Poiana Omului - Călătorie pe potecile dacilor

[- Bunilo Călători Care Trecieţi Pe Lângă Crucia Mea Vă Îmchinaţ Şi Vă Rugaţ Că Şi Ieu Am Fost Ca Voi Şi Voi Aţ Fi Ca Mine AZ -]

Biserica de urme

Scrisul este pe o cruce. Crucea, într-un copac. Copacul, într-o livadă. Livada, în Cioclovina. Cio­clo­vina, aici, în Platforma Lun­canilor. Aici, unde am ajuns din nou, cu rucsac şi apă, gata de drum. "Gata de drum?", mă întrea­bă Laurian Gher­man. "Ga­ta". Scrisul. Crucea. Co­pacul. Livada. Omul ăsta care îmi va fi călăuză. Călătoria. Şi aici, în Cioclovina, sub paşii noş­tri, răspândiţi prin li­vezi şi fâneţe, alţi oameni care au fost ca noi. Mii şi mii de oa­meni ascunşi, sat după sat după sat, în acelaşi loc, de milenii. Unii nici n-au avut cruce şi se nu­meau daci, al­tora, crucea asta le-a devenit una cu pământul, unora, cru­cea li s-a pierdut şi a ajuns să le fie urcată în­tr-un copac din­tr-o livadă. Toţi oa­menii ăştia care sunt cu noi, nevăzuţi. Oameni care n-au ple­cat ni­căieri, oameni care au devenit una cu pă­mântul pe care l-au slujit şi iubit, oameni care acum sunt flori, fân şi copaci, oa­meni care se înalţă spre cer, oameni peste care s-a cosit, oameni care vor fi acoperiţi de frunze, oa­meni peste care se va aşterne zăpada, oameni din care va răsări, iarăşi, iarba, oameni peste care vom păşi mai departe, eu şi că­lău­za mea, încet, cu grijă, până în Poiana Omului. Pen­tru că drumurile, toate drumu­rile, trebuie să ajungă odată şi odată aici, la Om. Pentru că acesta este sensul unei călătorii. Pentru că de asta ne-am născut şi mergem mai de­parte. Pentru că uneori drumurile, cele mai simple, cele mai fireşti, cele care încep într-o dimineaţă însorită în Cioclo­vina, din Platforma Luncanilor, au darul să refacă lumea. Pe cea văzută şi pe cea nevăzută. Viii şi morţii laolaltă. Dacii de atunci şi românii de acum. Crucile care devin pământ. Pie­trele din care se înalţă case. Potecile peste care se păşea atunci, potecile pe care vom merge astăzi. Aceleaşi. Împreună. De nedez­lipit. Neîntrerupte. Fireşti. Simple. Trebuie doar să fii atent şi să nu uiţi că păşeşti pe urme. Urme adânci, înti­părite pe pla­iurile astea înalte. Să nu uiţi că ai intrat într-un soi de biserică vie, care freamătă de viaţă şi lumină, a tuturor celor duşi. Biserica aceasta în care, la fel ca în oricare alta, trebuie să te rogi şi să te închini. Tu, bunule călător.

Firul vieţii

Dacă trebuia să-ţi începi călătoria dintr-un loc, atunci Cioclovina, cu siguranţă, e locul acela. În peş­terile ei au fost descoperite rămăşite umane vechi de zeci de mii de ani. Apoi urmele, ceva mai recente, ale unei civilizaţii neolitice. Aici, bătrânii încă vor­besc despre uriaşii care au ridicat lumea. Iar deasupra peşterilor, troianul dacic, valul de apărare din pământ şi piatră ridicat în faţa năvălirii romane, încă se mai desluşeşte prin vegetaţia care cotropeşte încet istoria. Toate laolaltă, basm şi istorie, în locul ăsta de o frumuseşte nebună, de sub Vârful Ţâfla, din Munţii Şureanu. "Uită-te atent", îmi spune Lau­rian Gherman. "Acolo, dea­supra peşterii, muntele arată ca o inimă". Mă uit aşa cum trebuie să te uiţi când nu vrei să vezi doar stâncă şi pădure. Da, acolo, deasupra peşterii cu apă, muntele se unduieşte în­tr-o parte şi în alta, întocmai ca o inimă. Inima lucrurilor, ini­ma Cioclovinei, inima de la care porneşti, pe urmă, pe ur­me, spre Poiana Omului. Şi mă bucur că am alături un om care să-mi arate toate astea. Un om care, atunci când nu se ocupă de taberele de cercetaşi, îşi vede liniştit de albinele lui. Un om care ştie să scoată din stupi cea mai bună miere din lume. Doar am gustat-o. Un om care trudeşte, împă­cat cu viaţa pe care şi-o doreşte cât mai sim­plă, fără să simtă că trudeşte. 40 de stupi are doar la Cioclovina. În rest, stu­pii săi se tot întind prin Ar­deal şi Banat, cât e lu­mina de lungă şi floarea încă în floare. Laurian Gherman se îndreaptă spre 50 de ani, dar e cel puţin la fel de tânăr ca cercetaşii lui de 20. "Ăla-i Plaiul Dracului, ăla-i Do­sul ăl Mare, ăsta e firul vieţii. Ştii ce-i firul vieţii?". Mă uit la crucea pe care mi-o arată Lau­rian şi ridic din umeri: nu ştiu ce-i firul vieţii. "No, păi îţi spun atunci ce-i firul vieţii." Lau­rian zâmbeşte, ne oprim, doar ziua abia a început şi până departe mai e destul; ce ar fi călătoriile fără răs­­tim­purile as­tea?! "Păi, îi o taină aici, că toate cru­cile de prin gră­dini au câte o aţă d-asta, o vezi?, sau sfoară, sau sârmă, sau ce-o fi, răsucită în jur. Şi, apăi, cum îi răsu­cită aţa asta, aşa o fost şi viaţa omului. Că, vezi, una-i mai scurtă, alta are noduri din loc în loc, alta se întretaie, alta-i ca un ghem. Şi poate că omul ăla pe lângă care treci îi mort de mult şi nu mai ştie nimeni ce o fost cu el, da' atunci numa' trebuie să te uiţi cum îi înfă­şurat firul de la cruce şi ai să afli şi cum o fost viaţa lui". Laurian Gherman e hunedorean şi nu vrea să-şi trădeze graiul. A ajuns în Cioclovina târziu, dar a rămas vrăjit de frumuseţea locului. Acum nu s-ar mai da dus. Nici n-are de ce. Iubeşte. Iubeşte locul, iubeşte tainele lui, iubeşte să facă dru­mul mai departe, să-i descopere urmele, firul neîntre­rupt. Des­fă­şurăm firul vieţii de pe cruci. În tihnă, păşind mai departe. Coborâm şi urcăm spre Alunu, spre cetatea dacică Piatra Roşie. Pe plaiurile astea sunt potecile, potecile pierdute prin fân, urmele, toate urmele, dimineaţa asta care încă dospeşte într-o lu­mină ce zumzăie, precum stupii din care se scurge mierea.


Gardurile care nu îngrădesc

Nu vezi nici ţipenie de om. Trecem de tot felul de garduri. De garduri care nu îngrădesc, îmi spune Laurian, pentru că aici, în Luncani, nimeni nu ridică un gard ca să oprească omul din drumul lui. Gardu­rile de speteze, din apropierea caselor. Gardul de răzlogi pentru ocolul vitelor. Gardul de rude pentru locul de păşunat. Gardul de nuiele sau târşi pentru pă­şunile înde­păr­tate. Gardul viu, de la marginea pă­durii. Garduri care au toate câte o poartă de scânduri sau­­ nuiele, o vra­niţă, pentru ca omul, oricine ar fi, de-al locului sau străin, sau oricum ar fi, bun sau rău, să poată trece mai departe. Aici, sus, de unde a început lumea şi dacii care au stăpânit-o, gar­du­rile nu îngră­desc bogăţiile şi nu ascund oame­nii de alţi oameni, ca în alte părţi, ci, pur şi simplu, stră­juiesc locuri. Iar oa­menii sunt li­beri. Liberi ca pă­sările cerului. Ca uliii ce se rotesc deasupra noastră. Liberi, trecând prin vraniţe ca prin nişte vămi ale pămân­tului, pe potecile neîntrerupte, niciodată îngrădite. E drumul dacilor, e drumul nostru de acum. Un drum în care semnele sunt aproape invizibile. Un drum în care semnele mai mult se simt. Întocmai ca şi crucile acestea de lemn, care odată măcinate de vreme, nu mai sunt înlocuite de altele noi. Mormintele din gră­dini şi fâneaţă rămân fără semne, nişte mici ridică­turi de pământ ce dispar cu timpul, ce vor fi cosite de alte şi alte generaţii, dar care rămân acolo, pentru totdeauna, printre noi. Şi e rostul nostru, acum, prin călătoria asta scrisă, nu să le descoperim, ci să le simţim, puţin câte puţin, până mai departe. "Să ştii că până la casele de la Alunu, mai repede o să întâl­nim un Macavei sau o Gadină, decât oameni". Macavei - ursul, sau Ăl Mare, Gadina - temutul, fiorosul lup. "Mai bine să facem ca oamenii locu­lui", îmi spune Laurian, "şi să nu le spunem pe nu­mele lor de fiare, ca să nu-i chemăm la noi. N-am vrea să se întâmple asta, nu?". Şi el, şi eu, ne-am întâlnit cu Macavei şi Gadina în drumurile nostre de munte, şi ei, şi noi, ne-am văzut liniştiţi de mer­sul nostru, dar parcă n-am vrea să se întâmple asta din nou. Unde mai pui că nici Laurian, nici eu, nu ştim să chiuim cum se cuvine. Pentru că oamenii de aici chiuie, strigă, ţipă. E chiotul de noapte care alun­gă demonii pădurilor. Chiotul prelung şi înfri­co­şător, pe care omul îl strigă la primul lătrat de câine. Chiotul care alungă, chiotul care se amplifică într-o vibraţie prelungită, sacadată, modulată, chio­tul care se sfârşeşte brusc, cu un sunet închis, puter­nic, înăbuşit, chiotul care respinge. Pentru că unul e chiotul de noapte şi altul e cel de zi. Cel de zi e cel care cheamă om cu om, deal cu deal, casă cu casă, sat cu sat. E chiotul acela lin, fără rupturi, fără modulaţii, care te aduce aproape de la kilometri distanţă. Nu strigi aşa noaptea. Pentru că nu vrei să aduci aproape urşii, lupii sau pe Alea Frumoase, ielele, stihiile întuneri­cului. Pentru toate cele văzute şi nevăzute există o altă limbă, pe care doar oamenii de aici o mai ştiu, pentru că doar oamenii de aici au moştenit-o, pentru că doar oamenii de aici trăiesc neîntrerupt sus, deasupra lumii, în Munţii Şureanu, de la daci, uriaşi şi mai departe. Cei de aici aud ielele, aud copacii, aud limba neştiută a pământului. Le aud şi le înţeleg. Rosturi vechi de când e lumea lume, pe care noi, orăşenii, am venit - nu să le des­luşim, ci să le simţim. Vorbim despre ăi mari şi gadine, fiecare cu povestea lui. Pădurea de lângă noi trosneşte. Râdem, mergem înainte. Alungăm şi noi cum putem neştiutul din jur, aducem cu privirea căpiţele ridicate deasupra pământului mai aproape, ne umplem de liniştea lor. N-are ce să se întâmple nimic rău, lumina creşte tot mai mare, sun­tem pe plaiurile strămoşilor noştri, atâta amar de lume a trecut pe aici, cei mai mulţi sunt acum sub pământ, la picioarele noastre, ne păzesc, au grijă de călătoria noastră prin munţii dacilor.

Apă pentru însetaţi

Deja se vede Piatra Roşie. Deja lumina s-a adu­nat toată la un loc în miezul cerului şi se coboară peste noi necruţătoare. Lumină de vară, aspră, plină, tăioasă ca un cuţit. Pădurea încă ne fereşte de lama ei de căldură, găsim un izvor pe aproape. Apa e strân­să la un loc, oamenii s-au îngrijit de ea, au strâns-o într-un jgheab, au lăsat şi o cană cu care să-ţi potoleşti setea. Pentru tine, necunoscutul. Pen­tru tine, călăto­rul. Ai fi putut să te răcoreşti oricum, dar aşa, din cana asta pe care ai umplut-o cu apă, afli că altcineva a fost aici şi s-a gândit că vei trece şi tu. Că vei fi însetat. Afli că nu eşti singur, afli că omenia e un mare dar pe lume, pe care numai oameni adevăraţi îl pot avea. Laurian îmi zâmbeşte, îmi spune iarăşi să văd. "Ce să văd?" "Urmele", îmi spune, "pietrele pe care calci". Le văd. Abia acum le văd. Nu sunt pie­tre ca toate pietrele, sunt pietre perfect şlefuite, pietre cu urme adânci în ele. Istoria e aici, la picioa­rele noastre, pur şi simplu calc pe ea fără să ştiu. "No, cum zice vecinul meu din Cioclovina, unde sapă şobolul un muşuroi, în vârful lui o să găseşti un ciob". Pentru că aici, în Luncani, istoria iese de sub pământ şi strigă la tine să o bagi în seamă. Dacă ai ochi de văzut şi inimă de simţit. Strămoşii tăi, dacii, cei care au descifrat toate secre­tele văzute şi nevăzute şi s-au ascuns apoi de tine, în pământul ăsta, al tău. Şi nu-i nimeni, în afara unor arheologi singuratici, mânaţi de dragostea lor şi nu de institute, universităţi sau oficiali, care mai cotro­băie, de nebuni, prin lăstărişuri, poieni şi păduri, după cioburi, pietre şi is­torie. Ei şi noi, neştiuto­rii, care am venit doar cu un rucsac, ceva de mân­care, apă şi un aparat de fotogra­fiat, să mergem şi să simţim toate astea. Mă simt ruşinat că n-am ştiut să descifrez urmele şi îi mulţu­mesc călăuzei mele pentru asta. "No, hai să mer­gem mai departe, să-ţi arăt casele astea pu­ţine de la Alunu", zice Laurian, iar poteca, după ce a coborât până la iz­vor, urcă mai departe, do­mol, încet, prin grădini şi livezi, pe un picior de plai, pe gura asta de rai.

Pietrele care strigă

Aici, chiar aici, asta ştie oricine acum, se ri­dica cetatea dacică de la Piatra Roşie. Aici, chiar aici, asta pot vedea chiar şi eu acum, casele oame­nilor sunt în acelaşi loc. Păstori erau dacii din Şu­reanu, atunci când nu aveau de luptat, păstori sunt şi cei din Lun­cani, pentru că ei nu mai au de ce să lupte. Şi întoc­mai ca şi crucile din grădini şi fâneaţă sunt şi pie­trele de pe drum. Pietrele cu care dacii şi-au construit ceta­tea. Cetatea lor care a fost cotropită. De romani, apoi de timp. Pietrele pes­te care s-au aşezat li­cheni şi pământ, pietre în care s-au înfipt rădăcinile fagilor tineri. Pietrele ca­re au scăpat, însă, uitării, şi au strigat la oameni să le audă, pentru ca oame­nii să le asculte şi să le aşeze astăzi la temeliile caselor lor. "Le vezi, uite-le, perfect şlefuite, pietre vechi de 2000 de ani". Le văd. Pietre vii, care vorbesc într-o limbă neştiută, pietre care şi-au pierdut cândva rostul de odinioară şi au intrat în pământ, precum crucile de lemn. Pietre care au fost apoi găsite de alte şi alte generaţii. Pietre care nu s-au pierdut, pietre care n-au rămas singure, vesti­giile unei istorii de manual. Pietre vii, care arată că pote­cile prin Munţii Şureanu şi călătoria noastră de azi sunt neîntrerupte. Pietre pe care le atingi cu emoţia unei regă­siri. Sunt aici, cu tine, în drum, sau la temeliile case­lor. Pietre răsfirate ici, colo, pietre care îţi şoptesc că ai intrat în inima lucrurilor, că păşeşti pe cărări vechi de mi­lenii. Pietre care s-au luptat cu timpul şi l-au înfrânt. In­trăm în curtea unei case, stri­găm după oameni, ne răs­pund doar câinii. Suntem într-un cătun mic al satului, Dâlma cu Case, casele sunt, oamenii nu. "Or fi la fân", zice Laurian, păsările sunt în curte, cuptorul arhaic încă fumegă. O vrajă ciudată pare să fi fost aruncată peste lume. Suntem singuri, în mijlocul unor gospodării din care lumea a pierit. Eşti într-un muzeu viu, în care lucrurile se mişcă straniu, parcă ai fi păşit pe o poartă invizi­bilă şi ai fi intrat într-un timp nelămurit. Ar putea fi acum, ar putea fi nicicând. Nu e nimeni să-ţi poată spune asta. Te copleşeşte frumuseţea. Te apasă. Te încovoaie, la fel cum toţi pomii din jur se a­pleacă spre pământ sub greu­tatea fructelor. Pruni. Meri. Peri. Rugi de mure. Tufe de zmeură. O minunăţie. Un rai. Chiar raiul. N-am văzut de mult atâtea roade într-un loc. Par crescute singure, atinse doar de duhul pământului şi al lui Dumnezeu. Te-ai rupt de timp, te-ai rupt de toate. Călătoria asta simplă, cu pa­sul, te-a dus mai departe de­cât ai fi crezut, te-a dus la începuturi, ca să vezi cu ochii tăi lumea, înainte de a porni timpul. "Hă hăăăi", cum zice Nană Ană, o bătrână dintr-un alt cătun al satului Alunu, Izvor, "că anii merg acu' călare, da' 'nainte anii mergeau pe jos, aveai timp să faci mai multe lucruri. Acu', totu-i goană, hăăăi!". E aşa cum zice Nană Ană. Ne gră­bim. Călare, sau în maşinile noastre cu aer condiţio­nat. Doar că poate fi şi simplu. Tot cum zice ea. E de ajuns să o iei pe jos, încet, domol, în tihnă, să nu te grăbeşti în călă­toria ta, iar timpul se va îndupleca de tine şi va sta în loc. Urcăm cu grijă printre livezi nesfârşite, spre pădurea de mesteceni, ajungem în culme, în vârful plaiului, ne înghite cu totul gura de rai a Luncanilor. O iască fumegă pe un fag bătrân. Dintr-o alta picură încet rouă. Minunile sunt mari şi mici laolaltă, la fel de vii, la fel de adevărate.

Vămile de abur

N-ar mai fi mult până în Poiana Omului, îmi zice Laurian. Numai că toate călătoriile au partea lor nevăzută. Raiul se întunecă, pădurea bătrână începe să şuşotească, frunzele se lasă dezmierdate de vânt, se apleacă spre noi şi ne vorbesc într-o limbă ne­ştiută. Trecem mai depar­te, printr-o poartă deasă, de abur, tăcută, vie, neli­niştitoare. O vamă de văz­duh cu miros de ploaie şi pământ reavăn. Nici nu cre­deam că o să fie altfel. Doar mai e puţin şi ajungem aici, în Poiana Omului, locul vrăjit al ţinutului ăs­tuia de basm, Luncanii. Toate po­tecile munţilor se întâl­nesc aici. Coboară într-un singur loc, în poiana asta uriaşă, de la o mie de me­tri altitudine. Loc de răscruce, loc invizibil de minuni şi stihii, loc preţuit de toţi ciobanii, doar nu degeaba au prăz­nuit atâta amar de vreme, până de curând, Nedeile. Sărbătoa­rea satelor, săr­bă­toarea stânelor, sărbă­toa­rea oame­nilor neîm­blân­ziţi. Aici coborau oile din Muntele Jigorul sau Retezat. În oboarele as­tea, care au rămas şi astăzi ne­schim­bate din vremea dacilor, se făcea împărţeala. Iar aici, spun mulţi istorici şi multe legende, a mu­rit Omul, marele om al dacilor, Decebal. N-ai putea ajunge până la El, până la Om, până în Poiana lui, aşa, oricum, fluierând grăbit, nepă­să­tor. Trebuie să treci prin vămile de abur ale pădurii, trebuie să simţi vântul cum se înteţeşte, trebuie să asculţi pădu­rea cum îţi vorbeşte, trebuie să simţi cu toată inima ta că ploaia te-a aşteptat, ca să te întâm­pine când intri aici. Şi intri.

Poiana Oamenilor

Vezi fagi uriaşi trăsniţi, ce stră­juiesc lumea, vezi întinderea nesfâr­şită de fâneaţă, vezi norii ce se învol­burează, păşeşti peste zidul înierbat, ridicat de dacii de odinioară, simţi cum se încovoaie sub picioarele tale şi-şi rosteşte povestea mută, vezi oile, auzi câinii, vezi omul. Omul vine spre tine şi te salută. "Sunt ciobanul Bă­luşe, urmaşul lui Decebal de a murit aici". Îţi întinde mâna, îşi potoleşte câinii care se grăbesc să ne sfâşie, se aşează lângă noi, simplu, şi vorbeşte despre ploaie. El e. Omul. Unul dintre ei. Urmaşul celui ce a murit aici. "Ploa­ia să n-o ceri, că vine şi singură", zice. Lumea se răsfiră în jurul lui, respiră, ploaia ne aşteaptă să ne ter­minăm vorba. "N-are rost să poves­tesc ce n-are rost", aşa că Băluşe zice de lupii care dau târcoale stânii, de fagii trăsniţi din poiană, "câte suferinţe or avut ăştia, câte vânturi şi fulgere or îndurat, hă­hăăă", despre vârfurile munţilor din jur, despre cât de dragă-i vânătoarea, despre cum e să fii liber. "Decât sărac, mai bine să n-ai nimic. Că, zice povestea, a venit un om sărac la un ţăran şi i-a cerut aia şi aia şi aia. Şi ţăranu' o tot zis că n-are nici d-aia, nici d-aia, nici d-ailaltă. Apăi, tu eşti mai sărac ca mine, i-o zis omu' sărac ţăranului, hai cu mine-n lume". Şi s-au dus. "Să ştii de muncă şi să fii liber", zice Băluşe. "Că acu', oamenii-s tândală, lucră numa' de poftă, nu ca înainte, că trăbă". Vin şi ceilalţi ciobani mai tineri, aduc oile cu ei. Suntem toţi laolaltă, în Poiana Omu­lui, foarte aproape "de locşorul ăla, no, acolo, lân­gă izvor, acolo unde şi-o luat viaţa Decebal, ca să nu încapă pe mâna romanilor". "Că fiecare", zice cio­banul Băluşe, la cei 64 de ani ai lui, "ne ducem din­colo, în treaba noastră, cum o fost rându' la stră­moşii noştri. Ne vine rându' la fiecare, om cu om. Da', uite, astea rămân, astea, amintirile". Rămân. Amintirile ca nişte urme. Nişte urme dacice, pe care arheologii le văd, peste care noi păşim şi care ne duc drept, fără ocoliş, până la stâna de departe.
450 de oi are baciul Isidor Costea din Târsa. Niciunul din neamul lui de ciobani, cioban din tată-n fiu, n-a avut atâtea. Vremurile astea noi sunt şi ele bune la ceva: acum sunt subvenţii pentru animale. Dar acum lumea îşi pierde şi rostul. Pornesc la vale. Uită. Se îmbracă altfel. Îşi înalţă casele altfel. Nu mai cântă. Nu se mai adună împreună. "Ptiu", zice Isidor, în stâna lui veche, lângă vatra de foc, păstrată întoc­mai de sute, poate de mii de ani. Stăm de vorbă în şoaptă, pentru că lumina s-a împuţinat aici, înă­un­tru, şi parcă nu-ţi vine să vorbeşti altfel. A început ploaia, răpăie pe acoperiş. Caii fornăiesc afară, se bucură, strigă. Isidor vorbeşte, Maria, soţia, îl as­cultă. Încet, în şoaptă, ca pentru ploaie, ca pentru lumina puţină dinăuntrul stânii: "Lumea se va găta, când n-o să mai umblăm unul la altul. Când se va închide poteca de la o casă la altă casă.Că, uite, o şi început să se gate. În Târsa îs 10 case, unde nu mai locuieşte ni­meni. Nu se mai aude câinele, nu se mai aude nimic. Apăi, sunt şi ăştia care şi-or cum­părat acu', străinii de loc. Ăştia-şi închid casele cu garduri, că ei nu ştiu că poteca tre să umble de la om la om. Ăştia nu pot fi vecinii mei. Apăi, când n-or mai fi câini să latre şi poteci să umble de la casă la casă, apăi nici noi, oamenii, n-om mai fi". Vorbesc încet cu Isidor din Târsa, cioban din tată-n fiu, până când trece ploaia. Poiana Omului strălu­ceş­te toată ca argintul. Lumea nu se gată, lumea mer­ge înainte. Călătoria nu poate fi întreruptă. "Mer­gem?", mă întreabă Laurian. "Mer­gem", îi zic şi eu. Coborâm prin pădure, sorbim liniş­tea din satul Prihodişte, o luăm la vale, pe râul Gră­diştii de Mun­te. Încet, tăcuţi, în tihnă.