Vreme de secole, cultura occidentală a fost condiționată de un punct de vedere materialist, care considera universul ca o mașină gigantică, alcătuită din lucruri moarte. Recent, știința a făcut descoperiri care revoluționează viziunea asupra lumii, deschizând perspective noi atât asupra noastră, ca indivizi, cât și asupra naturii cosmosului în care trăim. Fizica cuantică a dovedit că materia, așa cum o cunoaștem noi, nu există în realitate, că ea este - după cum o definea Einstein - "o formă condensată de energie". Se pune, în mod firesc, întrebarea: dacă materia nu mai este materială, nu e ridicol, oare, să apelăm la materialism, pentru a nega fapte supranaturale, care există, dar pe care nu le putem explica cu rațiunea noastră carteziană? Astrofizicianul englez V.A. Firstoff, membru al Societății Regale de Științe, spune textual, în lucrarea sa "Life, Mind and Galaxy": "Să afirmi doar existența materiei, excluzând-o pe cea a spiritului, este cea mai ilogică dintre atitudini, străină complet de descoperirile fizicii moderne, care dovedesc că nu există materie, în sensul strict al cuvântului".
"Dacă aș mai avea o viață", spunea Freud, "aș consacra-o studiului ocultismului, mai degrabă decât psihanalizei." Să urmărim împreună câteva întâmplări legate de unul dintre cele mai tulburătoare capitole ale parapsihologiei: aparițiile din lumea de dincolo. Ele au fost selectate și incluse în cărți tipărite recent, semnate de cercetători și savanți de renume internațional.
Un musafir în bucătărie
Să începem cu o încercare de definiție: ce se înțelege prin "apariții din lumea de dincolo"? Suma experiențelor trăite de diferite persoane lasă să se înțeleagă că este vorba despre anumite "prezențe", "manifestări" de natură "eterică", având o vagă constituție fizică, de formă umană sau animală. Există și martori care spun că au atins o astfel de apariție, având senzația că au simțit ceva "viu". Cele mai convingătoare dovezi legate de aceste manifestări îi aparțin unui doctor în psihologie, Julian Burton, care a realizat o anchetă științifică cu acest subiect. La început, chestionarele sale au fost trimise la câteva institute americane de cercetare extrasenzorială din Los Angeles. Întrebările adresate erau strict limitate la numirea unor eventuale contacte cu persoane din lumea de dincolo. Pentru că numărul răspunsurilor afirmative a fost uriaș - peste 75% din totalul subiecților -, Burton a bănuit că participanții la anchetă, ei înșiși cercetători în domeniul psihologiei, fuseseră influențați de interesul lor pentru lumea de dincolo. Atunci a mai expediat un rând de chestionare, de data asta pe adresa unor universități cu profil realist. Răspunsurile au depășit din nou procentul de 50%, deși subiecții erau viitori ingineri și tehnicieni. Încurajat de efectul demersului său, psihologul englez a alcătuit peste 2000 de dosare, continuându-și munca în California și în Illinois.
Interesul lui Burton pentru parapsihologie a apărut într-o împrejurare dramatică, legată de decesul mamei sale la numai 50 de ani. Foarte afectat de dispariția ei - murise brutal, într-un accident de mașină -, la șase luni de la moarte, a văzut-o brusc în bucătăria apartamentului. "Era într-o seară de septembrie și aveam musafiri. Tăiam un ananas în bucătărie, când am auzit în spatele meu niște pași. Am crezut că este soția mea. M-am întors să o întreb unde pusese salatiera, dar în fața mea stătea mama. Era vizibilă, părea mult mai tânără decât în momentul morții. Purta un taior albastru deschis, cu un guler din blană, pe care nu-l văzusem niciodată pe ea. Încet, încet, silueta a dispărut. A doua zi, i-am telefonat surorii mele, pentru a-i povesti întâmplarea. A impresionat-o puternic și a început să plângă în hohote, întrebându-se de ce nu i se arătase și ei. Când i-am povestit cum era îmbrăcată, a rămas, pur și simplu, încremenită, spunându-mi că, înainte cu o săptămână de accident, fuseseră la cumpărături amândouă și mama încercase taiorul acela, pe care ar fi dorit să și-l cumpere. Din păcate, era de firmă și costa mult prea mult."
La vremea aceea, Julian Burton avea 31 de ani și, cu toate că preda psihologia la un colegiu, s-a întors la universitate, pentru a-și da doctoratul pe o temă extrasenzorială. "Apariția mamei mi-a dat ideea tezei de doctorat. Presimțeam că sunt o mulțime de oameni care trăiseră experiențe similare cu a mea. Chiar dacă cercetările pe care le întreprind în prezent mi-au oprit ascensiunea în ierarhia profesorală, sunt sigur că efortul meu va fi răsplătit. Cele două mii de cazuri înregistrate, cu cele mai pertinente metode de anchetă, cărora li se vor adăuga, în curând, încă o mie, reprezintă o bază de cercetare concretă, care va trebui luată în serios."
Băiatul cu guler de marinar
O lucrare de bază privind fenomenul aparițiilor din lumea de dincolo este cartea psihologului englez Andrew MacKenzie, intitulată "Invizibilul și vizibilul". Printre numeroase relatări inserate în ea, se află și aceea a unei profesoare din Essex, care a devenit mai târziu scenariul unui serial de televiziune de mare succes. D-na Judy Miles, în vârstă de 34 de ani, participase la o petrecere de botez în familie, unde a remarcat un copil de o frumusețe aparte, pe care nu-l mai văzuse niciodată până atunci. "Avea ochi albaștri, un chip zâmbitor, purta pantaloni lungi și o cămașă cu guler în stil marinar. Alerga printre ceilalți copii, care devorau porții uriașe de prăjituri, fără să mănânce nimic. Nu vorbea cu nimeni și nimeni nu părea să-l observe. L-am scăpat din vedere, dar, când ne-am luat cu toții la revedere, am observat că băiatul nu mai era. A doua zi", povestește mai departe d-na Miles, "mi-am amintit de el și am întrebat-o pe fiica mea, în vârstă de 9 ani, dacă știa cine era băiețelul acela ciudat. Nu-l văzuse! Niciunul dintre copiii cu care alergase prin casă nu semăna cu descrierea mea! În seara aceleiași zile, o invitasem la noi la masă pe prietena mea, căreia îi fusesem musafiri la botez. Am întrebat-o și pe ea cine era băiețelul îmbrăcat în cămașă de marinar. După o clipă de tăcere profundă, m-a întrebat: «Avea ochi albaștri și un chip zâmbitor?». Am confirmat. Surprinsă - eram prima persoană care văzuse ceea ce numai ea, din întreaga familie, izbutise să vadă - mi-a spus că, de când locuia în casa aceea, îl văzuse tot timpul pe băiețel. Când a apărut prima dată, îndreptându-se spre scara ce urca la etaj, a crezut că e un copil de pe stradă. Dar ușa de la intrare era închisă, iar când a urcat după el, copilul nu mai era. Venea întotdeauna când ea era singură în casă sau când fiii ei se jucau în camerele de sus. Nu spunea nimic, dar prezența lui era sesizabilă, în sensul că putea, de exemplu, să-i audă pașii pe coridor, în vreme ce ea gătea la bucătărie. Într-o zi, l-a auzit pe fiul ei cel mai mic, în vârstă de patru ani, vorbind în camera lui. Când a coborât, i-a spus că vorbise cu băiatul cu guler de marinar, care venea să se joace cu el.
Vreme de șase ani, aparițiile acestea s-au repetat de vreo douăsprezece ori, până când locatarii casei de pe Amyand Road nr. 10 s-au mutat. În timpul pregătirii bagajelor, copilul cu ochi albaștri fugea de colo colo prin casă, neliniștit. Apoi, locuința a rămas neocupată vreme de zece ani, după care a fost demolată, pe locul ei ridicându-se un supermarket."
Nu s-a aflat niciodată cine era băiatul cu chip de înger. Primii proprietari, care construiseră casa, nu avuseseră copii, iar veșmintele băiatului erau cu mult prea moderne, ca să fi trăit aici într-un secol trecut. Cazul ilustrează cum nu se poate mai bine faptul că nu toată lumea poate să vadă aparițiile din lumea de dincolo, ci numai anumite persoane, alese nu se știe pe ce criterii și, mai ales, copiii mici.
Femeia din lift
Una dintre cele mai impresionante apariții contemporane este relatată de dr. Elisabeth Kubler Ross, în cartea ei "Moartea este un răsărit de soare". Medic anestezist într-un spital de urgență american, a fost primul specialist care a studiat fenomenele legate de apropierea morții, însoțind mii de muribunzi în călătoria lor către pragul dintre lumi. Într-o zi, pe când urca cu liftul la sala de curs a universității unde lucra ca profesor-invitat, Elisabeth Kubler Ross a observat o femeie. Se uita fix la ea și zâmbea. Uluită, doctorița și-a dat seama că are în față pe una dintre fostele sale paciente de la urgență, care murise în urmă cu un an. Apariția era vaporoasă, dar nu transparentă, nu se vedea prin ea. "Dr. Ross - i s-a adresat femeia cu o voce clară - iertați-mă, dar a trebuit să revin. Îmi permiteți să vă însoțesc până acasă? Vă aștept până terminați seminarul."
"Sunt medic cu două specializări", comentează întâmplarea, în carte, dr. Elisabeth Ross. "Psihiatru și anestezist. Am lucrat multă vreme cu bolnavi schizofrenici și îi iubesc. Când îmi descriu halucinațiile lor vizuale, le răspund: «Știu, vedeți o fecioară pe perete. Dar eu n-o pot vedea». Acum, îmi spuneam aceleași lucruri și mie: «Elisabeth, tu știi că vezi această moartă în fața ta. Dar nu poate să fie adevărat».
În timpul drumului cu mașina până acasă, mă întrebam dacă ceea ce se întâmplă este posibil. Îmi repetam: «Sunt prea obosită. Am nevoie de o vacanță. Trebuie să ating această arătare ca să văd dacă există cu adevărat»."
Dr. Ross a întins mâna către femeie, să vadă dacă la atingere ea se va risipi. I-a atins pielea, ca să vadă dacă e caldă sau rece. "A fost cea mai teribilă experiență din viața mea", spune ea. "Când am ajuns la ușa locuinței mele, a deschis-o ca și când eu aș fi fost invitata ei. Cu o delicatețe irezistibilă, mi s-a adresat: «Dr. Ross, a trebuit să vin de pe lumea de dincolo, pentru două motive: mai întâi, ca să vă mulțumesc pentru tot ceea ce ați făcut pentru mine înainte de a muri. Dar adevăratul motiv al prezenței mele aici este o rugăminte: nu abandonați cercetarea dvs. asupra morții, nu acum». O priveam, spunându-mi întruna că nu este adevărat. Îmi amintisem și numele: femeia din fața mea se numea Eva Schwarz, murise și fusese îngropată în urmă cu un an. În plus, eu nu credeam în vedenii și apariții din lumea de dincolo."
Ca să se convingă că nu visează, Elisabeth Ross a atins câteva obiecte familiare de pe birou. A pipăit lemnul mesei, scaunul pe care ședea. Toate erau concrete, prezente, nu visa. Musafira bizară a întrebat-o atunci dacă știa cum îl poate găsi pe preotul care o împărtășise înainte de moarte, în camera de spital. Omul de știință care era dr. Ross a avut atunci o tresărire de luciditate. "Preotul locuiește în prezent la Urbana. Ar fi fericit să primească de la dvs. câteva cuvinte în scris. Uitați un creion și-o hârtie." Apariția a luat ustensilele, notând câteva litere pe coala de hârtie imaculată: Eva Schwarz. "Bineînțeles - spune Elizabeth Ross - am păstrat hârtia aceea ca pe-o comoară. Nu i-am putut împărtăși nimănui experiența mea atât de terifiantă, dar hârtia aceea am pus-o într-o ramă și o țin la mine în birou."
"Cazul Schwarz (cum e numit în literatura de specialitate) e considerat drept deosebit de interesant, pentru că a fost raportat de un medic de reputație internațională și, mai ales, pentru că apariția a lăsat o dovadă materială despre revenirea ei pe pământ. Un fapt excepțional!"
În mod evident, când oamenii au parte de asemenea întâmplări, spiritele pozitiviste îi consideră "detracați" sau "nebuni". Din cauza asta, majoritatea lor preferă să tacă și nu vorbesc decât cu oameni de încredere, de obicei persoane care au trăit același tip de experiență.
"Ați fost vreodată în contact cu o persoană decedată?", și-a întrebat cititorii, revista americană "National Opinion Research Center", de la Universitatea din Chicago. 27% dintre persoanele intervievate au răspuns afirmativ. Când s-au adăugat și răspunsurile unor persoane văduve, eșantionul a crescut la 51%. Reluat recent, studiul a demonstrat că și 38% dintre adolescenți avuseseră acest gen de experiențe...
Locatara din cimitirul Père Lachaise
Alexandra Cazorla este un medium superdotat în psihometrie. Când atinge un obiect, intră în contact cu cei cărora le-a aparținut. Ea consultă numeroase persoane, dornice să descopere fapte uitate, nerezolvate în trecut. Într-o zi, a primit vizita unei femei, care se programase prin secretară, fără a-și lăsa numele. Era o femeie tânără, dar ciudată, pe care Alexandra își amintea că o mai întâlnise la un festival de clarviziune organizat la Cannes. O izbise atunci, prin comportamentul ei cam bizar și părul negru și foarte lung. Venise îmbrăcată în negru, cu rochie lungă și mănuși din dantelă. I se adresase Alexandrei, spunându-i: "Vă căutam!". Având în vedere că era luna iulie și foarte cald, ținuta femeii era cel puțin insolită, dar și mai surprinzător era mirosul puternic de naftalină pe care îl răspândea. La un moment dat, cineva îi oferise un pahar cu apă, iar ea refuzase, spunând: "Nu beau niciodată" și dispăruse în mulțime, după ce o avertizase pe Alexandra că o va căuta. Și iat-o, acum, pe scaunul din birou: cu aceeași fustă până-n pământ și cu aceleași mănuși de dantelă. "Era palidă, subțire, aproape diafană, cu părul lung care îi cobora către talie. Aveam impresia că e plată, că nu are relief. Vorbea sacadat, cu o voce metalică și stridentă. Se plângea de faptul că mama ei nu voia să-i recunoască talentul de muziciană. Și-a deschis poșeta din care a scos câteva partituri rupte și îngălbenite. Chipul ei nu avea nici un fel de expresie, niciun pic de surâs. Simțeam că trăise o dramă. Privirea mi-a fost atrasă de un șal de mătase, pe care îl purta înfășurat la gât. «Am fost strangulată», a spus. Din ce în ce mai stupefiată, am întrebat-o unde locuiește. «În cimitirul Père Lachaise», mi-a răspuns. «În împrejurimi, vreți să spuneți!». «Ba tocmai în cimitir», a insistat. Apoi mi-a spus un număr de alee din cimitir. Am simțit că mă trece un fior. Când întrevederea s-a terminat, a scos din geantă o monedă mică, pe care mi-a întins-o. Am avut sentimentul că este singurul ban pe care-l avea. Era o piesă de argint franțuzească, cum nu mai văzusem până atunci. Tulburată, n-am mai avut curaj să-i vorbesc și am acompaniat-o până la ușă. A refuzat însă să meargă în fața mea. Îi simțeam prezența în spate, deloc agreabilă! Când am ajuns, în fine, la ușă și am deschis, pentru a o lăsa să treacă în antecamera unde se afla secretara, femeia în negru dispăruse! Am păstrat moneda. E datată 1880. O țin într-o cutie, încuiată, dar n-o ating niciodată, de teamă să nu vină apariția înapoi."
Doctorul Moody și oglinzile
Oglinzile și celelalte suprafețe reflectorizante par să faciliteze fenomenul aparițiilor. Vechii greci și egipteni le foloseau cu succes pentru a ghici viitorul. Inspirându-se din "psychomanteum"-ul grecilor, doctorul Raymond Moody, autorul celebrului best-seller "Viața de după viață" (tradus și în limba română), a elaborat un sistem de viziuni prin intermediul oglinzilor, care facilita întâlnirea cu membrii de familie decedați. Printre numeroasele experimente organizate de către celebrul profesor, există unele de-a dreptul stupefiante, trăite în colectiv, alături de studenții și de colegii săi, profesori universitari. În cărțile sale, dr. Moody afirmă că aceste întâlniri erau trăite ca niște evenimente reale, și nu drept ceva ținând de imaginar. "Toți subiecții care au participat la experiențe mi-au confirmat că aceste întâlniri erau perfect reale și că simțiseră prezența reală a celor care îi părăsiseră în urma unor decese. În cincisprezece la sută din cazuri, subiecții au auzit chiar și vocea defuncților, o voce perfect audibilă. În unele cazuri, comunicarea s-a produs prin telepatie. Raymond Moody notează: "Douăzeci și cinci la sută dintre cei care doreau să revadă un defunct nu l-au văzut decât după întoarcerea acasă. Se pare că reușita experimentului depinde de intensitatea puterii de evocare imaginativă și de emoția celui care își cheamă la întâlnire un mort iubit, a cărui memorie e celebrată constant".