Când Graham Joyce a început să-şi scrie ultimul său roman, nu s-a gândit nici o clipă la aventura bizară în care avea să pătrundă după punctul final. Într-unul din capitolele volumului, a cărui acţiune se petrecea undeva, pe o insulă din Marea Egee, personajul central al cărţii porneşte într-un pelerinaj de iniţiere mistică. Pe drum, el întâlneşte mai multe personaje simbolice: un cioban mustăcios care îi cerea o ţigară, apoi un şarpe mare şi veninos. Ei bine, după terminarea romanului, Graham Joyce a plecat în vacanţă pe insula grecească Thassos. În timpul unei plimbări, s-a întâmplat ceva foarte straniu. "Mă întorceam la vilă după o zi lungă petrecută pe plajă când, în mijlocul drumului, m-am întâlnit dintr-o dată cu ciobanul pe care mi-l imaginasem în carte. Mustăcios şi masiv, a venit grăbit spre mine şi mi-a cerut o ţigară. Eram aşa de hipnotizat de apariţia acestui om pe care credeam că îl creasem doar în carte, încât soţia mea a trebuit să mă scuture ca să îmi revin."
Dar acesta nu a fost decât începutul. La scurtă vreme, scriitorul a descoperit un şarpe mare, tăiat în două, care zăcea în mijlocul drumului. "Instinctiv, am ştiut că ciobanul a fost cel care l-a omorât. Am început să tremur. A trebuit să intru într-o cârciumă ca să beau o bere şi să încerc să mă gândesc la ceea ce mi se întâmplase."
Incidente asemănătoare li se întâmplă cu o frecvenţă surprinzătoare nu numai scriitorilor, ci şi actorilor, pictorilor, pe scurt, tuturor creatorilor. În cazul acesta, se impune o întrebare: arta nu este decât o pură activitate imaginară sau, prin forţa gândirii şi a talentului său, creatorul poate, într-o anumită măsură, să prezică sau chiar să formeze viitorul? Oare actul creativ poate să modeleze realitatea, tot aşa cum un sculptor ciopleşte un bloc de marmură? Este posibil ca actul creator să implice o anumită putere de premoniţie?
În orice caz, pentru cei care au experimentat acest fenomen, el este prea real pentru a fi ignorat. Uneori, întâlnirea dintre ficţiune şi realitate este aşa de brutală, încât se dovedeşte extrem de destabilizantă pentru artistul care participă la ea.
Fantome şi cai nebuni
Şi regizorul american Woody Allen a trecut printr-o serie de evenimente foarte ciudate. În comedia "Manhattan" (1979), personajul Alvy Singer, jucat chiar de el, declară la un moment dat că "iubeşte o adolescentă cu ochi piezişi şi care încă mai merge la şcoală". Or, în anii '90, Allen a declanşat un scandal imens în mass-media când s-a aflat despre relaţia sa cu tânăra Soon-Yi, fata adoptivă a fostei sale soţii, Mia Farrow. Soon-Yi era adolescenta chinezoaică de 17 ani care îşi făcea temele când s-a încurcat cu tatăl ei adoptiv.
Ceea ce i s-a întâmplat actorului Christopher Reeve, eroul filmelor cu "Superman", este tragic. În 1994, Reeve a jucat într-un film intitulat "Above Suspicion" ("Dincolo de orice bănuială"), în care interpreta rolul unui poliţist care paralizase după ce căzuse de pe un cal. În 1995, în timpul unui concurs de călărie care se petrecea în localitatea Culpeper (Virginia, SUA), Reeve a căzut în realitate de pe cal şi şi-a rupt coloana vertebrală, rămânând paralizat. De parcă rolul din film ar fi prezis cumplita realitate.
Cu toate că astfel de exemple sunt dramatice, este foarte posibil ca ele să nu fie altceva decât nişte coincidenţe bizare şi nefericite. Televiziunea şi cinematograful sunt pline de imagini din viaţa reală şi nu este nimic ciudat în faptul că unele secvenţe de pe ecran se reproduc în lumea reală. Dar experienţele trăite de către scriitori, ale căror opere au constituit premoniţii detaliate ale viitorului, fac parte din cu totul alt gen.
Prezicerile lui Swift
În "Călătoriile lui Gulliver", celebrul roman al scriitorului irlandez Jonathan Swift (1667-1745), există, de asemenea, preziceri de-a dreptul uluitoare. În această carte, scrisă în 1726, un astronom descoperă că în jurul lui Marte se învârt doi sateliţi. Swift precizează chiar: "Cel mai apropiat se află la o distanţă de centrul planetei egală cu trei diametre ale acesteia, iar cel mai depărtat - la cinci diametre; primul se învârte în spaţiu în zece ore, iar al doilea în douăzeci şi una de ore şi jumătate". Aceasta se petrecea într-o epocă în care telescoapele nu erau nici pe departe destul de puternice pentru a decela aceste detalii. Un secol şi jumătate mai târziu, astronomii au confirmat că viziunea lui Swift fusese exactă. Într-adevăr, în jurul lui Marte se învârtesc două luni, Phobos şi Deimos, plasate aproape exact după coordonatele furnizate în roman. Cu toate că Swift a supraestimat puţin distanţa dintre sateliţi, durata mişcării lor de revoluţie este precisă. Acest tip de mişcare este unic în întregul univers, dar acest lucru nu l-a împiedicat pe Swift să-l prezică.
Cazul Clarke
Mai multe secvenţe ale romanului lui Clarke "Odiseea spaţială 2001" (şi ale filmului omonim al lui Stanley Kubrick) au fost copiate în realitate. Unul dintre aceste episoade are legătură cu misiunea nefericită "Apollo 13" din 1970, al cărei modul de comandă fusese botezat "Odyssey", tocmai în cinstea lui Clarke. Chiar înaintea exploziei rezervorului de oxigen, echipajul asculta opera lui Richard Strauss "Aşa grăit-a Zarathustra" (uvertura filmului "Odiseea spaţială 2001"). Ei bine, nava a explodat chiar în momentul culminant al acestei opere muzicale. După explozie, primele cuvinte ale astronautului John Swigart, auzite la postul de comandă de pe Pământ, au fost "Houston, avem o problemă". În carte, când Hal, computerul de bord, vorbea cu echipajul, se exprima identic: "Avem o problemă". Mai târziu, administratorul NASA, Tom Paine, i-a trimis lui Clarke o copie a acestei transmisii împreună cu un bilet: "Se întâmplă întotdeauna cum spui tu, Arthur".
Un alt incident s-a produs pe când Clarke asista, în 1968, la o conferinţă a Naţiunilor Unite despre cucerirea pacifistă a spaţiului. Cu această ocazie, i s-a arătat un tablou numit "Pe marginea Lunii", operă a fostului cosmonaut rus Alexei Leonov. Tabloul reprezenta o viziune pe care Leonov o avusese în spaţiu, cu Pământul care se vedea în spatele Lunii, amândouă fiind luminate de către Soare. Clarke a rămas înmărmurit. Tabloul, care nu mai fusese niciodată arătat publicului, era o replică a imaginii care fusese aleasă pentru secvenţa de început a filmului "Odiseea spaţială 2001".
Dar coincidenţa cu adevărat stupefiantă legată de acest film este "Ochiul de pe Japet". În film, Dave Bowman, unul dintre personaje, descoperă o anomalie pe Japet, unul dintre sateliţii lui Saturn. Este vorba despre un oval alb, cu o lăţime de mai multe sute de kilometri, care semăna cu un ochi. În centrul său se găsea un punct întunecat, care s-a dovedit a fi un monolit negru. Este greu de crezut că această imagine ar putea să se regăsească în realitate. Dar când sonda spaţială "Voyager 1" a trecut pe lângă Saturn, mulţi ani mai târziu, primele fotografii ale lui Japet au arătat o zonă albă, imensă, de formă ovală, în centrul căreia se afla un punct negru... Rezoluţia imaginilor este prea mică pentru a se vedea ce este acel punct. Dar putem foarte uşor să ne imaginăm că este un monolit, care aşteaptă să venim să-l descoperim...
Dacă ficţiunea este capabilă să modeleze realitatea, înseamnă că arta prezentului poate să fasoneze lumea de mâine. Artiştii ar purta pe umeri o povară extrem de grea.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
