Să vezi şi să nu crezi...

- Întâmplări adevărate, relatate de cititori -

Să credem în semne, vise, întâmplări?...

Întotdeauna am citit cu plăcere diferitele articole care consemnează lucruri ce par de domeniul fantas­ti­cului. Şi, ca să fiu sincer, zâmbeam cu neîn­credere la ceea ce citeam, fie în articolele din re­vista "Formula AS" sau din alte reviste, despre senti­men­tele ani­malelor faţă de om sau despre anu­mite sem­­ne pe care natura le oferă omului, in­clusiv semni­fi­caţia viselor şi inter­pre­tarea lor.
Dar iată că în ultima lună am fost pus în faţa unor situaţii pe care îndrăznesc să vi le povestesc şi, drept urmare, să-mi zdruncin ironiile ce le făceam când ci­team articolele amintite mai sus.
Sunt un om în etate, am peste 70 de ani, profesor pen­sio­nar, care a trecut în viaţă prin multe întâmplări, fără a le da inter­pretarea şi importanţa cuvenită. Dar înlăn­ţui­rea unor evenimente recente m-a făcut să reflectez mult şi, ca atare, am îndrăz­neala de a le poves­ti şi cititorilor dvs.
În urmă cu trei luni s-a pripăşit în faţa curţii un căţe­luş care cerea cu insistenţă să intre înăuntru. Desigur că l-am primit, l-am îndrăgit, şi împreună cu soţia, i-am dat îngrijirile necesare. Iată însă că după scurt timp, soţia mea, simţindu-se bolnavă, s-a internat la Spitalul Muni­cipal local, fiind însoţită de o vecină. Până la spital, care nu se afla prea departe de locuinţa noastră, au fost "con­duse" de căţe­luşul amintit, care sub nicio formă n-a putut fi "con­vins" să se întoarcă acasă. Ba mai mult, a intrat în ca­me­ra de gardă, si­tuată la parter, îm­preună cu soţia, nepu­tând să fie scos afară. A trebuit ca vecina să-l ia în braţe şi să plece cu el din spital, ca astfel să se liniştească lucrurile. Aceas­ta se întâmpla în jurul orei 10.00 dimineaţa. Soţia a fost internată la etajul 4, salonul 1. Pe la ora 1.00 noap­tea, tot salo­nul s-a trezit speriat, din cau­za unor izbituri pu­ternice în uşă, a unor încercări dispe­rate de a se pă­trunde în interior. Soţia mea, fiind cu pa­tul lân­gă uşă, a ieşit să vadă ce se petrece. Pe culoar se găsea căţe­luşul nostru, care la re­vederea cu "stăpâna" sa a în­ceput să se gudu­re, încer­când să-i sară în braţe. Cu mare greutate, soţia l-a "convins" să plece. Cobo­rând trep­­tele, la fiecare pas se întorcea, parcă luându-şi ră­mas bun de la ea. Şi din acel moment, căţeluşul s-a pier­dut, nemaivenind aca­să. Întrebările pe care mi le pun: cum a reuşit căţe­lu­şul să vină singur din oraş la spi­tal, să urce la etajul 4, să se aşeze în dreptul salo­nului 1, mai ales că era pri­ma ieşire a lui în centrul ora­­şului? A fost un semn, o încercare să-şi ia ră­mas bun de la soţia mea, ţinând cont că peste puţine zile ea a decedat?
În perioada zilelor de spitalizare a soţiei, fiind sin­gur acasă, am fost nevoit să-mi gătesc sumar ceva. Am curăţat nişte cartofi ca să-i prăjesc. Ce mi-a fost dat să gă­sesc în interiorul unui cartof? Formatul perfect al unei cruci, deşi exteriorul cartofului era per­fect să­nă­tos, fără nicio urmă de deteriorare. Peste două zile, soţia mea a murit!
Şi un ultim eveniment. Un cunoscut de-al nostru, "nea Petrică", a venit în ziua morţii soţiei mele să-mi spună că în noaptea din ajun a visat-o stând la o fereastră deschisă a locuinţei noastre, cu coatele pe pervaz şi ui­tându-se dispe­rată afară, unde se în­cru­cişau o serie de dru­muri. A venit să-mi povestească visul, neştiind că soţia mea decedase în dimineaţa zilei.
Repet, n-am fost superstiţios în viaţă, n-am crezut în sem­ne, vise etc., dar parcă prea multe întâmplări se leagă de un singur eveniment: moartea soţiei mele.
Prof. CONSTANTIN MANOLIU - Câmpina

Piramida din Moscova

Rusia trăieşte adevărate minuni. Pe un deal din apropiere de Moscova, a fost înălţat un monu­ment absolut unic prin ciudă­ţenia lui: o piramidă din plastic înaltă de 44 de metri. Rostul ei este de-a vindeca. Mii de pelerini îşi îndreaptă paşii într-acolo, în­so­ţiţi de copii şi animale de casă (moda occi­den­tală i-a cucerit şi pe ruşi, posesorii ce­lui mai mare număr de pisici din întrea­ga lume), de sacoşe cu ali­mente şi medica­men­­te, toţi şi toate ur­mând a fi expuse pu­terii mi­ra­culoase a pi­ramidei. Intrarea e liberă. În mij­locul ei, câţi­va oameni medi­tea­ză profund, cu pal­mele întoarse în sus. Alţii îşi deschid sticlele cu apă minerală pen­tru ca "infor­maţia pozitivă" a pira­mi­dei, cum o nu­meşte constructorul ei, Ale­xan­der Moloz, să pătrundă înă­untru, înno­bilând-o.
Cu multă răbdare, el le transmite pe­lerinilor următorul mesaj: "Struc­turile spaţiului ce ne înconjoară au intrat într-o stare de agitaţie, aceasta fiind cauza tu­tu­ror relelor de pe pă­mânt. Piramida - spu­ne el - instau­rează armonie pe în­treaga emisferă nordică eu­ro­peană, din Si­beria în Scan­di­navia, efectul simţindu-se până în Europa centrală, ca un ecran îm­po­triva cu­tremurelor. Peste zece ani, nu vor mai exis­ta SIDA şi hepatita. În schimb, vor fi recolte mai mari, lapte mai mult în uge­rele vacilor, legume mai rezistente şi o viaţă mai lungă".
Înclinaţi dintotdeauna spre misti­cism, ruşilor le plac prognozele "pa­ra­normale". Mulţi sunt convinşi că viaţa lor depinde de nişte forţe misterioase care îi guvernează din Univers. Sute de mii de şomeri mosco­viţi îşi câştigă existenţa din noile meserii apărute în ultimul timp: vână­tori de fan­to­me la do­mi­ciliu, magi care îşi eli­be­rează conce­tă­ţenii de "o­chii dia­volu­lui", spe­cia­lişti ai pen­du­lului, care de­tec­tează e­ner­giile negative. Su­per­sti­ţia, adânc înră­dăcinată în ţara din Răsărit, le in­ter­zice ruşilor să dea mâ­na cu ci­neva peste prag sau să fluiere în casă. Iar atunci când vreo pasăre lo­veş­te cu cio­cul în geam, e semn că cineva va muri.
În primele zile, piramida din plastic a creat mai degrabă neli­niş­te: vecinii, de­ran­jaţi de cozile nesfârşite de ma­şini, au în­ce­put să-l ocărască pe Mo­loz, iar pre­otul bi­se­ricuţei din sa­tul înve­ci­nat este nemul­ţumit pentru că lăcaşul în care slujeşte a rămas pustiu. Un "instructor" al pi­ra­midei susţine că în spaţiul ei, ba­teriile descăr­cate se încarcă într-o sin­gură noapte, că la­mele se ascut de la sine, că pietrele se încarcă de forţe care le mişcă din loc şi că orice lu­cru se energizează, devenind un soi de me­dicament.
Au existat şi minuni, fireşte: un mun­citor a scăpat de impotenţă în timp ce lu­cra la construcţia piramidei, iar o bătrână poate să citească ziarul fără a mai folosi ochelari...
Moloz nu e la unica sa încercare. Pri­ma lui pira­midă a fost construită în 1989, la Zaporoje, în Ucraina. Ea mai există şi azi, înaltă de 11 metri. "Aici au loc tot felul de fenomene paranormale", scrie un zia­rist de la o revistă locală, relatând faptul că întreprinderile pis­cicole din zonă aduc în piramidă icrele peştilor pen­tru ca pu­ie­ţii să fie mai numeroşi. "Nu-i o şarla­ta­nie", declară Moloz. "Deasupra piramidei există un strat de ioni, la fel de puternic ca cel existent dea­supra unei centrale atomice", adăugând că în interior apa nu îngheaţă nici la - 39°C.
Costul proiectului a fost de 500.000 de dolari, dar sponsorii îşi iau partea lor din vânzarea de apă mi­nerală "înnobilată", globuri de cristal şi bibelouri în for­mă de piramidă, a 175 de dolari bucata. Dar visul lui Moloz este altul: "Aş vrea să construiesc o pira­midă în emisfera su­dică, în Australia sau Bra­zilia", spune el. "Vreau să câr­pesc gaura de ozon de dea­­su­pra Antarcticii."

Spectacol la fereastra unui vagon

Ceea ce voi relata s-a întâmplat în 25 octombrie 1995. Ţin minte cu exactitate data, deoarece în 25 octombrie este ziua de naştere a fiicei mele, Dia­na. Eram în acceleratul de Baia Mare. Mă întorceam de la Cluj sau - cum îmi place să spun - mă întorceam "de acasă". Aveam locul lân­gă geam, cu faţa spre lo­co­motivă. Com­par­ti­mentul era ocupat în întregime. Mă stră­duiam să dezleg cuvinte încrucişate, dar mâna îmi obosea destul de repede şi eram nevoită să fac mereu câte o pauză. Eram după un AVC ischemic cu pareză dreaptă. Făcând o mică pauză, mi-am privit tovarăşii de călătorie - toţi foarte tineri, toţi tăcuţi. Deodată, mi-am întors privirea spre stânga, ca şi cum cineva m-ar fi atenţionat s-o fac. Am zărit la o dis­tanţă destul de mare un obiect argin­tiu, cu o coadă incan­descentă, care se de­plasa în sens invers direcţiei tre­nului. Spun "se deplasa", pentru că în momentul în care l-am zărit, părea că "staţionează" în drep­tul gea­mului de unde eu priveam. Trenul era în mişcare, deci şi obiectul era în miş­care. Nu pot spune cât a durat to­tul pen­tru că pier­dusem noţiunea tim­pu­lui. Brusc, obiectul s-a îndepărtat în ace­laşi sens, dispă­rând din raza mea vizuală spre dreapta, cu mişcări elipsoidale. Ca să pot vedea acest lucru, m-am ridicat în pi­cioa­re, mi-am lipit fruntea de geam şi chiar m-am deplasat spre ban­cheta din faţa mea.
Când nu l-am mai zărit, m-am aşezat, şi atunci am rea­lizat că ceilalţi călători n-au se­si­zat mişcările mele şi nu le-am stâr­­nit curiozitatea... De obicei, când ci­ne­­va se opreşte brusc şi priveşte în sus, îi de­termină pe cei din jur să facă la fel. Cum vă spuneam, nimeni nu a sesizat miş­­cările mele. Păreau absenţi, dar ni­meni nu dormea, nici măcar nu moţăia.
M-am aşezat la locul meu şi mi-am zis că mi-am închipuit totul. Dar la scurt timp, obiectul a reapărut, de data aceasta având aceeaşi direcţie de mers cu a tre­nu­lui. La fel ca prima oară, a părut că "sta­ţio­nează" în dreptul geamului, după care brusc s-a pierdut în zare, tot pe o tra­iectorie în formă de elipsă, dar spre stânga. De data aceasta, nu a mai fost ne­voie să mă ridic în picioare, pentru că întreg com­par­timentul se mutase la geam, contemplând fenomenul.
Abia aşteptam să ajung la Baia Mare pentru a le povesti alor mei cele văzute. Fiul meu, care atunci avea 17 ani, m-a as­cul­tat cu atenţie, dar puţin "in­vidios" că văzusem ceva deosebit. Soţul meu şi fiica mea au spus că mi s-a părut. Cu toate că au trecut ani de atunci, când îmi amin­tesc cele văzute, retră­iesc mo­men­tele acelea cu puţină tea­mă, puţină ne­linişte şi, în acelaşi timp, multă curio­zi­tate. Oricum, în­tâm­­plarea aceea va rămâne o enigmă.
LEONTINA CIUCĂ - Baia Mare

Pruncul de sub lighean

Mă numesc Radu S. şi, din feri­cire sau din nefe­ricire, sunt primarul unei co­mune din judeţul Brăila. Din cauza preocu­pă­rilor mele, ani de zile n-am avut ră­ga­zul să trec cu ochii prin ziare, dar de când am descoperit "Formula AS", aştept cu multă ne­răbdare ziua săp­tămânii în care apare la chioş­curile din localitate această revistă atât de îndrăgită de toţi. Nu am crezut vreodată că va izbuti cine­va să pună la dispoziţia omului o pu­bli­caţie atât de folositoare. Este sin­gura revistă care spune adevărul şi vindecă omul de orice suferinţă. Eu - care umblam numai cu me­di­ca­men­tele în buzunar şi credeam că n-o să mai am niciun leac pe lumea asta - am ajuns să mă cred cel mai să­nătos om din sat nu­mai datorită reţe­telor publi­cate în re­vistă, sfaturilor fără egal date de către unii medici sau per­soa­ne trecute prin sufe­rinţe de tot felul.
Cu mult interes studiez pagina de "Spi­ritualitate" a revistei şi tare sunt pus pe gânduri când văd câte minuni dum­ne­zeieşti se întâmplă pe pământ şi oa­menii tot nu se întorc cu faţa că­tre cre­dinţă. În sensul acesta, am să încerc să vă relatez şi eu un caz rar întâlnit pe faţa pămân­tului...
De comuna noastră aparţine şi satul Filipeşti, aflat doar la doi kilo­metri distanţă. În anul 2002, în ziua de 14 septembrie, în casa lui Anghelescu Gheorghe, s-a găsit un co­pil nou-născut, băgat sub un li­ghean şi încuiat într-un grajd. S-a do­vedit că era al fetei omu­lui respectiv, care de frică, îl lepădase acolo, să moa­ră. Şase zile a stat pruncul acolo, nealăptat şi ne­îm­brăcat, fără să fie ciupit de furnici, mân­cat de şo­bolani sau de cine ştie ce animale aciuite în grajdul acela părăsit de multă vreme. Ne-am pus şi noi, şi poli­ţia sosită la faţa locului, întrebarea: cum de a su­pra­vieţuit şase zile şi şase nopţi, acoperit de un li­ghean metalic, fără nicio cârpă sub el şi nealăptat? Am găsit expli­caţia imediat: Maica Domnului a fost lângă el. Ridicat şi pus sub îngrijire me­di­cală, co­pilul şi-a revenit şi acum este mare şi drăgălaş. Ma­ma lui îl îngrijeşte cu drag şi este bu­curoasă că am salvat-o de la un mare păcat, precum şi de ame­nin­ţările fos­tului ei concubin, care o obli­gase să lase copilul să moa­ră. Nu a fost să fie aşa. Bunul Dum­nezeu a avut grijă ca acel su­flet ne­vi­novat să trăiască şi ne bucu­răm că, la insis­tenţele tatălui fetei, am acţionat ra­pid.
Cu toată stima şi consideraţia pentru între­gul colectiv redacţional al revistei.
RADU S.

Noaptea Caloianului

A fost aşa: într-o noapte, mama a ieşit tiptil în gră­dină, cu nacinicul aprins şi cu o floare de regina-nopţii în mână. Pregătise de cu ziuă, într-un loc dosnic, ceva ce se­măna cu o păpuşă de lut. Era Noaptea Caloianului, când dorinţele se îm­pli­nesc. Mama a îngenuncheat, a ri­dicat frun­tea către cerul spuzit de stele şi, iz­buc­nind în plâns, l-a rugat pe Atotputernicul s-o ajute. Iar Atot­pu­ter­nicul, la ora aceea când şi cucii dorm, i-a strigat din ce­­rurile unde hălăduieşte: "Fetiţo, cu lucrurile a­cestea nu se glu­meş­te. Eşti abia o copilă, câţi ani ai îm­pli­nit?". "Şaisprezece", a răs­puns mama. "Ce ştii tu cum să dai via­ţă unui chip de pământ, când şi eu mă căiesc de multe din facerile pe care le-am izvodit? Te-am văzut cum ai moşmondit toată ziua la a­ră­tarea aceea. Dar, fie cum vrei tu. Re­gina-nopţii e pentru mine? Am şi uitat de când nu am mai primit o floare de pe pământ. Dă-mi-o!" Şi floarea dispăru în înal­tul cerului, luată de un vânt, de s-au răsucit pomii din în­che­ieturi. Apoi, deodată, s-a lă­sat o linişte mare. Mama şi-a fă­cut cruce şi, plecân­du-şi frun­­tea, a în­ceput să sufle peste pă­puşa de lut. Dar lutul ră­mâ­nea lut şi pace. A dat să plece, când a auzit un scân­cet. Şi, plân­­gând de bucurie, a dus făp­tura în­viată în casă.
Am crezut povestea as­ta, pe care mi-o spunea bu­nicul, legănând copaia ca să adorm, şi încă o mai cred, fiindcă ast­fel am venit eu pe lume. Că acum arăt ca o ciudăţenie, că par venit de pe altă lume, este din cauza Caloianului. Nu am cu­nos­cut dragostea, ci doar suferinţa singu­ră­tăţii şi a nenorocului. Pe cine să învi­no­vă­ţesc? Mâna mamei, firavă şi ne­în­­dem­na­tică? Cum i-aş mai săruta-o, da­că ar mai fi... Zadarnic cad în genunchi şi îi cer iertare, că am blestemat noaptea aceea... Uneori, caut locul acela în care am venit pe lume. Buruieni şi oase albe de pisici. Dar sub arborii verzi, la un ceas anume, în pacea asfin­ţitului, când livada se cufundă într-o tristeţe stranie şi adoar­me în parfumul reginei-nopţii, sufletele părinţilor şi ale bunicilor foşnesc prin iarbă şi le aud gâfâitul gră­bit, fiindcă au făcut cale lungă, aflând că le caut amin­tirea şi misterul fiinţei mele.
PAUL MOVILEANU - Bucureşti

Maria din Dovînga

În Masivul Racovăţ, de pe te­ri­toriul localităţii Iloviţa din judeţul Me­he­dinţi, cu multă vreme înain­te de anul 1900, se afla un mic grup de case as­cun­se în pădu­rile seculare, din cauza turcilor car­e aveau o garnizoană în insula Ada­kaleh, de unde făceau in­cursiuni de jaf prin împrejurimi.
În urma cumplitei molime de ciumă pe care is­to­ria o precizează în veacurile trecute, cea mai mare parte din această populaţie a dispărut, şi cei rămaşi în viaţă au părăsit locul şi s-au mutat în loca­lităţile vecine. Pe locul acela nu au mai rămas decât mor­min­te şi încă şi astăzi se mai zice la "Cracul cu mor­minţi". Alături, tot în zona respectivă, locului un­de se aflau casele, şi acum i se zice "la Ciumini". Între­gii zone i se mai zice "Do­vîn­ga".
După părăsirea aşezării de cei rămaşi în viaţă, multă vreme, un spirit, care apă­rea nu­mai noaptea şi lua chipul unei fe­mei deo­se­bit de frumoase ce cânta mereu, a bân­tuit locurile din împrejurimi, până spre localităţile vecine, Negruşa şi Moi­seşti. Probabil că acest suflet zbuciumat îşi căuta rudele ce dispăruseră lovite de ciu­mă sau se mutaseră în altă parte. Oa­menii au botezat-o "Maria din Dovînga". Cântecul ei se muta foarte repede la dis­tanţe destul de mari. Dacă pe drum se afla din întâmplare vreun bărbat, îl stri­­ga pe nume, iar dacă nefericitul făcea im­prudenţa să-i răspundă, îi pornea ime­diat sângele pe nas.
Se apropia numai de bărbaţi şi fugea de femei. Legenda spune că unii bărbaţi au avut chiar relaţii de dragoste cu ea şi, dacă făceau imprudenţa să po­ves­tească, mureau în mod misterios. Bătrânele sa­te­lor îi sfătuiau pe cei care plecau noap­tea şi se auzeau stri­gaţi pe nume să nu-i răspundă şi totdeauna să-şi ia soţiile cu ei.
În războiul din 1916, întreaga zonă a fost ocupată de trupele române, sub co­man­da generalului Ion Dragalina. În fur­tuna luptelor ce se dădeau zi şi noap­te, pădurile au fost răscolite de gloan­ţe şi proiectile. Trupele române s-au retras, iar zona respectivă a fost ocupată de tru­pele austro-ungare. Cum frontul se muta mereu, regiunea a rămas mai multă vre­me pustie. Când locuitorii satelor ce fu­seseră mu­taţi în alte localităţi au revenit şi si­tuaţia s-a liniştit, "Ma­ria" a mai apă­rut de vreo câteva ori, după care a dis­pă­rut definitiv. Acest suflet de femeie poate îşi stri­ga cu durere viaţa ei secerată de cumplita mo­li­mă, poate îşi cânta iubirea ei neîm­plinită şi to­tul a intrat în legendă sau într-o di­men­siune pe care noi încă nu am descoperit-o.
Au mai rămas doar de­numirile locu­rilor care amintesc de vre­murile tre­cute şi de această apariţie fantomatică.
Înv. (pensionar) BORDEA STELIAN - Negruşa, jud. Mehedinţi