Să credem în semne, vise, întâmplări?...
Întotdeauna am citit cu plăcere diferitele articole care consemnează lucruri ce par de domeniul fantasticului. Și, ca să fiu sincer, zâmbeam cu neîncredere la ceea ce citeam, fie în articolele din revista "Formula AS" sau din alte reviste, despre sentimentele animalelor față de om sau despre anumite semne pe care natura le oferă omului, inclusiv semnificația viselor și interpretarea lor.
Dar iată că în ultima lună am fost pus în fața unor situații pe care îndrăznesc să vi le povestesc și, drept urmare, să-mi zdruncin ironiile ce le făceam când citeam articolele amintite mai sus.
Sunt un om în etate, am peste 70 de ani, profesor pensionar, care a trecut în viață prin multe întâmplări, fără a le da interpretarea și importanța cuvenită. Dar înlănțuirea unor evenimente recente m-a făcut să reflectez mult și, ca atare, am îndrăzneala de a le povesti și cititorilor dvs.
În urmă cu trei luni s-a pripășit în fața curții un cățeluș care cerea cu insistență să intre înăuntru. Desigur că l-am primit, l-am îndrăgit, și împreună cu soția, i-am dat îngrijirile necesare. Iată însă că după scurt timp, soția mea, simțindu-se bolnavă, s-a internat la Spitalul Municipal local, fiind însoțită de o vecină. Până la spital, care nu se afla prea departe de locuința noastră, au fost "conduse" de cățelușul amintit, care sub nicio formă n-a putut fi "convins" să se întoarcă acasă. Ba mai mult, a intrat în camera de gardă, situată la parter, împreună cu soția, neputând să fie scos afară. A trebuit ca vecina să-l ia în brațe și să plece cu el din spital, ca astfel să se liniștească lucrurile. Aceasta se întâmpla în jurul orei 10.00 dimineața. Soția a fost internată la etajul 4, salonul 1. Pe la ora 1.00 noaptea, tot salonul s-a trezit speriat, din cauza unor izbituri puternice în ușă, a unor încercări disperate de a se pătrunde în interior. Soția mea, fiind cu patul lângă ușă, a ieșit să vadă ce se petrece. Pe culoar se găsea cățelușul nostru, care la revederea cu "stăpâna" sa a început să se gudure, încercând să-i sară în brațe. Cu mare greutate, soția l-a "convins" să plece. Coborând treptele, la fiecare pas se întorcea, parcă luându-și rămas bun de la ea. Și din acel moment, cățelușul s-a pierdut, nemaivenind acasă. Întrebările pe care mi le pun: cum a reușit cățelușul să vină singur din oraș la spital, să urce la etajul 4, să se așeze în dreptul salonului 1, mai ales că era prima ieșire a lui în centrul orașului? A fost un semn, o încercare să-și ia rămas bun de la soția mea, ținând cont că peste puține zile ea a decedat?
În perioada zilelor de spitalizare a soției, fiind singur acasă, am fost nevoit să-mi gătesc sumar ceva. Am curățat niște cartofi ca să-i prăjesc. Ce mi-a fost dat să găsesc în interiorul unui cartof? Formatul perfect al unei cruci, deși exteriorul cartofului era perfect sănătos, fără nicio urmă de deteriorare. Peste două zile, soția mea a murit!
Și un ultim eveniment. Un cunoscut de-al nostru, "nea Petrică", a venit în ziua morții soției mele să-mi spună că în noaptea din ajun a visat-o stând la o fereastră deschisă a locuinței noastre, cu coatele pe pervaz și uitându-se disperată afară, unde se încrucișau o serie de drumuri. A venit să-mi povestească visul, neștiind că soția mea decedase în dimineața zilei.
Repet, n-am fost superstițios în viață, n-am crezut în semne, vise etc., dar parcă prea multe întâmplări se leagă de un singur eveniment: moartea soției mele.
Prof. CONSTANTIN MANOLIU - Câmpina
Piramida din Moscova
Rusia trăiește adevărate minuni. Pe un deal din apropiere de Moscova, a fost înălțat un monument absolut unic prin ciudățenia lui: o piramidă din plastic înaltă de 44 de metri. Rostul ei este de-a vindeca. Mii de pelerini își îndreaptă pașii într-acolo, însoțiți de copii și animale de casă (moda occidentală i-a cucerit și pe ruși, posesorii celui mai mare număr de pisici din întreaga lume), de sacoșe cu alimente și medicamente, toți și toate urmând a fi expuse puterii miraculoase a piramidei. Intrarea e liberă. În mijlocul ei, câțiva oameni meditează profund, cu palmele întoarse în sus. Alții își deschid sticlele cu apă minerală pentru ca "informația pozitivă" a piramidei, cum o numește constructorul ei, Alexander Moloz, să pătrundă înăuntru, înnobilând-o.
Cu multă răbdare, el le transmite pelerinilor următorul mesaj: "Structurile spațiului ce ne înconjoară au intrat într-o stare de agitație, aceasta fiind cauza tuturor relelor de pe pământ. Piramida - spune el - instaurează armonie pe întreaga emisferă nordică europeană, din Siberia în Scandinavia, efectul simțindu-se până în Europa centrală, ca un ecran împotriva cutremurelor. Peste zece ani, nu vor mai exista SIDA și hepatita. În schimb, vor fi recolte mai mari, lapte mai mult în ugerele vacilor, legume mai rezistente și o viață mai lungă".
Înclinați dintotdeauna spre misticism, rușilor le plac prognozele "paranormale". Mulți sunt convinși că viața lor depinde de niște forțe misterioase care îi guvernează din Univers. Sute de mii de șomeri moscoviți își câștigă existența din noile meserii apărute în ultimul timp: vânători de fantome la domiciliu, magi care își eliberează concetățenii de "ochii diavolului", specialiști ai pendulului, care detectează energiile negative. Superstiția, adânc înrădăcinată în țara din Răsărit, le interzice rușilor să dea mâna cu cineva peste prag sau să fluiere în casă. Iar atunci când vreo pasăre lovește cu ciocul în geam, e semn că cineva va muri.
În primele zile, piramida din plastic a creat mai degrabă neliniște: vecinii, deranjați de cozile nesfârșite de mașini, au început să-l ocărască pe Moloz, iar preotul bisericuței din satul învecinat este nemulțumit pentru că lăcașul în care slujește a rămas pustiu. Un "instructor" al piramidei susține că în spațiul ei, bateriile descărcate se încarcă într-o singură noapte, că lamele se ascut de la sine, că pietrele se încarcă de forțe care le mișcă din loc și că orice lucru se energizează, devenind un soi de medicament.
Au existat și minuni, firește: un muncitor a scăpat de impotență în timp ce lucra la construcția piramidei, iar o bătrână poate să citească ziarul fără a mai folosi ochelari...
Moloz nu e la unica sa încercare. Prima lui piramidă a fost construită în 1989, la Zaporoje, în Ucraina. Ea mai există și azi, înaltă de 11 metri. "Aici au loc tot felul de fenomene paranormale", scrie un ziarist de la o revistă locală, relatând faptul că întreprinderile piscicole din zonă aduc în piramidă icrele peștilor pentru ca puieții să fie mai numeroși. "Nu-i o șarlatanie", declară Moloz. "Deasupra piramidei există un strat de ioni, la fel de puternic ca cel existent deasupra unei centrale atomice", adăugând că în interior apa nu îngheață nici la - 39°C.
Costul proiectului a fost de 500.000 de dolari, dar sponsorii își iau partea lor din vânzarea de apă minerală "înnobilată", globuri de cristal și bibelouri în formă de piramidă, a 175 de dolari bucata. Dar visul lui Moloz este altul: "Aș vrea să construiesc o piramidă în emisfera sudică, în Australia sau Brazilia", spune el. "Vreau să cârpesc gaura de ozon de deasupra Antarcticii."
Spectacol la fereastra unui vagon
Ceea ce voi relata s-a întâmplat în 25 octombrie 1995. Țin minte cu exactitate data, deoarece în 25 octombrie este ziua de naștere a fiicei mele, Diana. Eram în acceleratul de Baia Mare. Mă întorceam de la Cluj sau - cum îmi place să spun - mă întorceam "de acasă". Aveam locul lângă geam, cu fața spre locomotivă. Compartimentul era ocupat în întregime. Mă străduiam să dezleg cuvinte încrucișate, dar mâna îmi obosea destul de repede și eram nevoită să fac mereu câte o pauză. Eram după un AVC ischemic cu pareză dreaptă. Făcând o mică pauză, mi-am privit tovarășii de călătorie - toți foarte tineri, toți tăcuți. Deodată, mi-am întors privirea spre stânga, ca și cum cineva m-ar fi atenționat s-o fac. Am zărit la o distanță destul de mare un obiect argintiu, cu o coadă incandescentă, care se deplasa în sens invers direcției trenului. Spun "se deplasa", pentru că în momentul în care l-am zărit, părea că "staționează" în dreptul geamului de unde eu priveam. Trenul era în mișcare, deci și obiectul era în mișcare. Nu pot spune cât a durat totul pentru că pierdusem noțiunea timpului. Brusc, obiectul s-a îndepărtat în același sens, dispărând din raza mea vizuală spre dreapta, cu mișcări elipsoidale. Ca să pot vedea acest lucru, m-am ridicat în picioare, mi-am lipit fruntea de geam și chiar m-am deplasat spre bancheta din fața mea.
Când nu l-am mai zărit, m-am așezat, și atunci am realizat că ceilalți călători n-au sesizat mișcările mele și nu le-am stârnit curiozitatea... De obicei, când cineva se oprește brusc și privește în sus, îi determină pe cei din jur să facă la fel. Cum vă spuneam, nimeni nu a sesizat mișcările mele. Păreau absenți, dar nimeni nu dormea, nici măcar nu moțăia.
M-am așezat la locul meu și mi-am zis că mi-am închipuit totul. Dar la scurt timp, obiectul a reapărut, de data aceasta având aceeași direcție de mers cu a trenului. La fel ca prima oară, a părut că "staționează" în dreptul geamului, după care brusc s-a pierdut în zare, tot pe o traiectorie în formă de elipsă, dar spre stânga. De data aceasta, nu a mai fost nevoie să mă ridic în picioare, pentru că întreg compartimentul se mutase la geam, contemplând fenomenul.
Abia așteptam să ajung la Baia Mare pentru a le povesti alor mei cele văzute. Fiul meu, care atunci avea 17 ani, m-a ascultat cu atenție, dar puțin "invidios" că văzusem ceva deosebit. Soțul meu și fiica mea au spus că mi s-a părut. Cu toate că au trecut ani de atunci, când îmi amintesc cele văzute, retrăiesc momentele acelea cu puțină teamă, puțină neliniște și, în același timp, multă curiozitate. Oricum, întâmplarea aceea va rămâne o enigmă.
LEONTINA CIUCĂ - Baia Mare
Pruncul de sub lighean
Mă numesc Radu S. și, din fericire sau din nefericire, sunt primarul unei comune din județul Brăila. Din cauza preocupărilor mele, ani de zile n-am avut răgazul să trec cu ochii prin ziare, dar de când am descoperit "Formula AS", aștept cu multă nerăbdare ziua săptămânii în care apare la chioșcurile din localitate această revistă atât de îndrăgită de toți. Nu am crezut vreodată că va izbuti cineva să pună la dispoziția omului o publicație atât de folositoare. Este singura revistă care spune adevărul și vindecă omul de orice suferință. Eu - care umblam numai cu medicamentele în buzunar și credeam că n-o să mai am niciun leac pe lumea asta - am ajuns să mă cred cel mai sănătos om din sat numai datorită rețetelor publicate în revistă, sfaturilor fără egal date de către unii medici sau persoane trecute prin suferințe de tot felul.
Cu mult interes studiez pagina de "Spiritualitate" a revistei și tare sunt pus pe gânduri când văd câte minuni dumnezeiești se întâmplă pe pământ și oamenii tot nu se întorc cu fața către credință. În sensul acesta, am să încerc să vă relatez și eu un caz rar întâlnit pe fața pământului...
De comuna noastră aparține și satul Filipești, aflat doar la doi kilometri distanță. În anul 2002, în ziua de 14 septembrie, în casa lui Anghelescu Gheorghe, s-a găsit un copil nou-născut, băgat sub un lighean și încuiat într-un grajd. S-a dovedit că era al fetei omului respectiv, care de frică, îl lepădase acolo, să moară. Șase zile a stat pruncul acolo, nealăptat și neîmbrăcat, fără să fie ciupit de furnici, mâncat de șobolani sau de cine știe ce animale aciuite în grajdul acela părăsit de multă vreme. Ne-am pus și noi, și poliția sosită la fața locului, întrebarea: cum de a supraviețuit șase zile și șase nopți, acoperit de un lighean metalic, fără nicio cârpă sub el și nealăptat? Am găsit explicația imediat: Maica Domnului a fost lângă el. Ridicat și pus sub îngrijire medicală, copilul și-a revenit și acum este mare și drăgălaș. Mama lui îl îngrijește cu drag și este bucuroasă că am salvat-o de la un mare păcat, precum și de amenințările fostului ei concubin, care o obligase să lase copilul să moară. Nu a fost să fie așa. Bunul Dumnezeu a avut grijă ca acel suflet nevinovat să trăiască și ne bucurăm că, la insistențele tatălui fetei, am acționat rapid.
Cu toată stima și considerația pentru întregul colectiv redacțional al revistei.
RADU S.
Noaptea Caloianului
A fost așa: într-o noapte, mama a ieșit tiptil în grădină, cu nacinicul aprins și cu o floare de regina-nopții în mână. Pregătise de cu ziuă, într-un loc dosnic, ceva ce semăna cu o păpușă de lut. Era Noaptea Caloianului, când dorințele se împlinesc. Mama a îngenuncheat, a ridicat fruntea către cerul spuzit de stele și, izbucnind în plâns, l-a rugat pe Atotputernicul s-o ajute. Iar Atotputernicul, la ora aceea când și cucii dorm, i-a strigat din cerurile unde hălăduiește: "Fetițo, cu lucrurile acestea nu se glumește. Ești abia o copilă, câți ani ai împlinit?". "Șaisprezece", a răspuns mama. "Ce știi tu cum să dai viață unui chip de pământ, când și eu mă căiesc de multe din facerile pe care le-am izvodit? Te-am văzut cum ai moșmondit toată ziua la arătarea aceea. Dar, fie cum vrei tu. Regina-nopții e pentru mine? Am și uitat de când nu am mai primit o floare de pe pământ. Dă-mi-o!" Și floarea dispăru în înaltul cerului, luată de un vânt, de s-au răsucit pomii din încheieturi. Apoi, deodată, s-a lăsat o liniște mare. Mama și-a făcut cruce și, plecându-și fruntea, a început să sufle peste păpușa de lut. Dar lutul rămânea lut și pace. A dat să plece, când a auzit un scâncet. Și, plângând de bucurie, a dus făptura înviată în casă.
Am crezut povestea asta, pe care mi-o spunea bunicul, legănând copaia ca să adorm, și încă o mai cred, fiindcă astfel am venit eu pe lume. Că acum arăt ca o ciudățenie, că par venit de pe altă lume, este din cauza Caloianului. Nu am cunoscut dragostea, ci doar suferința singurătății și a nenorocului. Pe cine să învinovățesc? Mâna mamei, firavă și neîndemnatică? Cum i-aș mai săruta-o, dacă ar mai fi... Zadarnic cad în genunchi și îi cer iertare, că am blestemat noaptea aceea... Uneori, caut locul acela în care am venit pe lume. Buruieni și oase albe de pisici. Dar sub arborii verzi, la un ceas anume, în pacea asfințitului, când livada se cufundă într-o tristețe stranie și adoarme în parfumul reginei-nopții, sufletele părinților și ale bunicilor foșnesc prin iarbă și le aud gâfâitul grăbit, fiindcă au făcut cale lungă, aflând că le caut amintirea și misterul ființei mele.
PAUL MOVILEANU - București
Maria din Dovînga
În Masivul Racovăț, de pe teritoriul localității Ilovița din județul Mehedinți, cu multă vreme înainte de anul 1900, se afla un mic grup de case ascunse în pădurile seculare, din cauza turcilor care aveau o garnizoană în insula Adakaleh, de unde făceau incursiuni de jaf prin împrejurimi.
În urma cumplitei molime de ciumă pe care istoria o precizează în veacurile trecute, cea mai mare parte din această populație a dispărut, și cei rămași în viață au părăsit locul și s-au mutat în localitățile vecine. Pe locul acela nu au mai rămas decât morminte și încă și astăzi se mai zice la "Cracul cu morminți". Alături, tot în zona respectivă, locului unde se aflau casele, și acum i se zice "la Ciumini". Întregii zone i se mai zice "Dovînga".
După părăsirea așezării de cei rămași în viață, multă vreme, un spirit, care apărea numai noaptea și lua chipul unei femei deosebit de frumoase ce cânta mereu, a bântuit locurile din împrejurimi, până spre localitățile vecine, Negrușa și Moisești. Probabil că acest suflet zbuciumat își căuta rudele ce dispăruseră lovite de ciumă sau se mutaseră în altă parte. Oamenii au botezat-o "Maria din Dovînga". Cântecul ei se muta foarte repede la distanțe destul de mari. Dacă pe drum se afla din întâmplare vreun bărbat, îl striga pe nume, iar dacă nefericitul făcea imprudența să-i răspundă, îi pornea imediat sângele pe nas.
Se apropia numai de bărbați și fugea de femei. Legenda spune că unii bărbați au avut chiar relații de dragoste cu ea și, dacă făceau imprudența să povestească, mureau în mod misterios. Bătrânele satelor îi sfătuiau pe cei care plecau noaptea și se auzeau strigați pe nume să nu-i răspundă și totdeauna să-și ia soțiile cu ei.
În războiul din 1916, întreaga zonă a fost ocupată de trupele române, sub comanda generalului Ion Dragalina. În furtuna luptelor ce se dădeau zi și noapte, pădurile au fost răscolite de gloanțe și proiectile. Trupele române s-au retras, iar zona respectivă a fost ocupată de trupele austro-ungare. Cum frontul se muta mereu, regiunea a rămas mai multă vreme pustie. Când locuitorii satelor ce fuseseră mutați în alte localități au revenit și situația s-a liniștit, "Maria" a mai apărut de vreo câteva ori, după care a dispărut definitiv. Acest suflet de femeie poate își striga cu durere viața ei secerată de cumplita molimă, poate își cânta iubirea ei neîmplinită și totul a intrat în legendă sau într-o dimensiune pe care noi încă nu am descoperit-o.
Au mai rămas doar denumirile locurilor care amintesc de vremurile trecute și de această apariție fantomatică.
Înv. (pensionar) BORDEA STELIAN - Negrușa, jud. Mehedinți