FNT ca autor al volumului "Aventurile hingherului în Balkanya", ca director al Teatrului din Turda și ca realizator al spectacolului "Vertij". Probabil cel mai intim spectacol al carierei sale, ce a început cu 38 de ani în urmă și a strâns peste 80 de piese. "Cum poți să exprimi o sfâșiere?", spune Măniuțiu, care a scris și regizat "Vertij". "Acest spectacol este despre mama mea - da, despre mama mea, care suferă de Alzheimer, despre mama pe care nu am pierdut-o, dar care m-a pierdut, chiar dacă este încă alături de mine. Textele sunt scrise de-a lungul bolii ei, ele încearcă să exorcizeze panica de care am fost cuprins. Cum e posibil ca o iubire grație căreia ești - în mare, foarte mare măsură, cel care ești - să devină fantomatică, și, cel puțin aparent, vecină cu neantul? Nu știu." "Vertij" este un spectacol de dans, muzică și rostire. Coregrafia este semnată de Vava Ștefănescu și de Andreea Gavriliu, care întruchipează personajul scindat, dedublat, iar muzica de Șerban Ursachi. Vocea care leagă spectacolul, vocea profundă, cu mii de nuanțe, este a lui Marcel Iureș, actorul care a jucat în primele sale stagiuni, la Teatrul Național din Cluj, de două ori în regia lui Măniuțiu, cu care a făcut echipă de la sfârșitul anilor '70 și până acum.
Teatrul de altădată și marii săi artiști
FNT a dovedit că este un eveniment cultural important, nu doar prin numărul mare de spectacole prezentate, ci și prin manifestările conexe propuse. În fiecare zi au avut loc lansări de carte, expoziții, conferințe. Pasajul Universității s-a transformat într-un spațiu de întâlnire între bucureșteni și teatru. Actori, oameni de teatru au venit aici să comunice direct cu publicul și cu presa, au acordat autografe și interviuri. Pasajul a găzduit o selecție a afișelor spectacolelor prezentate de-a lungul anilor la FNT, iar deasupra, la Teatrul Național, a fost vernisată o expoziție de fotografii ce-i aparțin regizorului Silviu Purcărete. Fotografia a însemnat modalitatea prin care mari actori sau oameni de teatru au fost omagiați. La Teatrul Metropolis, după demonstrația de artă actoricească din spectacolul "N(AUM)", Oana Pellea a coborât în foaier, pentru vernisajul expoziției de fotografii, prilejuite de împlinirea a 100 de ani de la nașterea lui Gellu Naum. Actrița a participat și la deschiderea, la TNB, a expoziției de fotografii avându-i în prim plan pe doi prieteni și foarte îndrăgiți actori, Amza Pellea, tatăl actriței, și Ștefan Iordache. Imagini impresionante (din păcate, nesemnate, de parcă fotografiile s-ar fi făcut singure) din viața particulară, din cariera teatrală sau cinematografică a celor doi. Tot prin fotografii au fost omagiați, la Teatrul "Bulandra", Gina Patrichi, și la "Nottara", George Constantin.
Unul dintre cele mai interesante evenimente adiacente festivalului a fost întâlnirea dintre regizorul David Esrig și un public alcătuit din spectatori și oameni de teatru. Esrig, regizor de marcă al teatrului românesc, emigrat în anii '70 în Germania, unde și-a continuat cu succes cariera, a revenit la București, pentru a participa la lansarea cărții "Metoda Esrig. Pentru un teatru existențial", scrisă de Florin Vidamsky. Încă activ în teatrul german, la 80 de ani împliniți anul acesta, David Esrig a dezvăluit felul în care vede nașterea unui spectacol, iar exemplul dat a fost "Nepotul lui Rameau", piesă ce a făcut istorie. "Voiam să punem în scenă acțiuni, nu vorbe, să prezentăm oameni mânați de voințe foarte puternice. Teatrul e mișcare. Și atunci când văd un tablou, deformația profesională mă face să încep să-mi imaginez cum s-ar mișca personajele de acolo, ce gesturi ar face. Trăiam înconjurați de o structură socială tâmpită, în plină epocă a propagandei comuniste, într-o lipsă apăsătoare a calității morale. Această apăsare ne-a dat energia să ieșim, să facem niște spectacole importante. Pentru «Nepotul lui Rameau» am stat la masa de lucru, cu textul în față, timp de opt-nouă luni, cu Marin Moraru și cu Gheorghe Dinică. Abia apoi, după ce am înțeles împreună tot, au început repetițiile, cu lecții de menuet la opt dimineața. Au fost momente de mare intensitate și bucurie. Munca nu s-a încheiat la premieră. După fiecare spectacol, mergeam cu cei doi la «Caru cu bere» sau la «Cireșica» și discutam aprins despre cum a fost, ce se mai poate face. În felul acesta, cu timpul, spectacolul nu a obosit, ci a devenit mai bun." Odată ajuns în Germania, Esrig a rămas uimit de faptul că pregătirea unui spectacol dura maximum șase săptămâni. Poate că această grabă managerială ce a ajuns și la noi, această fugă a actorului și a regizorului după cât mai multe proiecte face să se nască tot mai rar câte un spectacol grandios, care să facă istorie. Prezent la întâlnire, ca invitat al regizorului Esrig, Marin Moraru își amintește de munca la acel spectacol. "În general, actorii nu se au prea bine cu regizorii. Pentru că e mult mai comod, ca actor, să faci ceea ce știi tu că ți se potrivește. Preferi să spui că nu te simți bine într-un rol, și alte subterfugii ale actorilor. Așa că i-am zis la început lui Esrig «eu sunt un țâști-bâști, ție-ți trebuie un actor care să se înhame la muncă, de ce nu-l iei pe George Constantin?». Cu tenacitate, cu lecțiile foarte bine făcute de acasă, a reușit să ne convingă, am înțeles ce vrea să facă și am acceptat. Am muncit pe brânci și am reușit să facem lucruri de care nu ne credeam în stare. Am și acum imaginea lui Dinică, cu ochii cârpiți de somn, la opt dimineața, stând turcește și mușcând dintr-un covrig, înainte să începem lecțiile de menuet."