SABINA FATI - "Jurnalismul a rămas viața mea, chiar dacă nu mai sunt chiar atât de implicată emoțional"

A călătorit trei luni, a străbătut zece țări și a stat de vorbă cu vreo sută de oameni. Din poveștile lor împletite cu tot ce a văzut, simțit și înțeles, Sabina Fati a scris o carte. "Singură pe Drumul Mătăsii" e în­cer­ca­rea ambițioasă de a reface un traseu celebru al lumii de odinioară, primul care a reușit să lege Orientul de Occident. În spatele paginilor re­mar­cabil scrise, se ascunde însă un om pasionat de politică, diplomație și relații internaționale. Un jurnalist de excepție, care de mai bine de două decenii demonstrează că poți sta în linia întâi a presei din România fără compromisuri și fără a servi intereselor nimănui.

Destinul Sabinei

- Dacă nu aș ști cine ești și m-aș lua doar după numele tău, aș putea paria că nu ești româncă. Ai un nume rar. De unde îți tragi rădăcinile, Sabina ?

- Încă încerc să aflu și eu originea numelui meu. Fatih în turcă înseamnă imperial. Am o latură a familiei care se trage din Istanbul, din fanarioții care au venit pe teritoriul românesc. Dar culmea e că nu ei ne-au dat numele, ci un bunic cu origini în Ardeal, din cealaltă ramură a familiei mele. În latină, fati e genitivul de la fatum, care înseamnă soartă, destin. Sabina Fati e destinul Sabinei.

- Simți că odată cu numele ai primit și un destin special ?

- Nu știu, dar mă simt mult mai legată de partea aceea a familiei care vine din Fanar, de strămoșii mei greci, comercianți și călători. Mi-ar plăcea să cred că profilul meu e grecesc, deși nu e. (râde) Mi-ar plăcea să am aceeași abilitate pentru limbi străine cum aveau ei, dar nu am. Străbunicul meu încă mai știa greacă, turcă, bulgară, rusă, franceză, germană. Era diplomat, dar se trăgea dintr-o familie de co­mer­cianți: turcii îi foloseau adesea pe grecii din Fanar ca diplomați, aveau nevoie de oameni flexibili, con­vingători, buni negociatori, care puteau transmite mesaje. Cred însă că am moștenit de la ei mobilitatea. Nu-mi place să stau pe loc. Mă mișc de fiecare dată când mi se dă ocazia. Iar dacă nu mi se oferă, îmi creez singură con­­dițiile.

Singură pe Drumul Mătăsii

- A fost și cazul călătoriei tale pe Drumul Mătăsii, în urma căreia ai scris o carte, apărută la Editura Humanitas. Ce te-a fă­cut să iei o asemenea hotă­râre? A fost o călătorie inițiatică sau una pur jurnalistică?

- A fost și una, și alta. Inițial, a fost un proiect geopolitic, pe care l-am făcut cu "Freedom House" și care a fost finanțat de "Black Sea Trust", German Marshall Fund. Se vorbește mult în marile capitale ale lumii, despre un Nou Drum al Mătăsii, cu po­tențial energetic, economic, dar și de democratizare a unei re­giuni care leagă China de Europa. Am plecat să aflu și să înțeleg dacă acest drum s-ar putea re­des­chide.

- Dar ce mai înseamnă Dru­mul Mătăsii azi ? A mai rămas ceva din drumul de odinioară, pe care veneau mătăsurile, pietrele prețioase și celelalte mărfuri scumpe din Orient?

- Nu e vorba de un singur drum, ci de zeci de artere comerciale, care legau încă din antichitatea timpurie, China și Occidentul. Pe ele circulau nu doar mărfuri, ci și idei și obiceiuri. A fost prima formă de globalizare, într-o vreme în care nu existau atâtea granițe, și a fost ocrotit de toate căpeteniile vremii, pentru că pe el veneau nu doar mărfurile, ci și civilizația. Acum, varianta principală a acestui drum, care o ia spre Siria și apoi spre Mediterana, e blocată de granițe și de conflicte armate.

- Aproape trei luni, din Occident spre Orient. A fost o călătorie frumoasă?

- Mai degrabă interesantă. Când zici frumos, te gândești la soare, la lucruri senine, care se întâmplă în timp ce îți savurezi cafeaua și admiri peisajul. N-a fost deloc așa. Cel puțin în prima perioadă a fost greu: nu e confortabil deloc să fii singură într-o țară cum e China, unde oamenii sunt atât de închiși, vorbesc rar altă limbă, în afară de mandarină, iar orientarea în spațiu e blocată, dacă nu cunoști alfa­betul chinez.

- N-ar fi fost mai bine să ai un partener de drum?

- Așa am proiectat. Să călătoresc singură. Când nu ai pe nimeni altcineva lângă tine, nimic nu te oprește când vrei să mergi și nimic nu te sâcâie când vrei să te oprești. Uneori, e reconfortant să mergi singură. Am descoperit asta în weekend-urile în care, încercând să mă desprind de iureșul Capitalei, fu­geam și făceam creasta Făgărașului de una singură. Dar într-o călătorie atât de lungă, în locuri necu­noscute, în care nu ai pe nimeni cu care să te consulți dacă să o iei la dreapta sau la stânga, dacă să te sui într-o mașină sau nu, pentru că nu pare sigură, cred că două intuiții ar fi făcut mai mult decât una singură. Pe de altă parte, ca femeie singură, ai ocazia să explorezi mai bine. Oamenii se apropie singuri de tine, din curiozitate. Vin să-ți vorbească, te abordează să afle cine ești și ce cauți. Și atunci găsești personajele cărții fără efort, nu trebuie să le cauți prin cârciumi, cu orice preț. Iar de celelalte, mai puțin curioase, dai, oricum, în lumea bazarurilor, care te însoțește per­manent. Dar a fost și foarte greu în unele momente. Am trecut prin locuri complet neturistice, unde oamenii nu vorbesc nicio limbă străină și te simți complet pierdut. Și chiar dacă găsești pe cineva să-ți transcrie adresele în mandarină și le arăți, mulți dintre ei nu știu să citească, nu-și cunosc propriul alfabet.

- Ai avut și momente în care ți-ai pierdut cu­rajul?

- Îmi aduc aminte, de pildă, că în Lanzhou am ajuns la ora 10 noaptea. E un orășel neturistic, în gară nu era nimeni, iar eu am fost singurul om care a coborât din tren. Aveam un rucsac mare în spate și unul mic în față. Era beznă, nicio arteră luminată spre centrul orașului și nici taxiuri în față. Până la urmă, am găsit niște mașini parcate și am dedus că ei sunt taximetriștii de noapte. Doar că mi-au cerut un preț exor­bitant ca să mă ducă la hotel. Erau niște șarla­tani. În situații din astea, n-ai de ales, negociezi cât poți, știind foarte bine că oricum ești la mâna lor. Dar te și întrebi dacă te vor duce, într-adevăr, la hotel, sau nu cumva te vor lăsa împachetată într-o valiză pe-un câmp, unde nu știe nimeni cine ești și ce cauți. Din fericire, n-am pățit nimic.

- Dincolo de toate momentele astea, trebuie să fi existat și bucurii. Ce ți-a adus bun călătoria asta? Ce ai învățat în urma ei?

- Cred că m-a învățat să am răbdare. Am învățat că nu e bine să te grăbești, că tot acolo ajungi. Am învățat să iau distanță față de evenimente, am înțeles că nu tot ce se întâmplă în "satul" tău contează, că mai există și alte lumi, poate mai interesante, că mai sunt și alte lucruri, despre care habar n-ai avut. Înainte să fac această călătorie, eram mult mai acaparată de viața politică de la București. Când ești jurnalist și scrii zilnic despre politică, ești ca un aspirator, absorbi o groază de amănunte și detalii, unele complet nerelevante. Și, uneori, uiți să pui evenimentele într-un context mai vast. Cu asta cred că m-am întors bun, cu înțelegerea și conștiința că lumea e mult mai mare, că de fapt contextul econo­mic și politic mondial ne modelează, chiar dacă noi îl ignorăm, adesea, concentrându-ne doar pe ce se întâmplă aici. Această călătorie mi-a mai arătat și că lumea poate să meargă în alt ritm, ritmul pe care ți-l alegi singur și pe care poți să-l impui și altora.

- Cum ai lucrat la carte? Ai scris-o sub formă de jurnal?

- Am scris constant, un fel de jurnal, pentru Radio Europa Liberă, dar cartea e cu totul altceva. Pentru că dincolo de ce mi se întâmpla mie, am vrut să fie și un soi de analiză mai profundă. Am vrut să fie ceea ce aș fi vrut eu să citesc înainte să plec pe Drumul Mătăsii. Am găsit multe cărți despre asta, dar niciuna care să aducă infor­mația la zi și care să cuprindă tot drumul.

În avangarda presei

- Ai strămoși diplomați, ești tu însăți pasionată de diplo­mație și politică, cum de ai ales jurnalismul și nu politica?

- În ciuda rădăcinilor mele, nu sunt diplomată câtuși de pu­țin. N-am încotro. Meseria mă face deseori să spun lucruri care deranjează, care mă lasă fără prieteni în cercurile importante. Îmi dau seama că nu sunt agre­ată, de la un anumit nivel în sus. Ce e ciudat e că uneori deranjez și în medii în care nu m-aș fi așteptat, cum e de pildă mediul universitar. Pe de altă parte, și dacă aș vrea să mă prefac că-mi place ceva, mimica m-ar trăda imediat. Când îmi repugnă ceva, se vede pe fața mea. Jurnalismul a venit cumva de la sine, într-o perioadă în care în România totul se reconstituia de la firul ierbii.

- Nu te-a făcut jurnalismul mai vulnerabilă? Nu e greu să fii femeie jurnalist în România?

- Cred că peste tot în lume e mai greu să fii femeie și jurnalistă, nu doar în România. Oamenii te privesc uneori ca pe o ființă frivolă, au impresia că mergi la un interviu sau la o conferință de presă ca să-ți fâlfâi toaletele sau ca să agăți vreun politician. Te lovești peste tot de domni libidinoși care cred că pot să pună mâna pe tine. E o atitudine pe care am întâlnit-o nu doar la Parlament, ci și în anumite redacții, din care am fost nevoită să plec, la începu­tu­rile mele ca ziaristă. Pe de altă parte, România încă are o doză mare de ma­chism. Întotdeauna, urcarea în ierarhie a femeilor e mai complicată decât a unui bărbat. Uitați-vă la marile trusturi de pre­să, niciunul nu e condus de o fe­meie. Fe­meile conduc doar reviste glossy sau săp­tămânale.

- Și totuși, în ciuda faptului că ești femeie, ești uneori foarte radicală în textele pe care le scrii. Ți-a fost frică vreodată de consecințe?

- Înainte să înceapă să scrie toată lumea despre Roșia Montană, când încă Roșia Montană nu era un fenomen, am scris un editorial despre exploatările pre­văzute acolo. A doua zi, m-a sunat cineva din Guvern și m-a întrebat: "În ce clasă e copilul tău? Ia mai gândește-te la asta, data vii­toa­re!". M-am enervat, am închis telefonul și am mai scris un editorial, ca să le demonstrez că nu mi-e fri­că. Sigur că m-am temut, de fapt, dar nu mi s-a părut că trebuie să cedez. Nu știu dacă s-ar fi dus chiar atât de departe, să-i facă ceva rău copilului meu. Dar fap­tul că n-au avut curaj să mă amenințe pe mine per­so­nal, ci m-au șantajat prin copil, mi se pare foarte josnic.

Pe muchie de cuțit

- Faci presă de mai bine de două decenii. Bă­nuiai, când a venit revoluția, că vei ajunge jur­nalist?

- Nu, nu bănuiam deloc. Aveam o pasiune pentru scris, care s-a împletit cu faptul că tranziția prin care treceam noi era fascinantă și nu puteam sta pe margine. Am trăit evenimentele din România cu mare intensitate, cel puțin până la alegerile din 2004. În România, aveai tot timpul senzația că ești pe muchie de cuțit, că țara ori se salvează, ori se scufundă. Au fost momente dra­matice, campanii electorale la limită, care mi-au jalonat viața. Când mă gân­desc la trecut, nu mă gândesc la ce fă­ceam la vârsta de x ani, ci la ce făceam în timpul campaniei din 2004, la ce făceam la alegerile din 2000. La un mo­ment dat, am avut ocazia să mă stabilesc la Praga, să lucrez la biroul Radio Eu­ro­pa Liberă, dar mi se părea atât de inte­resant ce se întâmplă în România, încât simțeam că aș fi ratat ceva impor­tant, dacă aș fi plecat. Acum cred că a fost o ilu­zie. M-am întors din călătorie și cu această convin­gere, că a fost o mare risipire de energie și forțe această implicare totală în jurnalism.

- Ți-ai pierdut speranța că jurnalismul mai poate schimba lumea?

- Cred că trăim o perioadă de confuzie generală, în care termenul de jurnalism se diluează. Jurnalistul tradițional, cel care vine cu surse, care verifică in­formația culeasă la cald, de pe teren, începe să dispară din peisajul autohton. Cei mai mulți jurnaliști se uită la televizor, iar pe teren sunt doar câțiva reporteri, adesea fără experiență. Jurnalismul de investigație e și el pe cale de dispariție, fiindcă ziarele nu mai au bani să susțină investigația. Și, în general, ziarele nu mai au bani să țină pe lângă ele jurnaliști buni, cu background, preferă tineri începători ușor de manipulat pe care să-i plătească prost. La asta se mai adaugă și faptul că azi, toată lumea poate să scrie sau să facă poze, informația circulă cu o viteză uimitoare pe internet. Dar situația e la fel peste tot în lume. Presa pierde ceva din autenticitatea ei, din credibi­litatea ei, chiar și în țări mai mari, care sunt mai stabile financiar.

- Și față în față cu nisipurile mișcătoare ale presei, pe tine ce te ține totuși în linia întâi?

- Mi se pare că fac bine ceea ce fac. Iar informația curată și analiza corectă sunt tot mai rare. Ceea ce nu înseamnă că sunt imparțială. Când vezi ce merge rău, nu poți rămâne imparțial. Nu sunt imparțială, dar sunt independentă, nu depind de nicio forță politică. Pe de altă parte, merită să rămân pe baricade nu doar pentru că știu în amănunt istoria ultimilor 25 de ani, ci și fiindcă înțeleg mecanismele mai subtile prin care politicul încearcă să ne păcălească sau prin care anumite forțe ale sistemului exercită manipularea. Uneori, mă și deprim, fiindcă văd că istoria e ciclică, totul se repetă și nu învățăm nimic din greșelile trecutului. Dar tot nu aș putea renunța. Jurna­lis­mul a rămas via­ța mea, chiar dacă nu mai sunt atât de im­plicată emo­țio­nal.

- Fii atunci jur­na­listă și apreciază starea actuală a României. Ești pesimistă?

- Nu sunt pesimistă. Nu-mi mai e atât de teamă că Ro­mânia ar putea deraia, fi­indcă acum e parte din UE și parte din NATO. Dar văd că lucrurile nu merg neapărat mai bine. Cred că uităm prea des că suntem înconjurați de state care au alte opțiuni decât noi. Dacă facem o radiografie a stării de fapt, vedem că în nord avem un stat eșuat, Ucraina, în est avem un stat pe cale să eșueze, Republica Mol­do­va, în sud avem Bulgaria, care încă nu s-a decis da­că merge cu Rusia sau cu NATO, în vest - Serbia, un important portal al Rusiei, și apoi Ungaria, un aliat clar al lui Putin. Suntem înconjurați de state dile­ma­tice, dar politicienii nu par să vadă în asta o pro­ble­mă. Părem o insulă fără obiectiv, fără un proiect de țară. Care e podul nostru terestru către stabilitate?

- Îți propun să mutăm discuția către literatură. Cartea ta, de factură documentară, e scrisă cu mult talent. N-ai simțit nevoia să te oprești din iureșul ăsta al presei cotidiene și să scrii, pur și simplu, proză?

- Mi-ar trebui încă o viață, o altă viață, ca să scriu literatură. Am încercat demult, dar nu aș mai putea re­veni la ea. Cred, însă, că există destul spațiu neex­ploa­tat pentru non-fiction și aici mă pot desfășura, fiindcă realitatea e uneori la fel de ireală ca ficțiunea.

Scrisul, dar mai ales cititul

- Cum arată o zi din viața ta, Sabina? Îți începi dimineața cu știri?

- Da, mi-am păstrat acest obicei. Unii se trezesc și citesc știrile. Mie îmi place să le ascult la RFI, unul dintre puținele posturi care prezintă știrile cu serio­zitate. Apoi, intru pe internet și scanez tot, în funcție de urgențele zilei. Dacă în țară e o tragedie, nu mă mai duc să citesc și Foreign Affairs. Dacă am întâlniri la prima oră, ascult știrile în mașină. Dacă e vară și merg cu bicicleta, le las pe mai târziu, fiindcă întâl­nirile cu oamenii, cu sursele, să spunem, sunt mai importante decât știrile propriu-zise. Îmi pot aduce informații pe care nu le găsesc nicăieri. După-masa scriu, fac interviuri...

- Lucrezi la birou ?

- Radio Europa Liberă nu are redacție în Ro­mânia. România liberă are, dar e o tendință din ce în ce mai generală de a scrie de oriunde, de acasă, de la Parlament, de la cafenea. Internetul poate muta re­dac­ția oriunde te afli. Adesea se întâmplă să transcriu un interviu până noaptea târziu, sâmbăta sau du­mi­nica, dacă e nevoie, sau să scriu reportaje, să transmit voci și reportaje la miezul nopții, către redacția din Praga a Europei Libere, când sunt crize, cum s-a întâmplat în această perioadă. În rest, oricum s-ar termina ziua, încerc mereu să-mi fac timp de citit literatură, înainte să dorm, dar nu numai. Scrisul se hrănește întotdeauna din citit. Când nu citesc, parcă nu am cuvintele la mine.

- Ai vreo tehnică anume de a pune stop fluxului de știri sau ești mereu conectată, orice ar fi?

- În weekend, dacă nu am ceva urgent de lucru, nu deschid computerul și nu dau drumul la TV. Am această regulă, încă de la începuturile mele ca ziaristă, fiindcă mi-am dat seama de­vreme că, dacă vreau să supra­vie­țuiesc, trebuie să existe o departajare. Din păcate, așa am ratat moartea lui Coposu, care s-a întâmplat într-unul din week­end-urile mele libere. Locuiam într-o mansardă fără telefon și am aflat abia luni această știre tristă. Multă vre­me, nici n-am avut televizor acasă. Aveam doar la redacție. Când ajungeam acasă, era timpul meu cu ceilalți.

Aproape imposibil: familie și jurnalism

- Mai ai timp și de ceilalți? De lucruri simple, fi­rești?

- Eu am hotărât să devin mamă, în momentul în care o colegă de redacție, ajunsă la 40 de ani, și-a luat o pisică și a început să vorbească numai despre asta. Și mi-am zis: «Cum e posibil ca o per­soană atât de inteligentă, atât de citită, să vorbească numai despre pisică? Nu vreau să ajung așa niciodată! E momentul să fac un copil». Acum, lăsând gluma la o parte, adevărul e că e foarte greu ca jurnalist de cotidian să ai o viață de familie normală. Există un preț de plătit pentru toate. Fata mea adormea aproape în fiecare seară cu povești înregistrate de mine pe casete, în perioada în care închideam ediția la Evenimentul Zilei. Nu ne-am jucat prea mult împreună, eram atât de în urmă cu somnul, că adormeam lângă ea, cu păpușa în mână. Și nici n-am făcut prăjituri amândouă, cum fac atâtea mămici dedi­cate familiei. Când era mică, cred că avea chiar un fel de dispreț față de meseria mea, care mă lua mereu de lângă ea. Mergeam la ședințele cu părinții, toate mămicile aveau tocuri și erau aranjate, numai eu eram mereu pe fugă, cu rucsac și geacă de piele. Odată, îmi amintesc că m-a rugat să nu o duc chiar până la școală, fiindcă îi este rușine cu încăl­țămintea mea. Acum, toate acestea au trecut, și cred că între timp e mândră de bocancii mei.

- Ai pe cineva alături, Sabina, sau jurnalismul îți mănâncă toate resursele?

- Am un partener care a crescut-o pe Ana, poate mai mult decât am făcut-o eu. E foarte răbdător cu mine, mi-a suportat pasiunile și lucrul peste program și a avut foarte multă grijă de fiica mea. Țin minte că odată, la Evenimentul Zilei, am stat la redacție trei zile și trei nopți, n-am ajuns acasă nici să mă schimb. Cineva ne-a adus vestitele stenograme ale PSD și nu ne-am mișcat de lângă ele până când nu le-am trans­for­mat în articolele care au ajutat la căderea lui Adrian Năstase, în 2004. Apoi au fost lunile în care plecam la Praga, la Europa Liberă. Dacă n-ar fi fost el, ar fi fost foarte, foarte greu.