Părintele Vasile Vlad e un preot cu barba încărunţită, dar cu inima tânără. Un om delicat şi atent, în gesturi şi în cuvinte, cu o cultură profundă şi o limbă română vie, care nu se lasă închisă între pereţii limbajului profesional "de lemn". Şi, mai presus de orice, este un duhovnic mult căutat şi dorit, pentru că oricât ar părea de şocant, îndrăzneşte să vadă în orice păcat al credincioşilor lui o căutare a lui Dumnezeu. Un drum rătăcit care nu şi-a găsit încă o ţintă adevărată care trebuie să ducă la cer.
"În creştinism se vorbeşte despre fericire. Despre «da», nu despre «nu»"
- Părinte Vasile Vlad, societatea românească pare debusolată, dar bisericile sunt toate pline şi oamenii caută sprijin la Dumnezeu. Cum percepeţi neliniştea aceasta a lumii în care trăim?
- Neliniştea vremurilor noastre cred că se datorează faptului că omul nu s-a găsit pe sine şi se tot caută în lumea din jurul lui. Problema apare în momentul când omul caută într-o direcţie greşită, pentru că atunci neliniştea lui creşte. Noi, ca preoţi, observăm lucrul acesta din plin, pentru că realizăm - nu numai că oamenii sunt neliniştiţi, dar constatăm că sunt în criză. Neliniştea aceasta a lor este vecină cu frica, cu angoasa. Pe măsură ce omul se împlineşte într-o direcţie potrivnică firii lui, adică în absenţa lui Dumnezeu, parcă tot mai mult se tulbură. Deşi se realizează economic, poate şi ierarhic, pe scara socială, omul nu-şi găseşte liniştea. Gândiţi-vă la atâţia oameni bogaţi care se sinucid. De ce o fac? Oameni care se realizează pe toate planurile vieţii imediate dar, când ajung realizaţi, nu au ce face cu ei înşişi.
- Cum putem scăpa de nelinişte?
- Fundamental, neliniştea aceasta izvorăşte din faptul că omul nu se împlineşte ca icoană a lui Dumnezeu. El este o icoană a lui Dumnezeu, în sensul în care este un alt "eu" decât Dumnezeu. Omul este o replică a lui Dumnezeu. Libertatea Lui, pe care El o are nelimitată, necondiţionată, este libertatea din mine. Sfinţenia Lui este dorul meu după sfinţenie. Bunătatea Lui este aspiraţia mea spre bunătate, iubirea Lui este dorinţa mea fundamentală de dragoste, dorul meu de a iubi şi de a fi iubit, de a mă dărui celorlalţi. În momentul în care nu trăiesc pe aceste coordonate ale icoanei dumnezeieşti din mine, intru în criză. Când pe Dumnezeu Îl simţim departe, când Îl simţim ca pe o lege care vine să mă opreseze, să mă limiteze, înseamnă că nu L-am găsit de fapt şi căutăm într-o direcţie greşită.
- În religia noastră, ortodoxă, Dumnezeu nu ne iese în cale totdeauna cu flori. E aspru, mai degrabă restrictiv, iar biserica spune şi ea nu şi iar nu...
- Moralismul acesta ieftin - nu curvi, nu fura, nu minţi - aceste nu-uri nu aparţin creştinismului. În creştinism se vorbeşte despre fericire, se vorbeşte despre iubire, despre sfinţenie, despre libertate, despre bucurie, despre faptul de a fi, despre "da", nu despre "nu". Sfântul Augustin a avut o experienţă profundă cu un copilaş care încerca să mute cu o cană apa din ocean, într-o gropiţă făcută pe ţărm. Iar când sfântul l-a întrebat - "Ce faci?", el a răspuns - "Mut marea în groapa mea." Atunci sfântul a realizat că, de fapt, asta încerca şi el: să îl cuprindă pe Dumnezeu, care este de necuprins şi de neatins. Şi spune: "Te-am găsit târziu, Frumuseţe pururea veşnică şi nouă! Tu erai în mine, dar eu nu eram în mine. Tu erai aproape, iar eu te căutam departe." Dumnezeu este în noi, dar coborârea în noi presupune ca sinele nostru să nu devină un lăcaş al celui rău. Părintele Rafail Noica spunea că şi cel care păcătuieşte nu caută păcatul în sine, ci caută să se fericească. El nu caută moartea, caută viaţa, nu caută răul, pentru rău, ci merge într-o direcţie greşită. Eu cred că ar trebui să îi preluăm pe oameni aşa cum sunt, fără să îi judecăm în sensul de osândire, şi să încercăm să îi ducem acolo unde trebuie duşi. Ăsta e rostul preotului, să fie părinte; or, a fi părinte înseamnă a naşte, a concepe, a creşte. Deci, un părinte este cel care concepe copilul, moşeşte naşterea lui şi, în acelaşi timp, realizează creşterea lui. Asta vrea Dumnezeu de la noi - vorbesc de preoţi -, trebuie să concepem şi să naştem oameni întru împărăţia cerurilor. Preotul ar trebui să fie ca şi Hristos, un fel de catapeteasmă. Într-o biserică, catapeteasma este cea care aduce la un loc altarul cu naosul, Cerul cu pământul, este un element de trecere, arată Cerul în biserică, îl descoperă, îl coboară şi îl împărtăşeşte. În al doilea rând, preotul îl dăruieşte oamenilor pe Dumnezeu. Ce sunt Tainele bisericii, decât formele în care, în chip sensibil, pipăibil, Dumnezeu se dă nouă? Şi atunci, preotul are această dublă dimensiune: o dată, să fie un om al Tainelor dumnezeieşti şi, pe de altă parte, să fie el catapeteasma aceea prin care trece omul înspre Cer.
"Trăim un paradox. Oamenii vin spre biserică şi uneori pleacă flămânzi"
La oficierea unui botez
- Felul în care îl împărtăşeşti pe Hristos veacului 21 ar trebui să fie cu totul altul decât l-au împărtăşit părinţii în veacul 17 sau 18. Cred că şi biserica, şi cuvântul preotului, trebuie să îşi asume lumea, adică trebuie să vorbeşti în graiul culturii de astăzi, să te adresezi problematicii de acum, omului real de astăzi, omului mass-media, omului din lumea virtuală, omului care nu are sens, dar caută unul. Şi atunci, trebuie să te faci, vorba Sfântului Apostol Pavel, tuturor de toate. A te face tuturor de toate înseamnă să cobori şi să te înalţi la nivelul fiecăruia. Sigur, nu devii specialist în medicină, când vorbeşti sau spovedeşti un medic, dar nu poţi să fii nici în afară de cunoaşterea medicală a secolului XXI. Adică pe fiecare trebuie să îl "pescuieşti" - asta este expresie biblică: te voi face pescar de oameni - din "heleşteul" Lui. Vedeţi, noi trăim şi un paradox: oamenii vin spre biserică şi uneori pleacă flămânzi. Adică, nu ne ducem noi să îi căutăm la "balta" lor, în "heleşteul" lor, în apa lor, mai mult sau mai puţin cristalină, ci vin ei spre biserică, ne caută şi, de multe ori, ne simţim copleşiţi. Gândiţi-vă la fenomenul Prislop. Acum zece ani, acolo nu era un pelerinaj, iar acum vin la sfârşit de săptămână şi până la 100.000 de oameni, cu alte cuvinte vin "peştii" la tine, iar tu nici măcar nu trebuie să te duci să îi mai cauţi. Şi, iacătă, Prislopul ne depăşeşte. Cine îi preia pe cei 100.000 de oameni? Cine le spune un cuvânt? Eventual, îi preia părintele Arsenie şi bunătatea lui Dumnezeu, dar asta nu rezolvă responsabilitatea noastră, a preoţilor, nu ne scuteşte pe noi să fim responsabili, câtă vreme, iacătă, vine poporul lui Dumnezeu către biserică, iar biserica nu e capabilă să-i deschidă porţile.
"Pasul rugăciunii trebuie pregătit"
- Rugăciunea e calea cea mai simplă prin care omul, uneori chiar înainte să ajungă în biserică, ajunge la Dumnezeu. E o cale simplă şi, în acelaşi timp, foarte complicată, la fel ca întrebarea pe care vreau să v-o pun: cum să ne rugăm?
- Rugăciunea nu este altceva decât firescul umanului. A nu te mai ruga înseamnă să cazi din firea ta. Omul se roagă, ori că este creştin, ori că nu este creştin. Nu ştiu dacă ateii se roagă, dar şi ei caută binele de pe poziţia proprie. Orice formă de bunătate, de lumină, orice formă de sete de dragoste, orice sete de omenie este în cele din urmă tot o expresie a chipului dumnezeiesc din om şi, deci, o rugăciune.
În registrul creştin, însă, rugăciunea nu este un simplu act omenesc, ci este o împreună lucrare dintre Dumnezeu şi om. Este lucrarea lui Dumnezeu în om şi a omului în Dumnezeu. Cum ajung eu la rugăciunea asta de însoţire între mine şi Dumnezeu? Părinţii care au experimentat rugăciunea până acolo, încât s-au odihnit în Lumina Sfintei Treimi, spun că ceasul rugăciunii trebuie pregătit, că ar exista nişte paşi care ar trebui să ne ducă la o rugăciune autentică.
Un prim pas ar fi meditaţia duhovnicească, prin care mintea mea este adunată din împrăştiere, pentru a sta în faţa lui Dumnezeu. Poate aţi observat că noi, în momentul în care mergem să ne rugăm, suntem inundaţi de gânduri, suntem împrăştiaţi, nu putem zice nici măcar un "Tatăl nostru", fără ca mintea să alerge în douăzeci de părţi. Ca să mă pot ruga, nu trebuie să încep prin a mă pune în genunchi, pentru că risc să fiu cu mintea la piaţă. Dacă eu mă mut, să zicem, de la un film de pe televizor, direct la rugăciune, mintea mea va fi ocupată de imagini din film. Dar dacă mă mut la rugăciune de la o pagină de carte duhovnicească, de la un fragment din Biblie, deja mintea mea a fost câştigată de meditaţia respectivă, care a adunat-o, într-un fel, pentru Dumnezeu. Sfântul Teofan Zăvorâtul avea un cuvânt foarte greu, spunea că trebuie să învăţăm cuvinte ale Mântuitorului pe de rost, pentru că Duhul care le-a inspirat se va imprima în tine. Şi spune Sfântul Teofan Zăvorâtul că aşa cum animalul mănâncă dintr-odată şi după aceea rumegă hrana şi o face dătătoare de viaţă prin asimilare, tot aşa şi Scriptura nu trebuie să fie o lectură de suprafaţă, ci una repetitivă până la învăţare, în aşa fel încât Cuvântul şi Duhul ei să se imprime în tine.
Apoi, este foarte important al doilea pas, ca să te apropii de rugăciune, concomitent cu meditaţia: ceasul de dinaintea ei. Despre el vorbeşte Sf. Ioan Casian: "Tot ceea ce faci în ceasul de dinaintea rugăciunii te va cuceri şi te va ocupa în vremea rugăciunii." Apoi tot părinţii ne spun că este foarte important locul rugăciunii. Ei vorbesc despre faptul că locul unde mă rog trebuie să fie o replică a bisericii. Trebuie să am conştiinţa că acolo vine Dumnezeu. Aşa cum biserica este locul de intersectare dintre văzut şi nevăzut, dintre Dumnezeu şi om, dintre cer şi pământ, tot la fel camera mea, locul rugăciunii mele, trebuie să fie un fel de biserică domestică, un fel de biserică adusă în casa mea. Icoana de pe peretele casei este cea care recuperează spaţiul sacru, recuperează prezenţa lui Dumnezeu în lume.
Catedrala ortodoxă din Deva, unde slujeşte azi
Urmează apoi aşezarea la rugăciune, cum stau cu trupul. Ne putem ruga stând în picioare sau în genunchi sau chiar cu mâinile ridicate, aşa cum citim în Pateric despre avva Arsenie cel Mare, care stătea cu mâinile ridicate de cu seară şi până răsărea soarele. Trupul este foarte important la rugăciune, pentru că fiecare formă trupească, fiecare manifestare a lui la rugăciune este, de fapt, o formă de mărturisire a credinţei. Ne putem ruga şi prin semnul crucii, prin metanie, prin închinăciune. Ele mă pot duce la starea de a mă deschide şi apoi a începe vorbirea cu Dumnezeu.
- Odată pregătirea împlinită, cum ne rugăm, efectiv?
- Noi, creştinii, ne rugăm adeseori cu cuvintele bisericii, pentru că biserica este însăşi viaţa mea, este viaţa lui Dumnezeu, viaţa lui Iisus Hristos întrupat, viaţă dumnezeiască înomenită, care mi se dă mie. Este chiar Viaţa vieţii mele! Şi atunci, biserica nu este ceva pe lângă viaţa mea, ci este însăşi viaţa mea. Deci, mă rog cu cuvintele bisericii: am canonul de pocăinţă către Mântuitorul, am Paraclisul Maicii Domnului, am Ceaslovul, rugăciunea de dimineaţă şi de seară, care sunt toate ale bisericii. Dar există şi formule libere în rugăciune. Am vorbit până acum de formulele fixe, pentru că ele sunt cuvintele bisericii, care se odihnesc întru mine. Dar există şi o rugăciune spusă cu cuvintele mele, în care zvâcneşte inima mea. Dacă am copilul bolnav, strig simplu la cer şi spun: "Doamne, dă-i sănătate!". Deci, mă rog şi cu cuvintele mele, iar cuvintele mele trebuie să prindă, chiar dacă, la un moment dat, ele sunt doar cereri - "Doamne, dă-mi!", "Doamne, fă-mi!". Ele sunt strigătul copilului către Tatăl său, pentru că eu prin botez devin copilul lui Dumnezeu. Şi, fiind Tatăl meu, îi spun: mă doare, mi-i foame, mi-i frig, nu am bani, nu sunt liniştit, nu sunt realizat familial. Îi spun totul!
"Roagă-te cum poţi, ca să ajungi să te rogi cum trebuie"
Lucrând în bibliotecă
- Odată dialogul pornit, cum facem să ajungem prin rugăciune la Dumnezeu? Să-l înduplecăm pentru nevoinţele noastre?
- Rugăciunea deja este o ajungere în Dumnezeu. Când încep să mă rog, eu sunt deja în Dumnezeu. E o vorbă pe care o spunea şi părintele Teofil Părăian: "Roagă-te cum poţi, ca să ajungi să te rogi cum trebuie." Rugăciunea are şi ea etapele ei. Roagă-te cum poţi, dar roagă-te, pentru că, în timp, rugăciunea te va învăţa să te rogi. Aş parafraza un cuvânt al Fericitului Augustin, care zice: "Iubeşte şi fă ce vrei." Eu aş transfera la rugăciune aceste cuvinte: "Roagă-te şi fă ce vrei, dar roagă-te!" Rugăciunea trebuie să fie şi ritmică, deasă, dar în acelaşi timp să nu fie sub nevoile vieţii fiziologice. Ea trebuie să se repete pe parcursul zilei, dar, în acelaşi timp, trebuie să îmi rezerv timp pentru ea. Dimineaţa, ca să pot ajunge la cursuri sau la serviciu, pun ceasul să sune cu 10 minute, un sfert de oră mai devreme, pentru a-mi face rugăciunea. Rugăciunea trebuie să fie inclusă între nevoile vitale. Câtă vreme rugăciunea rămâne un element fugitiv, dacă nu am vreme să mă întâlnesc cu Dumnezeu, să vorbesc în tihnă cu El, dacă e doar un pasaj, un element de trecere spre ceva, atunci întrebarea este dacă într-o astfel de rugăciune mă întâlnesc cu adevărat cu Domnul. Ce ar fi dacă noi ar trebui să ne întâlnim cu cineva şi am veni mereu la întâlniri spunând: "N-am timp, trebuie să fug!"? Sigur, nu am rămas nici neîntâlniţi, că ne-am zărit o clipă, dar nici nu ne-am întâlnit cu adevărat. De aceea, rugăciunea necesită răgazul ei - timp investit, cu alte cuvinte. Cine se roagă doar înainte de culcare, atunci când pică de somn, nu se roagă cu adevărat. Rugăciunea serii nu se săvârşeşte când sunt uzat fizic, când nu mai rezist trupeşte, şi adorm acolo, cu capul pe Ceaslov, ci trebuie să rup o jumătate de ceas, când sunt încă odihnit, ca să stau de vorbă cu Dumnezeu. Aşa cum ofer televizorului, ştirilor, un spaţiu de un ceas zilnic, să îi ofer şi lui Dumnezeu, zilnic, spaţiul de a vorbi cu El, un ceas.
Aş face o asemănare între cum ne rugăm noi şi cum se roagă cei din Muntele Athos. Am fost o singură dată acolo, şi lucrul cu care am plecat din Sfântul Munte a fost că am întâlnit o lume altfel aşezată. E o lume în care monahii mănâncă pentru ca să se poată ruga, se culcă pentru ca să se poată ruga şi lucrează ca să se poată ruga. În lumea noastră e invers, noi ne rugăm ca să mâncăm, să putem dormi liniştiţi, ne rugăm ca să lucrăm cu spor. Adică, sensul vieţii mele nu Îl are în vedere în primul rând pe Dumnezeu, ci are în vedere valori mărginite, ale vremelniciei. Or, când investiţia mea fundamentală, sensul meu fundamental, este înspre valori trecătoare, atunci mă fac şi eu trecător, nu mă asemăn cu Dumnezeu. De aceea, athoniţii se aseamănă tot mai mult cu Dumnezeu, pentru că toate care le fac, le fac ca să Îl întâlnească pe Domnul.
Îmi e tare drag un credincios care trăieşte aici, în oraş, şi are familie, copii, şi care îmi spunea la un moment dat: "Părinte, abia aştept să treacă noaptea, să mă ridic din somn, să mă pot ruga. Abia aştept să vin de la serviciu şi să mă pot ruga." Deci, se poate şi altfel. Şi ca el sunt mulţi, să nu ne închipuim că sunt puţini. Adică, în momentul în care, vorba Mântuitorului, ai găsit un mărgăritar de mult preţ într-o ţarină, vinzi tot ce ai ca să cumperi acea ţarină. Cu alte cuvinte, aplicat la rugăciune, în momentul în care L-ai întâlnit pe Dumnezeu în rugăciune, subordonezi priorităţile, rearanjezi ordinea valorilor. Când ai întâlnit veşnicia, unde te mai grăbeşti?
- Vă pun, poate, o întrebare cam îndrăzneaţă, dar importantă pentru credibilitatea lucrurilor pe care le-aţi afirmat. S-a întâmplat, vreodată, să vă răspundă Dumnezeu la rugăciuni în chip concret şi puternic?
În curtea înverzită din Hunedoara
Foto: Cristian Curte, arhiva personală a părintelui Vasile Vlad
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
