Un talent unic într-o generaţie, Amy Winehouse a fost o cântăreaţă ce a captat atenţia întregii lumi. Un artist de jazz, în cel mai autentic sens al cuvântului - a scris şi a cântat din suflet, folosindu-se de harul său muzical, pentru a-şi analiza propriile probleme. Combinaţia dintre sinceritatea ei pură şi talentul său excepţional a creat unele dintre cele mai adorate melodii ale epocii moderne. Succesul ei imens a venit la pachet cu o invazie a reprezentanţilor mass media, care, împreună cu relaţiile ei defectuoase şi stilul de viaţă precar, au marcat începutul declinului ei tragic. Amy Winehouse a decedat în urma unei intoxicaţii cu alcool, în iulie 2011, la vârsta de 27 de ani. În 15 august 2011, Amy ar fi trebuit să concerteze la Bucureşti, dar cu aproximativ două luni înainte de această dată, a anulat întregul turneu.
Documentarul "Amy" este mai mult decât cronica unei morţi anunţate. Regizorul Asif Kapadia (a crescut la fel ca şi Amy, în nordul Londrei) a folosit imagini de arhivă şi peste 100 de interviuri nepublicate cu prietenii cei mai buni ai cântăreţei, cu tatăl şi mama ei, cu manageri, producători şi doctori. Vreme de doi ani de zile a adunat înregistrări sonore şi video nedifuzate, notiţe din jurnale de zi, convorbiri telefonice şi fotografii inedite făcute de paparazzi. Rezultatul a fost un film extrem de modern, emoţionant şi energic, care pune în evidenţă lumea în care trăim, într-un mod unic. Dar nu doar calitatea interviurilor şi a materialelor video dau unicitate filmului AMY, ci şi modul în care acesta abordează povestea lui Amy Winehouse.
"În realitate era o tipă grozavă. Inteligentă, uimitoare"
Rep.: Mulţumim, Asif Kapadia, pentru acest film. Ne-ai emoţionat foarte tare.
AK: Mă bucur! Într-un fel, exact la asta am visat. Pentru mine, cel mai important lucru, atunci când relizez un film este să fac publicul să simtă. Şi să nu uite că a văzut filmul. Cu o poveste ca a lui Amy Winehouse, dacă nu emoţionezi publicul, înseamnă că nu ţi-ai atins scopul, că ai ratat. A fost foarte interesant să lucrez la acest film. Când am început să arătăm filmul prietenilor, ne întrebam: oare o să meargă? Ne-a ieşit un film "de arătat"? Oare îi pasă cuiva? Mi s-a părut interesant că multă lume a fost emoţionată când a văzut scene cu ea, mai tânără şi fericită. Pentru că n-o văzuseră niciodată fericită. Plângeau doar pentru că o vedeau aşa, în ideea că nu ştiau că a avut şi zile bune. Oare nu e trist că pentru ei, Amy a fost toată viaţa tristă şi nefericită? În realitate, era o tipă grozavă, era inteligentă, era uimitoare. Într-un timp foarte scurt, a ajuns însă dintr-o extremă în cealaltă. Aproape că-mi doresc ca publicul să se simtă şocat, poate revoltat. Asta e lumea în care trăim. O acceptăm aşa cum e? Chiar ne place? Vrem să continuăm astfel? Sau poate că putem schimba ceva? Putem face ca lumea asta să nu mai fie atât de nemiloasă cu tinerii dezorientaţi, ca Amy?
Rep.: Cum te-ai hotărât să faci filmul?
AK: Îi ştiam muzica. Nu am văzut-o niciodată live. Aveam câteva albume, dar nu eram un fan înrăit. Sunt londonez, la fel era şi ea. Ştiam cine e. Mi-a plăcut ideea de a face un film despre cineva de-aproape. Dar îmi puneam tot felul de întrebări. Nu înţelegeam ce caută pe scenă. De ce se întâmplau toate alea? Ce căuta într-un canal? De ce era în situaţia aia şi de ce nu făcea nimeni nimic? O mulţime de întrebări.
Rep.: Au trecut patru ani de la dispariţia ei. Te-ai gândit vreodată că ar fi prea devreme pentru film?
AK: Oarecum da, la început. Dar îţi dai seama, la un moment dat, că nu toate filmele trebuie să vorbească despre ceva ce s-a petrecut acum douăzeci, treizeci sau o sută de ani, sau despre al doilea război mondial. Uneori, e important să spui: "Asta se întâmplă acum, chiar la uşa mea, chiar pe strada mea. S-au adunat o mulţime de ziarişti, e o tipă înăuntru şi nu poate ieşi din casă." De aceea era important să facem filmul acum. Pentru că majoritatea celor cu care am vorbit încă nu s-au împăcat cu ideea dispariţiei ei, mulţi dintre ei nu şi-au revenit. Erau furioşi, sufereau, încă, şi nu-i ascultase nimeni. Majoritatea celor cu care am vorbit nu au scris o carte despre asta, nu au scris pe un blog sau pe reţele de socializare, nu au vândut o poveste, ei sufereau, pur şi simplu, pentru o persoană la care au ţinut sincer, căreia i s-au întâmplat toate aceste lucruri, în văzul tuturor, şi căreia nimeni nu i-a dat ascultare. Nimeni nu a oprit-o, nimeni nu a oprit totul din a deveni public. De aceea mi s-a părut atât de important să facem filmul acum. Pentru a da voce acestei dureri înăbuşite.
Rep.: De ce ai ales să foloseşti doar vocile personajelor intervievate şi nu i-ai filmat pe de-a-ntregul? Ce ai căutat să transmiţi cu asta?
AK: Pentru că voiam să o văd pe Amy. Filmul este despre ea. Voiam să-i văd ochii, faţa. Nu mă interesează să văd neapărat persoanele care vorbesc. E un film despre ea? Atunci pe ea vreau să o văd! Are un chip expresiv, te face să vrei să o vezi. Când iau interviuri, eu nu le filmez. Pentru că persoanele intervievate nu sunt obişnuite cu camera de filmat, nu se simt comod în faţa camerei, şi poate că nu vor fi sincere, de aceea nu folosesc camera de filmat. Suntem împreună, într-o încăpere cu luminile stinse, avem un microfon între noi şi vorbim, pur şi simplu. Şi nu am neapărat o listă cu întrebări. Sau dacă am, nu le citesc niciodată, vorbim liber. Vorbim despre orice vor ei. A devenit aproape un fel de terapie. Pentru cei mai mulţi, chiar a fost terapie; unii au plâns, au povestit, apoi mi-au spus: "Putem să ne mai vedem? Sunt atât de multe lucruri pe care nu ţi le-am spus! Ar trebui să vorbeşti cu cutare sau cutare... Am zis că nu am materiale, dar am nişte fotografii, am şi un mesaj lăsat pe telefon, am un filmuleţ, am mai multe filme, nici măcar nu ştiu unde e materialul filmat, dar îl găsesc undeva, în laptopul meu...". Discuţiile acestea, fără cameră de filmat, m-au ajutat să le câştig încrederea. E destul de invaziv să le pui oamenilor o cameră de filmat în faţă. Sunt oameni obişnuiţi, nu vor să fie filmaţi.
"Multe din ceea ce făcea Amy erau un strigăt de ajutor"
Rep.: Spui că este o poveste despre ceva ce se întâmplă în lume chiar acum: rănile nu s-au vindecat încă. Oare există şi alte Amy Winehouse, care se confruntă cu aceleaşi probleme? Putem vedea documentarul tău ca pe un semnal de alarmă asupra unei generaţii sau asupra unui stil de viaţă?
AK: Nu ştiu. În ultima vreme, am lucrat mult şi am fost departe de ştiri. Nu ştiu cine sunt starurile pop ale momentului. Dar îmi amintesc că am luat cina cu nişte oameni de afaceri americani şi, la un moment dat, au început să facă glume despre când o să moară Justin Bieber şi alte răutăţi. Mă gândeam: "Ce oribil să spui asta!". Vorbeam despre Amy Winehouse şi cineva m-a întrebat: "De ce vrei să faci un film despre o drogată?". Există tipul ăsta de percepţie, desconsiderarea celuilalt. Se întâmplă, probabil, şi-n ţara ta, se întâmplă peste tot. Nu ştiu cine sunt, dar nu e vorba numai de persoane faimoase. Se întâmplă peste tot. E foarte uşor să faci asta. Ce m-a şocat a fost faptul că erau foarte tineri. Prietenii ei, pe care i-am cunoscut, au împlinit acum 30 de ani, s-au mai maturizat puţin. Aveau doar 21-22 de ani. Ea avea o jumătate de milion de lire. Nimeni nu o refuza, putea face orice voia. Cât am făcut filmul, am aflat că foarte mulţi copii deveniţi celebri în filme au murit. Medicul lui Amy îmi trimitea de fiecare dată e-mail: "Încă unul şi încă unul." În lumea filmului, există sindromul copilului-actor celebru. Copii care ajung staruri la Hollywood, la numai 11 ani. De curând, s-a sinucis un copil care juca într-un show de televiziune celebru în Statele Unite. Se întâmplă des. Se întâmplă tot timpul. Agentul meu din America a văzut una dintre primele versiuni ale filmului şi mi-a spus că a fost prima dată când s-a simţit vinovat din cauza meseriei lui. I-am spus: "Foarte bine!" (râsete) Ei reprezintă mulţi dintre aceşti tineri talentaţi. Le cunosc foarte bine numeroasele probleme. Gândiţi-vă numai... cât de mulţi jurnalişti sunt implicaţi în poveştile astea... E vorba şi de un sentiment de vină la final. Într-un fel, suntem cu toţii parte din povestea aceasta. Mai ales londonezii. Toţi cunoscuţii mei din Londra au fost cumva legaţi de Amy. Toţi cei pe care-i cunosc au cunoscut-o sau ştiu pe cineva care a cunoscut-o sau măcar a întâlnit-o o dată. Am prieteni care-mi spun: "Da, am văzut-o zăcând în canal." Nu era privită deloc bine. Şi te gândeşti: "Ne-am văzut mai departe de ale noastre." Pare incredibil!
Nu am vorbit despre asta cu mulţi, dar cred că multe din ceea ce făcea Amy erau un strigăt de ajutor. Striga după cineva care să oprească totul. Copiii fac uneori asta. Se iau la bătaie la locul de joacă şi unul spune: "Bine, am să mă bat cu tine, dar o să aştept să vină profesoara să ne oprească." Dar profesoara n-a mai venit să-i oprească. Şi au tot continuat şi, foarte ciudat, li s-au şi făcut poze în timp ce se băteau.
O să mă abat puţin de la discuţie. M-am dus la Magnum (agenţie foto), să văd o expoziţie de fotografii vechi. Era acolo o fotografie făcută de un jurnalist, una foarte proastă. Cum se face că e o fotografie faimoasă? Îţi dai seama că poza a fost făcută în Africa de Sud, în timpul Apartheidului. Se trage în fotograf, iar el chiar în acea clipă face poza aceasta. Fotografiase mulţi protestatari de culoare, care scandau împotriva Apartheidului. Pe când îi fotografia, în timp ce se trăgea asupra lor, poliţia s-a întors asupra lui. Atunci a făcut poza de la expoziţie. În agonie, a văzut trei fotografi de ştiri venind înspre el. Unul dintre ei a fugit mai departe, al doilea i-a făcut o poză, apoi a încercat să-l ajute. Părea să spună: "Dumnezeule, tu-mi faci poză ACUM!". Pare ciudată toată povestea. Un fotograf surprinde oameni asupra cărora se trage, iar când se trage chiar asupra lui, în loc să primească ajutor, i se face o poză. Suntem cu toţii parte din mass media. În loc să-l ajute, îl fotografiau.
* Documentarul a fost adus în România de distribuitorul "Independenţa Film", care ne-a pus la dispoziţie şi interviul cu regizorul filmului, Asif Kapadia.
Text editat de: