Părintele NICANOR LEMNE, din Siliștea Snagovului, la 100 de ani - "În fiecare zi îi mulțumesc lui Dumnezeu că sunt preot"

Preoții satelor românești

Firav și plin de lumină, ca un sihastru înde­lung postitor, trăind singur într-o căsuță de humă, spoită în alb și acoperită cu stuf, pă­rintele Nicanor Lemne are, și acum, la cei 100 de ani ai săi, tinerețe fără bătrânețe în privire, și un rug aprins în inimă de dragostea pentru Dumnezeu. Re­fugiat din Basarabia, părintele nu s-a plecat sub vremi, ci doar lui Dumnezeu, răzbind printre comu­niștii ce-l hărțuiau și împlinin­du-și menirea de preot în satul Siliștea Snagovului, din apro­pierea Capitalei, pe care l-a păstorit până de cu­rând, la o vârstă atât de înain­tată. Dum­nezeu l-a blagoslovit pe părin­tele Nicanor cu zile multe, și cu har din belșug, din cuvântul său de învățătură împărtă­șindu-se, și acum, mul­ți­me de oameni, ce așteaptă la poarta sa: tineri și bătrâni, oa­meni intelectuali și țărani, oa­meni de-ai locului, ori veniți de de­parte. Prieten vechi al revistei noastre, i-am bătut și în toam­na aceasta la poartă, rugân­du-ne pentru un cuvânt de în­vă­țătură.

Odaia cu sfinți

- Părinte Nicanor, v-a dat Dumnezeu să ajungeți o vârstă rotundă cât veacul. Care vi se pare a fi cea mai mare împlinire a sfinției voastre, în toți acești ani îndelungați?

- Că i-am slujit lui Dumnezeu! Pentru că acesta a fost visul meu: să devin preot, să fiu un bun slujitor al Său, să-i ajut pe semenii mei, să-i îndrum pe calea spre mântuire. Și cred că am reușit lucrul acesta cu cei pe care i-am păstorit. În cei 71 de ani de când sunt aici, în Siliștea Snagovului, am botezat multe generații de copii, i-am cununat apoi pe cei care au rămas în sat, m-am bucurat de izbânzile lor în viață, i-am alinat cu vorba bună și cu duhul de la Dumnezeu, când le-a fost greu, și am fost fericit când cei care trăiesc de­parte s-au întors în sat și m-au vizitat ca pe cineva drag. Preoția m-a împlinit ca om. Visul meu de a de­veni preot vine din copilărie, de când am deprins cre­dința în casa părinților mei din Celena Mare, din jude­țul Hotin, Basarabia. Tatăl meu a fost tot preot, așa că am deschis ochii pe lumea aceasta văzând licărirea can­delelor sub icoanele de unde Maica Domnului și alți sfinți ne vegheau zilele și nopțile. De mic am îngenuncheat în fața lor, ascultând rugăciunea șoptită de mama, ca să o învăț și eu, și mai apoi, glasul înalt al părintelui - tatăl meu, când am crescut și am înce­put să fiu nelipsit de la slujbele din biserică. Când ve­deam cu câtă bucurie îl înconjoară oamenii și caută la dânsul cuvânt de sprijin în necazuri, mi-am spus că, de bună seamă, a fi preot e o înaltă treaptă a slujirii și a jertfirii în fața lui Dumnezeu, și asta am dorit să fac și eu. Așa că în fiecare zi îi mulțumesc lui Dumnezeu că sunt preot, că mi-a dat harul acesta și mi-a dat și pute­rea de a-l urma, că am slujit această chemare cât de bine am putut eu, că m-a ferit de multe ispite și m-a întărit în credință. Slavă Domnului, cu toate greutățile prin care am trecut, sunt drept la vârsta mea și nu am nimic a mă plânge.

- Spuneți că și vârsta la care ați ajuns e un dar de la Dumnezeu, dar sfinția voastră ați urmat, de bună seamă, și un regim cumpătat de viață.

- Nu am fumat, nu am băut, carne am mâncat mai puțină, și m-am ținut departe de învrăjbirile politice, care au existat mereu, să știți, și în vremurile dinainte, și în cele din urmă. Am avut o căsnicie frumoasă, cu preoteasa mea, Olga, și plec fruntea până la pământ, mulțumindu-i lui Dumnezeu pentru cât de fericiți am fost împreună. Toată viața noastră a fost în bunătate și milostenie, nu ne-a trebuit să agonisim mult, ci am ră­mas în căsuța cu două odăițe făcută din chirpici și acoperită cu stuf, pe care am făcut-o cu claca sătenilor, în 1948, după ce am ajuns preot la Siliștea Snago­vu­lui. Cei doi băieți ai noștri - Ionel (inginer agronom), și Mircea (profesor de limba fran­ceză) - vin pe rând și mă vi­zitează, ca să nu mă simt singur. Dar eu nu sunt singur. Stau aici cu Domnul Iisus, cu Maica Dom­nului și cu sfinții din icoa­nele de pe pereți: veniți să vă arăt camera mea de odihnă și de rugă­ciune!

- Să vă ajut să vă ridicați!...

- N-am nevoie de ajutor, mul­țumesc. Ce, sunt bătrân, doam­nă? (râde și se ridică sprinten).

- O, dar e atâta "lume", pă­rinte, în cămăruța dvs!...

- Daaaa! Uitați, și pe Sfinții Brâncoveni îi am în icoană, și pe Sf. Nicolae, și pe Sf. Nectarie, pe Sf. Ciprian, Sf. Antonie, Sf. An­drei, Sf. Dimitrie, pe Cuv. Parascheva... La toți am mare evlavie, când știu cât s-au nevoit pentru credința creștină și cât au îndurat. Și cu Maica Domnului am atâtea icoane, că nu știu la care să mă uit mai întâi. Iar aceea cu Iisus Pantocrator e de acasă, din Basarabia. Atât am luat cu mine când am plecat, ca să ne ocro­tească pe noi, niște pribegi. Iar pe peretele opus celui cu icoane sunt tablourile de familie: părinții mei, frații mei, soția mea și părinții ei și fotografiile băieți­lor mei, de când erau copii. Sunt doi oameni de toată nădejdea acum. Am și nepoți și strănepoți de la ei. Stau și mă gândesc la câte am petrecut în viața aceasta și îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate, pen­tru cele bune, ca și pentru cele mai puțin bune, dar și pe acelea Dumnezeu știe de ce ni le dă. Uite, pe mine mă dor genunchii, mă dor picioarele, mă mai dor și șalele, dar zic așa: "Doamne, dă-mi ca să simt eu că Tu ești sus, în ceruri, și de acolo mă vezi și trimiți mila ta spre mine!"

Îmbrățișarea salvatoare

- Între încercările vieții de care pomeneați, a fost și drama refugiului din Basarabia natală...

- Tot cu ajutorul lui Dumnezeu am trecut-o! În vremea când eram student în anul patru la Teologie, la Cernăuți, în 1940, atunci m-am refugiat prima dată, chiar de ziua Sfinților Petru și Pavel. Am trecut Prutul, în județul Dorohoi, am ră­mas pe mal, întrebându-mă dacă e bine că eu am plecat, iar mama și fratele meu au rămas acasă, în satul Vancicăuți, în județul Hotin, unde ne mutasem din 1934, după moartea tatei. N-am închis un ochi, m-a muncit cugetul până dimineața de grija lor, ca nu cumva să vină rușii, să-i ia și să-i ducă în Siberia, așa că, de îndată ce am văzut o geană de lumină, m-am dus la barcagiu și i-am cerut să mă treacă înapoi, și i-am luat și pe ei cu mine. Deja tancurile rusești se vedeau venind pe șosea spre intrarea în sat, așa că ne-am pitit în niște tufișuri până ce au trecut și apoi am luat-o și noi, spre malul Prutului. De la Dorohoi am mers cu trenul până la Târgu Neamț, în Humulești, și acolo am stat în gazdă, chiar peste drum de casa lui Creangă. Facultatea am terminat-o la București, unde se refugiaseră și profesorii noștri de la Cernăuți, iar la un an după aceea, când armata română a ocupat înapoi Basarabia, ne-am întors acasă. Acolo m-am căsătorit cu o fată de preot, și am avut norocul ca ea să fie o femeie de o bunătate rară, un adevărat înger. În Basa­rabia am apucat să slujesc doar un an și jumătate, am fost hirotonit ca preot în 1942, în satul Mihăileni, din județul Bălți, și de acolo, în 26 martie 1944, am plecat în al doilea refugiu. Am fost repartizat întâi la Râm­nicu Vâlcea, apoi, am venit ca preot aici, în Siliștea Snagovului, comuna Gruiu, în 1944, la 1 decembrie. Au fost vremuri grele, am îndurat și foamete, și sără­cie, și prigoană din partea activiștilor comuniști din partea locului, cărora nu le pica bine că lumea se adu­na în jurul meu la biserică. Iar acum zece ani, preo­teasa mea a plecat, și ea, la Domnul, și îmi e tare greu fără ea, dar toate aceste pierderi le-am petrecut cu lacrimi și cu rugăciune, fără să mă răzvrătesc împo­triva lui Dumnezeu, căci toate se fac cu voia Lui.

- Care e cea mai mare încercare pe care ați avut-o în viața dvs. de slujitor al lui Dumnezeu?

- În vremurile dinainte, mă străduiam din răsputeri să întăresc credința oamenilor, să nu se lase după învă­țătura comuniștilor, în condițiile în care aceasta propa­ga ateismul, învățându-i pe copii în școli că nu există Dumnezeu. Și am reușit să fac asta, pentru că obștea de aici s-a strâns în jurul meu, și asta e o mare mulțu­mire, că fără ajutorul lor și fără dragostea lor nu pu­team renova bisericuța veche, de secol XVI, din tim­pul lui Vlad Țepeș. Când am venit eu aici, în 1944, bisericuța, veche de 600 de ani, era toată o ruină, neagră și afumată, nu se vedea niciun sfânt pe pereți. Mi-am dat seama că e o bijuterie și am vrut să o restaurez, dar trebuia să-mi dea voie și primarul de atunci. Dar acela, activist fruntaș de partid și îndoc­trinat ideologic până în măduva oaselor, mi-a spus, plin de importanță: "Eu sunt pus ca să distrug biseri­cile, nu să le repar!" Și mi-a strigat că mă urăște, pen­tru că, chipurile, îl împiedicam, cu râvna mea duhov­nicească, să-și bifeze el îndeplinirea sarcinilor de partid. Când am auzit asta, am tăcut o clipă și apoi m-am apropiat de el și l-am îmbrățișat. I-am spus că eu știu că în inima lui nu e om rău și că, chiar dacă el mă urăște, eu îl iubesc, tocmai pentru sinceritatea lui. Iar asta l-a dezarmat complet, nu se aștepta să-i răs­pund la provocări cu pace, cu vorbă bună, ba chiar cu dragoste creștinească. Și de unde mă amenința că mă va alunga din comună dacă mai continuu restaurarea, a sfârșit prin a-mi spune: "Părinte, poți să faci bise­rica așa cum vrei, eu o să trec pe lângă ea și o să mă fac că nu văd nimic!" Și, timp de 30 de ani, m-am ne­voit să fac asta, cu ajutorul oamenilor. Cu puținii bă­nuți strânși, am reușit să o repar, apoi, cu specialiști, să curăț picturile, să fac subzidire, ca să nu se pră­bușească, să-i pun acoperiș, închinând-o Nașterii Maicii Domnului, sărbătorită acum, în 8 septembrie. E o bijuterie acum bisericuța noastră și îmi e tare dra­gă și mă rog ca Dumnezeu să cântărească și puțina mea trudă, pusă pentru refacerea ei!

Leacul neliniștii: rugăciunea

- La aniversarea dvs. de 100 de ani, între toți cei care s-au adunat să vă sărbătorească, cel mai con­vingător a fost chiar primarul comunei, pe care l-ați botezat și căruia i-ați dat prima împărtășanie! Cel mai mult m-au impresionat tinerii prezenți în număr mare în biserică. De ce vă caută aceștia cuvântul, ce-i învățați?

- Tinerii sunt foarte descurajați de puținele șanse pe care le oferă societatea de astăzi. De aici, temeri, neîmpliniri profesionale și personale. Pe ei, în primul rând, îi îndemn la rugăciune. Pentru că Hristos spune: "Cere și ți se va da, caută și vei găsi, bate și ți se va deschide!". Dar să cerem prin rugăciune, mulțumind, întâi, după cuviință. Îi cerem lui Dumnezeu să ne dea sănătate, înțelepciune, un serviciu bun, o căsătorie bună și toate cele ce împlinesc viața omului, dar și a comunității în care trăim - să avem conducători înțe­lepți, care să ducă țara aceasta la bine, și nu de râpă. Așadar, noi cerem, dar ce dăm în schimb? Rugăciu­nea! În fiecare dimineață și seară, să ne rugăm și me­reu să-l avem pe Domnul Hristos în inimă, căci spu­nea apostolul Pavel: "Nu trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine!". Și să mergem și la biserică, pentru că "în afara Bisericii nu este mântuire", ne spune Sf. Ci­prian, cel care a fost vrăjitor și Dumnezeu i-a întors inima întru dreapta credință. Să ne spovedim și să ne împărtășim, după putință, în fiecare din cele patru mari posturi de peste an. Să ne ascultăm și să ne res­pectăm părinții, așa după cum spune porunca a cincea din Decalog: "Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie bine și să trăiești ani mulți și fericiți pe pământ!". Eu îi îndemn pe tineri să învețe pe de rost cele zece porunci - nu e greu să faci asta și, reținân­du-le, propria conștiință te îndeamnă apoi să le res­pecți. Pe urmă, în afara celor tineri, la mine vin și inte­lectuali, oameni cu carte multă, dar care sunt tot tim­pul neliniștiți, tot timpul agitați, stresați sau înverșu­nați. Și acestora le spun să ceară ajutorul lui Dumne­zeu. Să spună, simplu: "Doamne, apără-mă! Ocro­tește-mă, Doamne! Doamne, dă-mi liniște, pace în suflet și cuget bun, trimite harul Duhului Sfânt peste mine ca să mă întărească în cre­din­ță!". Rugăciuni din acestea scurte care, re­petate în timp ce lucrăm ori când avem un răgaz, îți aduc liniște sufle­tească și îți dau putere să mergi mai departe, ră­mânând un bun creștin, ori­cât de grele ar fi încercările prin care treci. Te poți ruga și cu cuvintele tale, nu numai cu cele din rugăciunile cu­prinse în cărți, doar să fie spuse din inimă. Se zice că mergea un călugăr pe apă ca și pe uscat, iar în timpul acesta se ruga neîncetat, cu cuvintele sale: "Ține-mă, Doamne, apă­ră-mă, dă-mi putere ca să ajung la mal!" și altele ca acestea. El s-a spo­vedit starețului său care i-a spus că ar trebui să zică întâi rugăciunile începă­toare, știute din cărți, "Împărate Ce­resc", "Preasfântă Treime"... și așa mai departe. Și când să treacă din nou, a văzut că începe să se scufunde. Atunci, starețul care-l pri­vea de pe mal, i-a stri­gat, luându-și sea­ma: "Spune pe cele ce ziceai obiș­nuit, de la tine, ca să te sal­vezi!". Iată, deci, că mai mare cădere au cuvintele spuse din tot sufletul, indife­rent că vin de la tine sau din cărți.

- Pe cine lăsați în urmă ca să păstorească tur­ma, părinte? Aveți un ucenic care să vă urmeze pilda?

- Un preot foarte bun, un fiu al locului, părintele Daniel Avram. Nici la București, cât e Bucureștiul de mare, nu veți găsi un preot așa de credincios și de evlavios, de rugător, de blând și de înțelept ca el! Am slujit zece ani împreună în altar, de câțiva ani am ieșit la pensie, și el continuă, întocmai cum am nă­dăj­duit să-mi aducă Dumnezeu pe cineva care să urmeze lucrarea mea. Sunt liniștit și-i mulțumesc lui Dumnezeu până la cer pentru aceasta. Mă iubește mult și eu îl iubesc ca pe copilul meu. Părintele Da­niel are o statură impozantă, e ca un uriaș blând, eu m-am impuținat la trup, după vârstă, și-s ca un fulg pe lângă el.

"Zilele omului, în mâinile Domnului"

- Îmi păreți un om care se bucură de fiecare zi dată de Dumnezeu. Cum reușiți asta, părinte?

- Tot prin rugăciune. Numai așa ți se deschide inima. Eu, dacă am slujit ca preot timp de 73 de ani, le știu pe toate pe de rost. După ce săvârșesc rugă­ciunea de dimineață, mă spăl, mă primenesc, ies afară, dau găinilor apă și mâncare, am și pui mici, că am pus cloșcă și au ieșit pui și am și grija lor. Merg și aprind candela la mormântul preotesei mele, în cimitirul cu care mă învecinez, și-i duc flori proas­pete din grădină... Pe urmă, peste zi, vin cel puțin cinci-șase oameni care vor să vorbească despre ale lor, și eu mă bucur ori de câte ori cineva îmi deschide poarta. Feciorii mei îmi spun să nu mă mai obosesc, dar mie îmi place să văd oameni și să vor­besc cu ei și chiar să îi servesc cu o cafeluță, pe care îmi place să o pregătesc singur. Iar noaptea, din nou, fac rugăciune multă și îi mulțumesc Tatălui Ceresc pentru tot ce mi-a dat. Spun rugăciunile obișnuite, și apoi vorbesc eu cu Tatăl Ceresc, din sufletul meu, cu cuvintele mele, pentru nevoile și neputințele pe care El, oricum, mi le știe. Îi spun: "Doamne, întărește-mi credința, ca să fac voia Ta cât mai stau pe acest pământ, și ca să fiu mereu pregătit pentru ceasul plecării!". Și mă mai rog și pentru cei care vin la mine și caută cuvânt de îndreptare, mă rog și pentru sufletele celor duși: am pomelnice multe, lăsate de oamenii care trec pe la mine și, în fiecare noapte, pentru că eu dorm foarte puțin, pomenesc 325 (până acum) de nume, pe care le-am învățat pe de rost. Durează cam o oră și jumătate, două ore, și apoi adorm. Ca să cre­deți, i-am dat caietul pă­rintelui Daniel cel tânăr și el urmărea, iar eu, de la primul până la 325, pe toți i-am spus, fără greș. Că acum nu mai văd așa de bine, și toate le am în minte, și rugăciuni, și po­­melnice. În fiecare sea­­ră, mă gândesc că atunci când dorm, sufle­tul meu nu doarme, și mă rog ca atunci când mă trezesc, dimineața, să-l găsesc la loc, în trup, de aceea, spun așa înainte de a adormi: "Doamne, în mâinile tale îmi încredințez sufletul meu, iar tu mă miluiește, mă binecuvântează și viață veșnică îmi dăruiește!" Și îndată adorm! Iar dimineața când mă trezesc, spun: "Doamne, Iisuse Hristoase, îți mulțumesc că mi-ai dat sufletul înapoi curat, luminat și binecuvântat! Binecuvântează, Doamne, și ziua mea de azi!". Și merg înainte așa, zi după zi! Binișor, cum pot!

- Așadar, nu vă e frică de moarte?

- Nu, deloc! Pentru că știu că trebuie să mor într-o zi. Nu scapă nimeni de asta. Și, de bună seamă, că e mai frumos "acolo", decât pe aici. Aici ai parte de plă­ceri trecătoare, pe când acolo ai o împlinire duhovni­ceas­că necontenită, veșnică, o stare de fericire conti­nuă, căci acolo e viața veșnică.

- Ce vă doriți acum, la împlinirea a o sută de ani, părinte Nicanor?

- Nu pot să spun că-mi mai doresc una, sau alta... spun doar: "Doamne, facă-se voia Ta!". Zilele omu­lui, în mâinile Domnului! El ne dă, El ne ia! Noi tre­buie să trăim ziua de azi, ca și cum ar fi ultima zi din viața noastră. Eu mă bucur că domnul primar al co­mu­nei Gruiu mi-a orga­nizat o frumoasă sărbă­toare, în preajma zilei numelui meu, Sf. Nica­nor, ocazie cu care mi-a oferit titlul de "cetățean de onoare" al comunei, iar doamna Floarea Ca­lotă și prietenii dum­neaei, artiști cunoscuți, actori, cântăreți, au cân­tat pricesne și au re­citat din poezia închiso­rilor și din cea de inspi­rație creștină. Dar cei mai mulți dintre cei pre­zenți mi-au spus cu cuvinte simple, venite din sufletele lor, cât de mult mă iubesc, ca fii duhovnicești ai mei, iar aceste mărturii au fost cele mai de preț daruri. Să fiu încon­jurat cu iubire de atâția oameni a fost, cu adevărat, cea mai mare bucurie a acestei veri. Și, dacă-mi doresc ceva, este ca toți oamenii să fie buni! Buni creștini, răb­dători unii cu alții, iubitori de aproapele, cinstiți unii cu ceilalți. Numai cu bunătate sădită adânc în inimile noastre vom avea raiul pe pământ!
Cât timp am stat de vorbă cu pă­rintele Nicanor, în cerdacul casei sale, o rândunică a ciripit voioasă, din cuibul construit chiar deasupra tocului ușii, dându-mi de înțeles că e de-a casei, așa cum sunt și puii pes­triți de găină, care-i scurmă prin gră­dină, sau cățelușa Lola, care îl păzește tolănită sub masa din cerdac. Părintele zâmbește și le cheamă pe toate cu glas blând. O pace ca în grădina Raiului domnește între toate viețuitoarele din ogradă, iar părin­tele însuși e ca un arhiereu al iubirii universale, între toate ființele lăsate de Dumnezeu pe pământ. 100 de ani? Timpul are altă măsură aici, în preajma părintelui Nicanor Lemne din Siliștea Snagovului, în această dimineață însorită de vară târzie! Mulți ani, întru mulți ani să ne trăiți, părinte Nicanor!