- Este un sfânt nespus de iubit, cu o popularitate crescândă datorată reputației sale de "degrabă ajutător", vindecător de boli și eliberator de vrăji. Îi spunem povestea pentru a-i întări în credință pe cei care i se închină și a-i îndemna și pe alții să-l cheme în ajutor -
Ciprian s-a născut în zilele împăratului Decius, în Cartagina, Kart-Hadașt, adică "Noul Oraș", cum îi spuneau întemeietorii lui, fenicienii. Navigatori cum nu au mai existat în toată antichitatea, ei veniseră tocmai din Tir, cu aproape o mie de ani înainte de nașterea lui Hristos și se așezaseră pe coasta de nord a Africii, de unde porneau mai lesne să străbată mările lumii, făcând negoț cu mărfuri rare și scumpe. Oraș mare și fastuos, în care trăiau aproape jumătate de milion de oameni, singurul care făcuse Roma să tremure, fusese cucerit, în cele din urmă, distrus piatră cu piatră și apoi refăcut, după aproape un veac, sub domnia lui Octavian Augustus.
Magul din vârful muntelui
Ciprian avea șapte ani când a pășit, pentru prima dată, pe sub coloanele de marmură albă ale templului lui Apollo. În dimineața aceea scăldată în lumină, fum de tămâie și parfumul petalelor de trandafiri, a văzut pentru prima oară statuia tânărului zeu al soarelui. Era zvelt și frumos, cu o cunună subțire de lauri din aur pusă pe creștet și cu privirile pierdute în largul mării. Ciprian l-a îndrăgit pe loc. S-a hotărât să-i slujească lui Apollo, așa că părinții l-au lăsat să stea la templu. Atunci a avut și primele vedenii. Copilandru fiind, ele i-au părut simple năluciri, dar încet, încet, pe măsură ce preoții de la templul lui Apollo îl învățau riturile lor străvechi, făpturile acelea de ceață prindeau chip și glas. Mulțumită lor, a înaintat repede în ucenicie, mult mai repede decât alți copii de seama lui. Așa că s-au hotărât să-l trimită tocmai în Grecia, pe muntele Olimp, acolo unde erau cele mai strălucite temple și preoții cei mai sporiți.
Când a plecat din Cartagina, Ciprian avea doar zece ani. Pe muntele unde elinii credeau că pășește, din când în când, însuși Zeus, trăiau mulți magi. Preoții din Cartagina l-au trimis la un bătrân singuratic și posac, meșter în stăpânirea stihiilor, dar țăranii din satele aflate la poala muntelui îl ocoleau, pentru că-l știau iscusit în farmece negre, aducătoare de nenorociri. Lui Ciprian nu i-a păsat câtuși de puțin de temerile lor. El voia să-și limpezească vedeniile cu orice preț, să afle dacă sunt plăsmuiri ale minții sale sau făpturi de pe lumea cealaltă, trimise de zeul Apollo, pe care-l slujise din toată inima.
Magul l-a primit cu brațele deschise și l-a pus dintru început la posturi aspre. I-a rânduit să stea zi și noapte într-o bortă mică a unei peșteri, fără lumină și fără căldură, și nu i-a dat voie să pună în gură decât ghindă uscată de stejar, iar asta, numai în puterea nopții. În trupul astfel sleit, spiritul lui Ciprian, vioi și scrutător încă de la naștere, s-a întărit. Și a început să vadă. Mai întâi, ca printr-o ceață deasă, apoi ca printr-o ploaie subțire și, la urmă, limpede de tot.
Duhurile nopții
Făpturile care-i apăreau în vedenii lui Ciprian erau frumoase, vii și pline de putere. Înveșmântate în flăcări, strălucind în culori cum nu pot fi văzute pe pământ, la început erau cu desăvârșire tăcute. Se ițeau prin întunericul de păcură și se preumblau prin fața lui, prin vârtejuri. Apoi au început să-i spună despre tainele cerului și ale pământului, dar într-un fel cu totul straniu. Nu aveau nevoie de cuvinte. Gândul lor i se înfiripa direct în minte lui Ciprian, iar băiatul nu avea decât să le răspundă la fel. Din clipa aceea, ucenicia sa a luat avânt. Până atunci, fusese doar o joacă de copii. Magul mai trecea pe la el când și când, dându-i sfaturi de care, în scurtă vreme, nici nu s-a mai folosit. Duhurile l-au învățat să miște stihiile, să stârnească furtuni, să alunge ploile, să abată grindina. Tot ele îi arătau crâmpeie din viitor sau chipuri de mult trecute în lumea lui Hades. Tainele întregului cosmos se așterneau în fața lui ca o hartă. Nu avea decât să pună piciorul pe ea.
Năvala aceasta de cunoaștere l-a amețit. Era abia în pragul adolescenței, dar se credea deja cel mai mare și mai puternic mag de pe fața pământului, iar duhurile îi spuneau că, dacă va merge tot așa, atunci când va muri, va fi încoronat în Olimp, ca un semizeu. La gândul acesta, inima îi bătea cu putere, să-i spargă pieptul, iar oamenii îi păreau, pe zi ce trece, tot mai bicisnici și vrednici de dispreț. Când stârnea stihiile, nici nu mai ținea seamă de nenorocirile pe care le isca. Odată, a ridicat o furtună pe mare care l-a uimit într-atât cu furia ei grandioasă, încât nici nu a băgat de seamă o biată barcă de pescari care s-a făcut fărâme de stâncile din preajma țărmului, înecându-i pe toți cei aflați în ea. Ciprian vedea de acum viața oamenilor tot mai neînsemnată în fața puterii și a cunoașterii absolute, iar pe sine, un demiurg silit, prin cine știe ce năpastă, să împartă cu semenii săi aceeași carne, slabă și fără de niciun preț.
Iustina
Era pierdută, parcă, pe pământ, dezlipită cu totul de lume. O fată de o frumusețe stranie, neobișnuită. Avea părul negru și pielea smeadă, ca ale celorlalți antiohieni, dar ochii îi erau de un albastru cenușiu. Era iubită de toți, dar cu un soi de sfială, așa cum îi îndrăgești pe oamenii aleși, pe care îi admiri, dar care, simți limpede asta, nu fac parte din lumea ta.
Iustina se născuse într-o familie păgână din Antiohia, cetate în care ucenicii lui Hristos își spuseseră pentru prima oară "creștini". Se convertise la noua credință într-un iureș. Într-o seară, pe când stătea la fereastra casei, îl auzise pe un diacon vorbind despre Iisus. Și atâta foc avea omul acela în inimă, atâta putere stătea în cuvintele lui, încât Iustina a crezut pe loc. A fost ca și cum s-ar fi îndrăgostit la prima vedere. A început să meargă în taină la o biserică, mai ales noaptea, când se săvârșea Liturghia. Și în slujba aceea simplă, în cuvintele și pildele lui Hristos, în chemarea Lui la iubire, ea s-a regăsit pe deplin. A fost ca și cum și-ar fi aflat sufletul după o lungă peregrinare. Și-a jurat atunci că nu se va căsători niciodată. Că i se va dărui lui Iisus cu totul, slujindu-i întreaga viață. Iar din hotărârea aceasta nestrămutată nu au putut-o clinti nici părinții, pe care i-a convins, în cele din urmă, să se boteze împreună cu ea.
Scânteia
Când Ciprian a venit în Antiohia, era trecut de treizeci de ani. După ucenicia din Olimp, cutreierase lumea, povățuit mereu de duhurile sale, care din stăpâni îi deveniseră, cu vremea, prieteni și chiar ajutoare. Fusese la egipteni, în Memfis, unde stătuse câțiva ani printre marii vrăjitori ai cetății, apoi mersese în India, la Agra, unde sihaștri fără de vârstă îl învățaseră să-și supună trupul lipsurilor și să-l nemurească. Ultimii ani îi petrecuse printre caldei, mari meșteri ai citirii aștrilor, care-ți puteau așterne toată viața pe papirus, dacă le spuneai clipa când ai venit pe lume. Acum se aciuase în Antiohia, pentru că iubea tumultul acestei cetăți și pentru că se regăsea în pofta de viață a oamenilor de aici. În ultimii ani, găsea o plăcere nebănuită în a se amesteca în mulțimea pe care, în adâncul său, o disprețuia profund. Tocmai de aceea nu avea mustrări de conștiință când arunca blesteme, la cererea unuia sau altuia, mai ales când ele erau însoțite de pungi grele de galbeni. În ultima vreme îi crescuse în suflet pofta după aur, poftă care era cu atât mai stranie cu cât ura luxul și cheltuielile de orice fel, rămânând, în continuare, dăruit postului său aspru, doar cu ghindă de stejar, și hainelor de ascet dobândite la începutul uceniciei. De aceea, atunci când un tânăr patrician frumos și putred de bogat, pe nume Aglaid, a venit la el să-i ceară ajutorul, pentru că se îndrăgostise nebunește de o fecioară creștină, Ciprian a bătut cu el palma, plină de bani. Așa că s-a închis în camera sa fără ferestre, a chemat duhurile în ajutor și, când le-a văzut cu ochiul lăuntric, le-a asmuțit asupra fecioarei. Nu o văzuse niciodată, nu știa unde locuiește, dar lor, spiritelor, le era de ajuns numele ei - Iustina.
Lupta
Veneau mai ales noaptea, când ea se ruga. Fierbințeala a mii de sori îi ardea atunci rărunchii, răspândindu-i în vintre o dulceață desfrânată. Și, ca un făcut, chiar atunci când gândurile și simțirile acestea hulpave o chinuiau, îi răsărea în minte chipul lui Aglaid, pe care ea nu-l plăcea defel, fiindcă îl găsea molatec și nerușinat. Atunci își închidea sufletul în rugăciune și se închipuia la picioarele crucii lui Hristos. Patima și iubirea Lui, care-i străpunseseră inima încă de când se convertise, îi alinau ispitele. Dar era nevoie doar de o clipă de șovăială a minții, și gândul îi zbura în altă parte, pentru ca focul din trup să i se aprindă din nou.
Ce nu a făcut ca să-și înfrângă poftele acestea, care pentru ea erau cu totul stranii? Și-a luat direct pe piele o haină aspră, din păr de cămilă, s-a culcat pe pardoseala de piatră, a mâncat numai pâine și apă. O noapte și încă una a răbdat, pradă ispitelor, iar în a treia, a primit o vizită stranie. O bătrână cucernică, pe care o știa de la biserică, a venit să o cerceteze. Au vorbit îndelung despre viață și căsătorie, iar Iustina i-a mărturisit că vrea să rămână de-a pururi a lui Hristos. Bătrâna a zâmbit și apoi i-a vorbit înflăcărat despre frumusețea căsătoriei și de binecuvântările pe care le-au primit patriarhii, în frunte cu Moise și Avraam. Pe Iustina a mirat-o râvna ei pentru cununie, precum și faptul că nu pomenea nimic de Mântuitorul. Și-a făcut atunci o cruce mare și a început să se roage, chemând în inimă numele lui Iisus. Și atunci s-a întâmplat un fapt straniu... Camera s-a umplut, deodată, de un fum greu, ca de pucioasă, iar bătrânica a dispărut ca luată de vânt. Din clipa aceea, ispitele s-au înmuiat și o lumină lină i-a cuprins sufletul. Se cufunda în rugăciune noaptea întreagă, dar niciun nor nu-i mai tulbura cerul minții. A știut atunci că Hristos izbândise înlăuntrul ei și s-a adâncit în brațele iubirii Lui, fericită că-și regăsise calea, iar inima îi putea din nou pleca liberă spre cer.
Cumpăna
Pe Ciprian, înfrângerea l-a scos din minți. Niciodată nu i se întâmplase ca cineva să-i zădărnicească farmecele, să-i risipească puterea de mag. Se simțea rușinat, batjocorit, nu numai de Iustina, ci și de toți antiohienii care aflaseră despre poveste și, credea el, îl bârfeau pe la colțuri. Așa că a aruncat blesteme negre asupra neamurilor Iustinei și apoi asupra întregii cetăți. Unele s-au prins. Au murit dobitoace, apoi s-au îmbolnăvit oameni, iar molima a început să se răspândească. Cetatea a început să murmure, dar nu împotriva lui Ciprian, de care oamenii se temeau cumplit, ci împotriva Iustinei, căreia i-au cerut să-l primească drept soț pe Aglaid. Fecioara nu s-a plecat însă oamenilor. A căzut la rugăciune și a cerut ajutorul lui Hristos. Și încet, cu multă trudă din partea ei, molima a dat înapoi. Ciprian fusese iarăși înfrânt.
Turbat, magul și-a chemat duhurile, dar nu la sfat, ci la înfruntare. Încrederea în sine, gândul că e deasupra tuturor oamenilor se făcuseră cioburi. Într-un târziu, a putut vorbi din nou cu duhurile sale. Ele i-au spus că în fața zeului Iustinei sunt neputincioase. Că e un zeu stăpân peste sufletele tuturor celor care i se închină și că ele, duhuri vechi de când lumea, în fața lui nu au nicio putere. Atunci i s-a năruit lui Ciprian viața toată. Dacă zeul Iustinei e așa de puternic, înseamnă că el își pierduse vremea în toți acești ani. Că tot ce-l învățaseră duhurile era în van. Trebuia să o ia de la capăt, încercând să învețe să-l slujească pe acest zeu nou, care i s-a părut mereu vrednic de dispreț, pentru că murise pe cruce și cerea ca oamenii să se iubească între ei, fără nicio condiție. Și dacă iubirea era cea mai puternică magie, de vreme ce duhurile erau neputincioase în fața ei? Ciprian a simțit că-i piere suflarea. Nălucile care-l slujiseră în toți acești ani îi trăgeau acum din trup și cea din urmă vlagă: "Nu te va scoate Hristos din ghearele noastre!", strigau. Atunci, ca prin minune, din sufletul chinuit al tânărului a țâșnit o rugăciune: "Dumnezeule al Iustinei, ajută-mi și mie!". Atât, și a simțit cum se face lumină și că sufletul i se golește de bezna care îl stăpânea. Și-a revăzut viața cu repeziciune. Și a înțeles, așa, într-un iureș, că lumina asta o căutase încă din copilărie, dar nu știuse de ea. Și că tot ce se întâmplase mai apoi, toată ucenicia sa vrăjitorească, fusese un lung ocol care-l adusese, în sfârșit, acasă.
Episcop al lui Hristos
Dimineața, când abia se crăpa de ziuă, un bărbat între două vârste, cu părul albit înainte de vreme, străbătea ulițele lăturalnice ale Antiohiei. Drumurile sale, făcute nesmintit la aceleași soroace ale zilei, duceau spre micuța biserică a cetății, un loc pe care-l știau doar creștinii, puțini la număr și ascunși de teama prigoanelor care se stârneau adesea împotriva lor. Îmbrăcat ponosit și purtând mereu un toiag, omul mergea încet, cu privirile adâncite în pământ. Se oprea din când în când și făcea semnul crucii pe câte o casă ori la câte o răspântie. Copiii râdeau de el și-i strigau în urmă a batjocură - "Magule, magule!", dar când se întorcea spre ei, fugeau speriați. Bărbatul îi binecuvânta atunci și șoptea din buze câteva cuvinte. Trecătorul atent i-ar fi văzut în acele clipe ochii în lacrimi.
Antiohienii nu înțeleseseră defel ce se întâmplase cu Ciprian. Au crezut că de la vrăji își pierduse mințile. Îl știau oțelit, trufaș și cumplit la mânie, dar acum era blând și sfios cu toată lumea. Îl vedeau mai mereu plângând, de parcă îl lovise o nenorocire, iar mulți dintre ei erau încredințați că așa se și întâmplase. Puținii creștini din oraș știau, însă, că Ciprian își venise în fire și îmbrățișase calea creștină din tot sufletul. Acum era alt om, unul pe care ei îl țineau drept sfânt. Alergau la Ciprian ori de câte ori aveau necazuri, iar el îi alina întotdeauna. Mai ales împotriva farmecelor, pe care le cunoștea ca nimeni altul, era mare meșter. Când îi aduceau un îndrăcit, nu trebuia decât să-și așeze mâna osoasă pe creștetul lui și demonii plecau urlând. Devenise atât de vestit în biserică, încât rugăciunile folosite de el la exorcizări fuseseră copiate și erau acum rostite în mai multe cetăți din jurul Mediteranei. Dar lui Ciprian, faima aceasta nu-i plăcea defel. Ar fi vrut să urmeze calea Iustinei, să se retragă și el într-o mânăstire unde să-și plângă păcatele până la sfârșitul vieții. Dar nu a putut. Exorcizările sale, puterea pe care o dobândise împotriva diavolilor, după ce le slujise atâta timp, l-au împins în fruntea bisericii, fiind silit să primească preoția și apoi episcopatul Antiohiei.
Plecarea
Ciprian a păstorit în Antiohia până când ura păgânilor din cetate a răbufnit. Nu îi iertau convertirea la creștinism. Îi ardea, pentru că atrăgea mulțime de oameni, care, în cele din urmă, primeau botezul. Așa că l-au reclamat că predică împotriva împăratului, iar minciuna a prins. Nici nu era nevoie de mai mult pentru a aresta un creștin. Împreună cu Ciprian au prins-o și pe Iustina. I-au anchetat și torturat, dar puterea Duhului Sfânt s-a arătat în fața judecătorilor, care au văzut cum trupurile sfârtecate ale martirilor se vindecă miraculos. Păgânii au crezut că de vină sunt vrăjile lui Ciprian, așa că, în cele din urmă, cei doi au fost trimiși sub escortă la Nicomidia, unde au fost decapitați.
Șase zile au stat trupurile lor neîngropate, spre batjocura trecătorilor, dar stricăciunea nu s-a atins de ele. În cele din urmă, un grup de creștini din Roma le-au răscumpărat și le-au dus în cetatea eternă, unde le-au înmormântat. Moaștele lor au făcut acolo multe minuni și fac încă și astăzi, Sfântul Ciprian fiind vestit în toată ortodoxia drept cel mai bun ocrotitor și izbăvitor de farmece și vrăjitorii. Mâna lui se află la Biserica Zlătari din București, unde vin să se închine mii de credincioși.
(În numărul viitor: Minunile de la Zlătari)