MIHAI PREPELIŢĂ - "Văd posibilitatea reunirii Basarabiei cu Ţara-Mamă, până la data istorică de 1 Decembrie 2018. Cu o condiţie: Bucureştiul să nu ne abandoneze încă o dată"

Scriitor, pictor, dramaturg, traducător, actor din regiunea Cernăuţi, membru al Uniunilor Scriitorilor din România şi din Federaţia Rusă

Un personaj ca Mihai Prepeliţă este fatal­mente legat de existenţa Uniunii Sovietice. Născut în Bucovina istorică, în satul Bahri­neşti, fostul judeţ Rădăuţi, azi în regiunea Cer­năuţi din Ucraina, poetul, pictorul, dramaturgul, ac­torul şi jurnalistul Mihai Prepeliţă se trage, parcă, din marea proză rusă, în care "caracterele" de genul lui au de­ve­nit nemuritoare. A suferit, ca fiu de ţăran ro­mân, toate umilinţele, începând cu deportările sta­liniste ale fa­miliei sale, cu spitalele psihiatrice în care a fost in­ter­nat de trei ori, şi sfârşind cu expulzarea din RSS Mol­do­veanească, pentru "naţionalism şi unio­nism". A ajuns să trăiască ascuns, timp de 9 ani, prin pă­durile din jurul Moscovei, prin gări, în trenuri veş­nic în miş­care şi în case de vacanţă părăsite. A fost expulzat şi din Moscova, "pentru încălcarea gravă e re­gimului de paşapoarte", ajungând în regiunea Ia­roslavl, pe Volga. Luptător idealist încă din prima tinereţe, la po­vaţa bunicii materne, Lucheria Patraş, o antibolşevică de mare sensibilitate literară, purtată de ruşi prin gulagurile Kazahstanului şi ale Siberiei, obişnuia să declare, între prieteni, dintre care unii s-au dovedit turnători: "Sunt român şi m-am născut ca să lupt con­tra hoardei bolşevice care mi-a invadat ţara". Aceste cuvinte îl vor costa prima internare într-un spital-închisoare psihiatrică, unde a fost supus pro­cedurii de spălare a creierelor. A învins medicaţia cri­minală şi a devenit scriitor bilingv, în rusă şi română; a publicat 55 de cărţi originale, 13 traduceri, i s-au mon­tat 7 spec­tacole de teatru şi expoziţii personale de pictură. A iniţiat, la Moscova, "Mişcarea Concep­tua­listă" în pictură; a jucat, ca actor, în câteva filme de artă. S-a înscris în "Mişcarea pentru Drepturile Omului" din fosta URSS şi a avut, astfel, ocazia să-i cu­noască pe marii dizidenţi, Andrei Saharov şi Ale­xandr Soljeniţîn. De când s-a stabilit în Bucureşti, cir­culă mult, scrie versuri, pictează, scrie piese de teatru, nuvele, romane, şi iarăşi se întoarce la poezie. După o viaţă chinuită, de "poet pelerin", de "mare liric luptător" (Adrian Pău­nescu), Prepeliţă se simte, în sfâr­şit, un om liber şi "în­cearcă să se facă auzit în va­carmul bucureştean".

"Sunt copilul unor «duşmani ai poporului sovietic»"

- Care este zestrea spirituală cu care vă întoarceţi în hotarele României, maestre Mihai Prepeliţă?

- Între altele, lecuirea de frică. Aici m-am vindecat de frică. Eu m-am născut pe timpul lui tătuca Stalin şi am simţit şi simt în sângele şi în celulele mele o con­dam­­nare pe viaţă. Fusesem "proiectat" să mă nasc în Si­be­ria, dar mama a evadat miraculos din lagăr, unde fu­sese deportată cu familia, şi s-a întors la Bahrineşti, un­de tata păştea cârlanii... S-au căsătorit, la un an am apă­rut eu. Cum m-am născut, m-au botezat în biserica din sat, iar la şase săp­tămâni, în noiembrie 1947, tata a fost arestat, în că­­maşă şi iz­mene, pe zăpadă, şi pus în co­loană pentru minele din Don­bas. Prima mea moarte clinică a fost atunci, căci miliţianul a bătut-o pe mama şi a îm­pins-o, aproape fără suflare, în tinda casei, lăsând prun­cul din lea­găn fără niciun ajutor. Mi­ra­culos, dar tata reuşeşte să eva­deze din coloană, în pădu­rile Bu­­co­vinei. N-am ştiut cum a fost posibil, fiindcă din cinci în cinci metri era un soldat care trăgea fără so­maţie, dacă un arestat se abătea un metru din coloană. Nu mi-a spus decât pe patul de moarte. De frică a aşteptat atâta vreme! S-a întâmplat ca Dum­­nezeu să trimită o căruţă care să treacă pe lângă co­loana aceea nefericită de arestaţi. Căruţaşul spărgea seminţe. Deodată, tata, cu o iuţeală neomenească, s-a po­menit lângă el, pe capra căruţei, spărgând şi el se­minţe în noapte. Şi dus a fost. După ce a dormit toată iarna prin cimitire, pe o pufoaică, s-a întors acasă. Culmea este că cea mai veche şi puternică amintire a mea din co­pilărie sunt feţele plânse ale părinţilor, aplecate asupra unui număr din "Pravda", cu Stalin în sicriu, de la începutul lunii martie, 1953... Aveam cinci anişori şi câteva luni... Bieţii mei părinţi, chinuiţi prin gulaguri de "tătuca tuturor popoarelor", l-au jelit pe călău. Din frică! Părinţii mei au luat frica în mormânt, au luat-o cu ei, altă agoniseală n-au avut... Mama, Sa­veta - doar frica de Siberia, de unde a evadat, ca să mă nască pe mine... Tata, Vasile - doar frica de NKVD, care l-a hăituit o viaţă întreagă, ca fugit de sub es­cor­tă... În Bucovina ocupată sunt născut din frică, de fri­că... Sunt copilul unor "duşmani ai poporului sovietic"...

- Aţi fost, săptămânile trecute, la Moscova. Cum vi s-a părut lumea aceea, aflată sub embargo?

- N-am intrat în magazine, n-am vorbit cu tre­cătorii... Dar am admirat ochii de cekist ai lui Putin... Ruşii obişnuiţi, cei lucizi, îl numesc "ţariok", adică un fel de ţar mai mititel... Pe Stalin l-am numit, într-un eseu, "Satan". Pe Putin nu îndrăznesc să-l numesc în niciun fel... E de ajuns să-i admiri ochii albaştri, mici. De fapt, de culoarea oţelului. Românaşii îi mai spun "Putină", cică s-ar putea să fie de-al nostru... Dar Vla­dimir Putin n-are nimic comun cu putina românească, nici cu izul greu de brânză de oi, nici cu murăturile tradiţionale româneşti, indiferent din ce regiune isto­rică ar fi brânzica sau gogonelele...

- După cum ştim, la Chişinău prinde tot mai mult ideea unionistă. Platforma "Acţiunea 2012" vede Basarabia şi România reunite în graniţele ace­luiaşi stat, până în 2018. Ce vede Mihai Prepeliţă?

- Basarabia este sufletul meu, chiar dacă, la nivel literar-artistic, am fost tratat mai bine la Moscova, decât la Chişinău. Nu pot să uit că fraţii mei de sânge m-au expulzat peste graniţe, în 1988, cu motivaţii de tip stalinist: "naţionalism", "unionism", "euro­pe­nism", "românism". Astăzi, ce văd peste Prut? Văd o lume tânără, furioasă, matură, care pare hotărâtă să repare marile erori ale istoriei. O lume care nu mai în­ghite sloganuri desprinse din propaganda moscovită şi care nu mai are fixaţia "jandarmului român" - o ima­­gine anti-românească, din arsenalul KGB. Văd o perspectivă europeană, văd interesul şi ajutorul ame­ri­can, precum şi tendinţa, tot mai vocal exprimată în public, de aderare la NATO, lăsând trecutului bol­şevic aşa-zisa neutralitate. Văd o posibilitate a reunirii până la data istorică de 1 Decembrie 2018, când aniversăm 100 de ani de la Marea Unire a tuturor românilor. Cu o condiţie: R. Moldova să nu mai aibă ghinioanele din tre­cut, din ultimul sfert de veac, iar Bucureştiul să înţeleagă ceva mai profund sensul istoriei. Cu alte cuvinte, Bucureştiul să nu ne abandoneze încă o dată.

"R. Moldova şi România ar fi putut să sece Prutul dintr-o sorbire, încă din 1991"

- V-aş ruga să treceţi în revistă eşecurile unio­nismului din R. Moldova, începând cu 1990... De ce nu s-a produs unirea cu Ţara în aceşti 25 de ani?

- Prima mare dezamăgire a fost în ianuarie 1990, când delegaţia de patrioţi de la Chişinău, venită cu înfrigurare să ceară unirea cu Ţara, la bătrânul "so­vie­tist" Iliescu, a fost întoarsă aşa cum a venit. Zâm­bă­reţul politician i-a luat cu bi­nişorul: că nu-i momen­tul, că ce-o să zică Mosco­va şi Europa, că noi nu sun­tem Germania, suntem o ţară mică, de la marginea lumii, că nu ne dă "doamna Helsinki" voie să schim­băm graniţele, şi tot astfel de motivaţii moscovite... A do­ua mare ocazie ratată a fost în 1991, la ultimul con­gres al "deputaţilor poporului" de la Moscova, când deputaţii basarabeni, în frunte cu Leonida Lari, nu au reuşit să proclame desprinderea Basarabiei de URSS, după precedentul Letonia, Estonia, Lituania, care-şi declaraseră independenţa. Am vorbit cu Leo­nida, ea a înţeles şi a pregătit un text-bombă, dactilo­grafiat la mine în casă, dar, din 30 de deputaţi, au luat parte la şedinţa respectivă numai vreo 12-13, ceilalţi s-au oprit pe holuri, la un coniac... Dintre aceia, numai dânsa a luat cuvântul, deoarece celorlalţi li s-a făcut frică, văzându-se urmăriţi de Gorbaciov prin ochean... Când răposata Lari, Dumnezeu s-o odihnească, a în­ceput să vorbească mai răspicat, Gorbi i-a tăiat mi­cro­fonul. S-a dus la el, l-a zgâlţâit de reverul hainei ("De ce faceţi asta, Mihail Sergheevici"?), dar bodiguarzii au în­de­părtat-o imediat, îndepărtând astfel posibili­ta­tea re­venirii R. Moldova în graniţele ei istorice. Fi­indcă ei, ruşii, declaraseră deja Pactul Ribbentrop-Mo­lotov ca fiind nul şi neavenit! Legal, totul era în re­gulă. A treia şansă a fost la 27 august 1991, când Ion Ili­escu s-a grăbit să recunoască R. Moldova ca stat "indepen­dent" imediat, în aceeaşi zi în care Mircea Snegur a citit Declaraţia de Independenţă la Chişinău. Pe fondul mişcărilor de la Moscova (puciul, se­ches­trarea lui Gorbaciov la Ialta, revolta lui Elţîn, bom­bardarea par­lamentului etc.), R. Moldova şi România ar fi putut să sece Prutul dintr-o sorbire, vorba poe­tului, şi ni­meni n-ar fi făcut tărăboi. După cum nici sperietoarea că Ungaria abia aştepta reunirea noastră, ca să smulgă Transilvania din trupul României, nu stă în picioare, deoarece, prin reunire, România s-ar fi întărit, nu ar fi slăbit!

"O lovitură de-a dreptul istorică a primit ideea unionistă în 1997, de la Emil Constantinescu şi Adrian Severin, preşedintele şi ministrul de Externe, care au semnat cel mai ruşinos tratat din lume cu Ucraina"

- Am putea spune că suntem un neam fără noroc...

- Nu! Suntem un neam fără politicieni de ispravă. Păi, la prima discuţie Iliescu-Snegur despre o even­tua­lă unire, prin convocarea concomitentă a celor două parlamente, Snegur l-a întrebat pe Iliescu: "Ce funcţie ar urma să am eu în noul stat întregit?" Păi, ce funcţie, frate, zic eu acum... Aceea de vicepreşedinte nu-ţi convine? Ca în SUA, preşedinte şi vice­pre­şe­dinte... Întrebarea lui Snegur e valabilă şi azi. Să nu cre­deţi că, dacă mâine se declară unirea, n-o să vină Timofti, Streleţ, Filat, Ghimpu şi Lupu, să întrebe: "Nouă ce funcţii ne daţi?". De aceea, am propus ca în Cons­tituţia României să fie introdus un singur sub­punct: pe lângă preşedinte, să fie introdusă şi func­ţia de vicepreşedinte. S-ar crea tradiţia ca, automat, "gu­ver­natorul" Basarabiei, ales în mod democratic, să de­vină vicepreşedintele României, aşa cum există, deja, la guvern, funcţia de vice-prim-ministru. În fine, o lovi­tură de-a dreptul istorică a primit ideea unionistă în 1997, de la Emil Constantinescu şi Adrian Severin, preşedintele şi ministrul de Externe, care au semnat cel mai ruşinos tratat din lume cu Ucraina. A fost o ma­re pedeapsă, o crimă pentru neamul românesc.

- Dar n-au avut de ales, ţările occidentale le-au impus, ca preţ al intrării în NATO...

- Nu-i adevărat. A fost o înşelătorie, un zvon fals. N-a impus nimeni nimic. Poloniei de ce nu i-a impus Occidentul un tratat asemănător, cu aceeaşi Ucraină? Pe mine m-au oprit la Cernăuţi, pe stradă, ucraineni naţionalişti, mai ai naibii decât orice naţionalist rus, şi m-au întrebat: "Ce neam sunteţi voi, că ne-aţi oferit totul, mai mult decât ne-am aşteptat, şi nu ne-aţi cerut nimic în schimb?!". De atunci, am făcut numeroase încercări de a intra la ministrul de Externe, la preşe­din­te, dar fără succes. În 2007, la zece ani după sem­nare, tratatul putea fi amendat, rediscutat sau anulat, dar preşedintele Băsescu a refuzat şi a lăsat actul să fie prelungit tacit încă zece ani: până în 2017! Am mari rezerve că, la al doilea soroc, va mai fi interesat preşedintele actual, Iohannis, să pună în discuţie acest tratat, cunoscută fiind "prudenţa" domniei sale în chestiuni naţionale sensibile. Până la urmă, sunt nevoit să recunosc că şansele pierdute de reunire ale celor două state româneşti ar putea rămâne pierdute. Nu ne vom mai întâlni cu ele niciodată. Totuşi, nu disper, cred în surprizele viitorului apropiat, rămân optimist pentru 2018, deoarece, la acea dată, Basarabia este condamnată să revină acasă.

Lui Mihai Prepeliţă îi puteţi scrie la e-mail: mihai.prepelitze@gmail.com