Poiana Omului - Călătorie pe potecile dacilor

Matei Florian
[- Bunilo Călători Care Trecieți Pe Lângă Crucia Mea Vă Îmchinaț Și Vă Rugaț Că Și Ieu Am Fost Ca Voi Și Voi Aț Fi Ca Mine AZ -]

Biserica de urme

Scrisul este pe o cruce. Crucea, într-un copac. Copacul, într-o livadă. Livada, în Cioclovina. Cio­clo­vina, aici, în Platforma Lun­canilor. Aici, unde am ajuns din nou, cu rucsac și apă, gata de drum. "Gata de drum?", mă întrea­bă Laurian Gher­man. "Ga­ta". Scrisul. Crucea. Co­pacul. Livada. Omul ăsta care îmi va fi călăuză. Călătoria. Și aici, în Cioclovina, sub pașii noș­tri, răspândiți prin li­vezi și fânețe, alți oameni care au fost ca noi. Mii și mii de oa­meni ascunși, sat după sat după sat, în același loc, de milenii. Unii nici n-au avut cruce și se nu­meau daci, al­tora, crucea asta le-a devenit una cu pământul, unora, cru­cea li s-a pierdut și a ajuns să le fie urcată în­tr-un copac din­tr-o livadă. Toți oa­menii ăștia care sunt cu noi, nevăzuți. Oameni care n-au ple­cat ni­căieri, oameni care au devenit una cu pă­mântul pe care l-au slujit și iubit, oameni care acum sunt flori, fân și copaci, oa­meni care se înalță spre cer, oameni peste care s-a cosit, oameni care vor fi acoperiți de frunze, oa­meni peste care se va așterne zăpada, oameni din care va răsări, iarăși, iarba, oameni peste care vom păși mai departe, eu și că­lău­za mea, încet, cu grijă, până în Poiana Omului. Pen­tru că drumurile, toate drumu­rile, trebuie să ajungă odată și odată aici, la Om. Pentru că acesta este sensul unei călătorii. Pentru că de asta ne-am născut și mergem mai de­parte. Pentru că uneori drumurile, cele mai simple, cele mai firești, cele care încep într-o dimineață însorită în Cioclo­vina, din Platforma Luncanilor, au darul să refacă lumea. Pe cea văzută și pe cea nevăzută. Viii și morții laolaltă. Dacii de atunci și românii de acum. Crucile care devin pământ. Pie­trele din care se înalță case. Potecile peste care se pășea atunci, potecile pe care vom merge astăzi. Aceleași. Împreună. De nedez­lipit. Neîntrerupte. Firești. Simple. Trebuie doar să fii atent și să nu uiți că pășești pe urme. Urme adânci, înti­părite pe pla­iurile astea înalte. Să nu uiți că ai intrat într-un soi de biserică vie, care freamătă de viață și lumină, a tuturor celor duși. Biserica aceasta în care, la fel ca în oricare alta, trebuie să te rogi și să te închini. Tu, bunule călător.

Firul vieții

Dacă trebuia să-ți începi călătoria dintr-un loc, atunci Cioclovina, cu siguranță, e locul acela. În peș­terile ei au fost descoperite rămășite umane vechi de zeci de mii de ani. Apoi urmele, ceva mai recente, ale unei civilizații neolitice. Aici, bătrânii încă vor­besc despre uriașii care au ridicat lumea. Iar deasupra peșterilor, troianul dacic, valul de apărare din pământ și piatră ridicat în fața năvălirii romane, încă se mai deslușește prin vegetația care cotropește încet istoria. Toate laolaltă, basm și istorie, în locul ăsta de o frumusește nebună, de sub Vârful Țâfla, din Munții Șureanu. "Uită-te atent", îmi spune Lau­rian Gherman. "Acolo, dea­supra peșterii, muntele arată ca o inimă". Mă uit așa cum trebuie să te uiți când nu vrei să vezi doar stâncă și pădure. Da, acolo, deasupra peșterii cu apă, muntele se unduiește în­tr-o parte și în alta, întocmai ca o inimă. Inima lucrurilor, ini­ma Cioclovinei, inima de la care pornești, pe urmă, pe ur­me, spre Poiana Omului. Și mă bucur că am alături un om care să-mi arate toate astea. Un om care, atunci când nu se ocupă de taberele de cercetași, își vede liniștit de albinele lui. Un om care știe să scoată din stupi cea mai bună miere din lume. Doar am gustat-o. Un om care trudește, împă­cat cu viața pe care și-o dorește cât mai sim­plă, fără să simtă că trudește. 40 de stupi are doar la Cioclovina. În rest, stu­pii săi se tot întind prin Ar­deal și Banat, cât e lu­mina de lungă și floarea încă în floare. Laurian Gherman se îndreaptă spre 50 de ani, dar e cel puțin la fel de tânăr ca cercetașii lui de 20. "Ăla-i Plaiul Dracului, ăla-i Do­sul ăl Mare, ăsta e firul vieții. Știi ce-i firul vieții?". Mă uit la crucea pe care mi-o arată Lau­rian și ridic din umeri: nu știu ce-i firul vieții. "No, păi îți spun atunci ce-i firul vieții." Lau­rian zâmbește, ne oprim, doar ziua abia a început și până departe mai e destul; ce ar fi călătoriile fără răs­­tim­purile as­tea?! "Păi, îi o taină aici, că toate cru­cile de prin gră­dini au câte o ață d-asta, o vezi?, sau sfoară, sau sârmă, sau ce-o fi, răsucită în jur. Și, apăi, cum îi răsu­cită ața asta, așa o fost și viața omului. Că, vezi, una-i mai scurtă, alta are noduri din loc în loc, alta se întretaie, alta-i ca un ghem. Și poate că omul ăla pe lângă care treci îi mort de mult și nu mai știe nimeni ce o fost cu el, da' atunci numa' trebuie să te uiți cum îi înfă­șurat firul de la cruce și ai să afli și cum o fost viața lui". Laurian Gherman e hunedorean și nu vrea să-și trădeze graiul. A ajuns în Cioclovina târziu, dar a rămas vrăjit de frumusețea locului. Acum nu s-ar mai da dus. Nici n-are de ce. Iubește. Iubește locul, iubește tainele lui, iubește să facă dru­mul mai departe, să-i descopere urmele, firul neîntre­rupt. Des­fă­șurăm firul vieții de pe cruci. În tihnă, pășind mai departe. Coborâm și urcăm spre Alunu, spre cetatea dacică Piatra Roșie. Pe plaiurile astea sunt potecile, potecile pierdute prin fân, urmele, toate urmele, dimineața asta care încă dospește într-o lu­mină ce zumzăie, precum stupii din care se scurge mierea.


Gardurile care nu îngrădesc

Nu vezi nici țipenie de om. Trecem de tot felul de garduri. De garduri care nu îngrădesc, îmi spune Laurian, pentru că aici, în Luncani, nimeni nu ridică un gard ca să oprească omul din drumul lui. Gardu­rile de speteze, din apropierea caselor. Gardul de răzlogi pentru ocolul vitelor. Gardul de rude pentru locul de pășunat. Gardul de nuiele sau târși pentru pă­șunile înde­păr­tate. Gardul viu, de la marginea pă­durii. Garduri care au toate câte o poartă de scânduri sau­­ nuiele, o vra­niță, pentru ca omul, oricine ar fi, de-al locului sau străin, sau oricum ar fi, bun sau rău, să poată trece mai departe. Aici, sus, de unde a început lumea și dacii care au stăpânit-o, gar­du­rile nu îngră­desc bogățiile și nu ascund oame­nii de alți oameni, ca în alte părți, ci, pur și simplu, stră­juiesc locuri. Iar oa­menii sunt li­beri. Liberi ca pă­sările cerului. Ca uliii ce se rotesc deasupra noastră. Liberi, trecând prin vranițe ca prin niște vămi ale pămân­tului, pe potecile neîntrerupte, niciodată îngrădite. E drumul dacilor, e drumul nostru de acum. Un drum în care semnele sunt aproape invizibile. Un drum în care semnele mai mult se simt. Întocmai ca și crucile acestea de lemn, care odată măcinate de vreme, nu mai sunt înlocuite de altele noi. Mormintele din gră­dini și fâneață rămân fără semne, niște mici ridică­turi de pământ ce dispar cu timpul, ce vor fi cosite de alte și alte generații, dar care rămân acolo, pentru totdeauna, printre noi. Și e rostul nostru, acum, prin călătoria asta scrisă, nu să le descoperim, ci să le simțim, puțin câte puțin, până mai departe. "Să știi că până la casele de la Alunu, mai repede o să întâl­nim un Macavei sau o Gadină, decât oameni". Macavei - ursul, sau Ăl Mare, Gadina - temutul, fiorosul lup. "Mai bine să facem ca oamenii locu­lui", îmi spune Laurian, "și să nu le spunem pe nu­mele lor de fiare, ca să nu-i chemăm la noi. N-am vrea să se întâmple asta, nu?". Și el, și eu, ne-am întâlnit cu Macavei și Gadina în drumurile nostre de munte, și ei, și noi, ne-am văzut liniștiți de mer­sul nostru, dar parcă n-am vrea să se întâmple asta din nou. Unde mai pui că nici Laurian, nici eu, nu știm să chiuim cum se cuvine. Pentru că oamenii de aici chiuie, strigă, țipă. E chiotul de noapte care alun­gă demonii pădurilor. Chiotul prelung și înfri­co­șător, pe care omul îl strigă la primul lătrat de câine. Chiotul care alungă, chiotul care se amplifică într-o vibrație prelungită, sacadată, modulată, chio­tul care se sfârșește brusc, cu un sunet închis, puter­nic, înăbușit, chiotul care respinge. Pentru că unul e chiotul de noapte și altul e cel de zi. Cel de zi e cel care cheamă om cu om, deal cu deal, casă cu casă, sat cu sat. E chiotul acela lin, fără rupturi, fără modulații, care te aduce aproape de la kilometri distanță. Nu strigi așa noaptea. Pentru că nu vrei să aduci aproape urșii, lupii sau pe Alea Frumoase, ielele, stihiile întuneri­cului. Pentru toate cele văzute și nevăzute există o altă limbă, pe care doar oamenii de aici o mai știu, pentru că doar oamenii de aici au moștenit-o, pentru că doar oamenii de aici trăiesc neîntrerupt sus, deasupra lumii, în Munții Șureanu, de la daci, uriași și mai departe. Cei de aici aud ielele, aud copacii, aud limba neștiută a pământului. Le aud și le înțeleg. Rosturi vechi de când e lumea lume, pe care noi, orășenii, am venit - nu să le des­lușim, ci să le simțim. Vorbim despre ăi mari și gadine, fiecare cu povestea lui. Pădurea de lângă noi trosnește. Râdem, mergem înainte. Alungăm și noi cum putem neștiutul din jur, aducem cu privirea căpițele ridicate deasupra pământului mai aproape, ne umplem de liniștea lor. N-are ce să se întâmple nimic rău, lumina crește tot mai mare, sun­tem pe plaiurile strămoșilor noștri, atâta amar de lume a trecut pe aici, cei mai mulți sunt acum sub pământ, la picioarele noastre, ne păzesc, au grijă de călătoria noastră prin munții dacilor.

Apă pentru însetați

Deja se vede Piatra Roșie. Deja lumina s-a adu­nat toată la un loc în miezul cerului și se coboară peste noi necruțătoare. Lumină de vară, aspră, plină, tăioasă ca un cuțit. Pădurea încă ne ferește de lama ei de căldură, găsim un izvor pe aproape. Apa e strân­să la un loc, oamenii s-au îngrijit de ea, au strâns-o într-un jgheab, au lăsat și o cană cu care să-ți potolești setea. Pentru tine, necunoscutul. Pen­tru tine, călăto­rul. Ai fi putut să te răcorești oricum, dar așa, din cana asta pe care ai umplut-o cu apă, afli că altcineva a fost aici și s-a gândit că vei trece și tu. Că vei fi însetat. Afli că nu ești singur, afli că omenia e un mare dar pe lume, pe care numai oameni adevărați îl pot avea. Laurian îmi zâmbește, îmi spune iarăși să văd. "Ce să văd?" "Urmele", îmi spune, "pietrele pe care calci". Le văd. Abia acum le văd. Nu sunt pie­tre ca toate pietrele, sunt pietre perfect șlefuite, pietre cu urme adânci în ele. Istoria e aici, la picioa­rele noastre, pur și simplu calc pe ea fără să știu. "No, cum zice vecinul meu din Cioclovina, unde sapă șobolul un mușuroi, în vârful lui o să găsești un ciob". Pentru că aici, în Luncani, istoria iese de sub pământ și strigă la tine să o bagi în seamă. Dacă ai ochi de văzut și inimă de simțit. Strămoșii tăi, dacii, cei care au descifrat toate secre­tele văzute și nevăzute și s-au ascuns apoi de tine, în pământul ăsta, al tău. Și nu-i nimeni, în afara unor arheologi singuratici, mânați de dragostea lor și nu de institute, universități sau oficiali, care mai cotro­băie, de nebuni, prin lăstărișuri, poieni și păduri, după cioburi, pietre și is­torie. Ei și noi, neștiuto­rii, care am venit doar cu un rucsac, ceva de mân­care, apă și un aparat de fotogra­fiat, să mergem și să simțim toate astea. Mă simt rușinat că n-am știut să descifrez urmele și îi mulțu­mesc călăuzei mele pentru asta. "No, hai să mer­gem mai departe, să-ți arăt casele astea pu­ține de la Alunu", zice Laurian, iar poteca, după ce a coborât până la iz­vor, urcă mai departe, do­mol, încet, prin grădini și livezi, pe un picior de plai, pe gura asta de rai.

Pietrele care strigă

Aici, chiar aici, asta știe oricine acum, se ri­dica cetatea dacică de la Piatra Roșie. Aici, chiar aici, asta pot vedea chiar și eu acum, casele oame­nilor sunt în același loc. Păstori erau dacii din Șu­reanu, atunci când nu aveau de luptat, păstori sunt și cei din Lun­cani, pentru că ei nu mai au de ce să lupte. Și întoc­mai ca și crucile din grădini și fâneață sunt și pie­trele de pe drum. Pietrele cu care dacii și-au construit ceta­tea. Cetatea lor care a fost cotropită. De romani, apoi de timp. Pietrele pes­te care s-au așezat li­cheni și pământ, pietre în care s-au înfipt rădăcinile fagilor tineri. Pietrele ca­re au scăpat, însă, uitării, și au strigat la oameni să le audă, pentru ca oame­nii să le asculte și să le așeze astăzi la temeliile caselor lor. "Le vezi, uite-le, perfect șlefuite, pietre vechi de 2000 de ani". Le văd. Pietre vii, care vorbesc într-o limbă neștiută, pietre care și-au pierdut cândva rostul de odinioară și au intrat în pământ, precum crucile de lemn. Pietre care au fost apoi găsite de alte și alte generații. Pietre care nu s-au pierdut, pietre care n-au rămas singure, vesti­giile unei istorii de manual. Pietre vii, care arată că pote­cile prin Munții Șureanu și călătoria noastră de azi sunt neîntrerupte. Pietre pe care le atingi cu emoția unei regă­siri. Sunt aici, cu tine, în drum, sau la temeliile case­lor. Pietre răsfirate ici, colo, pietre care îți șoptesc că ai intrat în inima lucrurilor, că pășești pe cărări vechi de mi­lenii. Pietre care s-au luptat cu timpul și l-au înfrânt. In­trăm în curtea unei case, stri­găm după oameni, ne răs­pund doar câinii. Suntem într-un cătun mic al satului, Dâlma cu Case, casele sunt, oamenii nu. "Or fi la fân", zice Laurian, păsările sunt în curte, cuptorul arhaic încă fumegă. O vrajă ciudată pare să fi fost aruncată peste lume. Suntem singuri, în mijlocul unor gospodării din care lumea a pierit. Ești într-un muzeu viu, în care lucrurile se mișcă straniu, parcă ai fi pășit pe o poartă invizi­bilă și ai fi intrat într-un timp nelămurit. Ar putea fi acum, ar putea fi nicicând. Nu e nimeni să-ți poată spune asta. Te copleșește frumusețea. Te apasă. Te încovoaie, la fel cum toți pomii din jur se a­pleacă spre pământ sub greu­tatea fructelor. Pruni. Meri. Peri. Rugi de mure. Tufe de zmeură. O minunăție. Un rai. Chiar raiul. N-am văzut de mult atâtea roade într-un loc. Par crescute singure, atinse doar de duhul pământului și al lui Dumnezeu. Te-ai rupt de timp, te-ai rupt de toate. Călătoria asta simplă, cu pa­sul, te-a dus mai departe de­cât ai fi crezut, te-a dus la începuturi, ca să vezi cu ochii tăi lumea, înainte de a porni timpul. "Hă hăăăi", cum zice Nană Ană, o bătrână dintr-un alt cătun al satului Alunu, Izvor, "că anii merg acu' călare, da' 'nainte anii mergeau pe jos, aveai timp să faci mai multe lucruri. Acu', totu-i goană, hăăăi!". E așa cum zice Nană Ană. Ne gră­bim. Călare, sau în mașinile noastre cu aer condițio­nat. Doar că poate fi și simplu. Tot cum zice ea. E de ajuns să o iei pe jos, încet, domol, în tihnă, să nu te grăbești în călă­toria ta, iar timpul se va îndupleca de tine și va sta în loc. Urcăm cu grijă printre livezi nesfârșite, spre pădurea de mesteceni, ajungem în culme, în vârful plaiului, ne înghite cu totul gura de rai a Luncanilor. O iască fumegă pe un fag bătrân. Dintr-o alta picură încet rouă. Minunile sunt mari și mici laolaltă, la fel de vii, la fel de adevărate.

Vămile de abur

N-ar mai fi mult până în Poiana Omului, îmi zice Laurian. Numai că toate călătoriile au partea lor nevăzută. Raiul se întunecă, pădurea bătrână începe să șușotească, frunzele se lasă dezmierdate de vânt, se apleacă spre noi și ne vorbesc într-o limbă ne­știută. Trecem mai depar­te, printr-o poartă deasă, de abur, tăcută, vie, neli­niștitoare. O vamă de văz­duh cu miros de ploaie și pământ reavăn. Nici nu cre­deam că o să fie altfel. Doar mai e puțin și ajungem aici, în Poiana Omului, locul vrăjit al ținutului ăs­tuia de basm, Luncanii. Toate po­tecile munților se întâl­nesc aici. Coboară într-un singur loc, în poiana asta uriașă, de la o mie de me­tri altitudine. Loc de răscruce, loc invizibil de minuni și stihii, loc prețuit de toți ciobanii, doar nu degeaba au prăz­nuit atâta amar de vreme, până de curând, Nedeile. Sărbătoa­rea satelor, săr­bă­toarea stânelor, sărbă­toa­rea oame­nilor neîm­blân­ziți. Aici coborau oile din Muntele Jigorul sau Retezat. În oboarele as­tea, care au rămas și astăzi ne­schim­bate din vremea dacilor, se făcea împărțeala. Iar aici, spun mulți istorici și multe legende, a mu­rit Omul, marele om al dacilor, Decebal. N-ai putea ajunge până la El, până la Om, până în Poiana lui, așa, oricum, fluierând grăbit, nepă­să­tor. Trebuie să treci prin vămile de abur ale pădurii, trebuie să simți vântul cum se întețește, trebuie să asculți pădu­rea cum îți vorbește, trebuie să simți cu toată inima ta că ploaia te-a așteptat, ca să te întâm­pine când intri aici. Și intri.

Poiana Oamenilor

Vezi fagi uriași trăsniți, ce stră­juiesc lumea, vezi întinderea nesfâr­șită de fâneață, vezi norii ce se învol­burează, pășești peste zidul înierbat, ridicat de dacii de odinioară, simți cum se încovoaie sub picioarele tale și-și rostește povestea mută, vezi oile, auzi câinii, vezi omul. Omul vine spre tine și te salută. "Sunt ciobanul Bă­lușe, urmașul lui Decebal de a murit aici". Îți întinde mâna, își potolește câinii care se grăbesc să ne sfâșie, se așează lângă noi, simplu, și vorbește despre ploaie. El e. Omul. Unul dintre ei. Urmașul celui ce a murit aici. "Ploa­ia să n-o ceri, că vine și singură", zice. Lumea se răsfiră în jurul lui, respiră, ploaia ne așteaptă să ne ter­minăm vorba. "N-are rost să poves­tesc ce n-are rost", așa că Bălușe zice de lupii care dau târcoale stânii, de fagii trăsniți din poiană, "câte suferințe or avut ăștia, câte vânturi și fulgere or îndurat, hă­hăăă", despre vârfurile munților din jur, despre cât de dragă-i vânătoarea, despre cum e să fii liber. "Decât sărac, mai bine să n-ai nimic. Că, zice povestea, a venit un om sărac la un țăran și i-a cerut aia și aia și aia. Și țăranu' o tot zis că n-are nici d-aia, nici d-aia, nici d-ailaltă. Apăi, tu ești mai sărac ca mine, i-o zis omu' sărac țăranului, hai cu mine-n lume". Și s-au dus. "Să știi de muncă și să fii liber", zice Bălușe. "Că acu', oamenii-s tândală, lucră numa' de poftă, nu ca înainte, că trăbă". Vin și ceilalți ciobani mai tineri, aduc oile cu ei. Suntem toți laolaltă, în Poiana Omu­lui, foarte aproape "de locșorul ăla, no, acolo, lân­gă izvor, acolo unde și-o luat viața Decebal, ca să nu încapă pe mâna romanilor". "Că fiecare", zice cio­banul Bălușe, la cei 64 de ani ai lui, "ne ducem din­colo, în treaba noastră, cum o fost rându' la stră­moșii noștri. Ne vine rându' la fiecare, om cu om. Da', uite, astea rămân, astea, amintirile". Rămân. Amintirile ca niște urme. Niște urme dacice, pe care arheologii le văd, peste care noi pășim și care ne duc drept, fără ocoliș, până la stâna de departe.
450 de oi are baciul Isidor Costea din Târsa. Niciunul din neamul lui de ciobani, cioban din tată-n fiu, n-a avut atâtea. Vremurile astea noi sunt și ele bune la ceva: acum sunt subvenții pentru animale. Dar acum lumea își pierde și rostul. Pornesc la vale. Uită. Se îmbracă altfel. Își înalță casele altfel. Nu mai cântă. Nu se mai adună împreună. "Ptiu", zice Isidor, în stâna lui veche, lângă vatra de foc, păstrată întoc­mai de sute, poate de mii de ani. Stăm de vorbă în șoaptă, pentru că lumina s-a împuținat aici, înă­un­tru, și parcă nu-ți vine să vorbești altfel. A început ploaia, răpăie pe acoperiș. Caii fornăiesc afară, se bucură, strigă. Isidor vorbește, Maria, soția, îl as­cultă. Încet, în șoaptă, ca pentru ploaie, ca pentru lumina puțină dinăuntrul stânii: "Lumea se va găta, când n-o să mai umblăm unul la altul. Când se va închide poteca de la o casă la altă casă. Că, uite, o și început să se gate. În Târsa îs 10 case, unde nu mai locuiește ni­meni. Nu se mai aude câinele, nu se mai aude nimic. Apăi, sunt și ăștia care și-or cum­părat acu', străinii de loc. Ăștia-și închid casele cu garduri, că ei nu știu că poteca tre să umble de la om la om. Ăștia nu pot fi vecinii mei. Apăi, când n-or mai fi câini să latre și poteci să umble de la casă la casă, apăi nici noi, oamenii, n-om mai fi". Vorbesc încet cu Isidor din Târsa, cioban din tată-n fiu, până când trece ploaia. Poiana Omului strălu­ceș­te toată ca argintul. Lumea nu se gată, lumea mer­ge înainte. Călătoria nu poate fi întreruptă. "Mer­gem?", mă întreabă Laurian. "Mer­gem", îi zic și eu. Coborâm prin pădure, sorbim liniș­tea din satul Prihodiște, o luăm la vale, pe râul Gră­diștii de Mun­te. Încet, tăcuți, în tihnă.