Când Graham Joyce a început să-și scrie ultimul său roman, nu s-a gândit nici o clipă la aventura bizară în care avea să pătrundă după punctul final. Într-unul din capitolele volumului, a cărui acțiune se petrecea undeva, pe o insulă din Marea Egee, personajul central al cărții pornește într-un pelerinaj de inițiere mistică. Pe drum, el întâlnește mai multe personaje simbolice: un cioban mustăcios care îi cerea o țigară, apoi un șarpe mare și veninos. Ei bine, după terminarea romanului, Graham Joyce a plecat în vacanță pe insula grecească Thassos. În timpul unei plimbări, s-a întâmplat ceva foarte straniu. "Mă întorceam la vilă după o zi lungă petrecută pe plajă când, în mijlocul drumului, m-am întâlnit dintr-o dată cu ciobanul pe care mi-l imaginasem în carte. Mustăcios și masiv, a venit grăbit spre mine și mi-a cerut o țigară. Eram așa de hipnotizat de apariția acestui om pe care credeam că îl creasem doar în carte, încât soția mea a trebuit să mă scuture ca să îmi revin."
Dar acesta nu a fost decât începutul. La scurtă vreme, scriitorul a descoperit un șarpe mare, tăiat în două, care zăcea în mijlocul drumului. "Instinctiv, am știut că ciobanul a fost cel care l-a omorât. Am început să tremur. A trebuit să intru într-o cârciumă ca să beau o bere și să încerc să mă gândesc la ceea ce mi se întâmplase."
Incidente asemănătoare li se întâmplă cu o frecvență surprinzătoare nu numai scriitorilor, ci și actorilor, pictorilor, pe scurt, tuturor creatorilor. În cazul acesta, se impune o întrebare: arta nu este decât o pură activitate imaginară sau, prin forța gândirii și a talentului său, creatorul poate, într-o anumită măsură, să prezică sau chiar să formeze viitorul? Oare actul creativ poate să modeleze realitatea, tot așa cum un sculptor cioplește un bloc de marmură? Este posibil ca actul creator să implice o anumită putere de premoniție?
În orice caz, pentru cei care au experimentat acest fenomen, el este prea real pentru a fi ignorat. Uneori, întâlnirea dintre ficțiune și realitate este așa de brutală, încât se dovedește extrem de destabilizantă pentru artistul care participă la ea.
Fantome și cai nebuni
În 1989, actorul Daniel Day Lewis juca rolul lui Hamlet pe scena unui teatru londonez. În timpul spectacolului, el a văzut apărând dintr-o dată fantoma regelui shakespearian. A fost așa de zguduit de claritatea acelei apariții, încât a părăsit scena înainte de terminarea spectacolului.
Și regizorul american Woody Allen a trecut printr-o serie de evenimente foarte ciudate. În comedia "Manhattan" (1979), personajul Alvy Singer, jucat chiar de el, declară la un moment dat că "iubește o adolescentă cu ochi pieziși și care încă mai merge la școală". Or, în anii '90, Allen a declanșat un scandal imens în mass-media când s-a aflat despre relația sa cu tânăra Soon-Yi, fata adoptivă a fostei sale soții, Mia Farrow. Soon-Yi era adolescenta chinezoaică de 17 ani care își făcea temele când s-a încurcat cu tatăl ei adoptiv.
Ceea ce i s-a întâmplat actorului Christopher Reeve, eroul filmelor cu "Superman", este tragic. În 1994, Reeve a jucat într-un film intitulat "Above Suspicion" ("Dincolo de orice bănuială"), în care interpreta rolul unui polițist care paralizase după ce căzuse de pe un cal. În 1995, în timpul unui concurs de călărie care se petrecea în localitatea Culpeper (Virginia, SUA), Reeve a căzut în realitate de pe cal și și-a rupt coloana vertebrală, rămânând paralizat. De parcă rolul din film ar fi prezis cumplita realitate.
Cu toate că astfel de exemple sunt dramatice, este foarte posibil ca ele să nu fie altceva decât niște coincidențe bizare și nefericite. Televiziunea și cinematograful sunt pline de imagini din viața reală și nu este nimic ciudat în faptul că unele secvențe de pe ecran se reproduc în lumea reală. Dar experiențele trăite de către scriitori, ale căror opere au constituit premoniții detaliate ale viitorului, fac parte din cu totul alt gen.
Prezicerile lui Swift
Exemplul cel mai faimos este, fără nici o îndoială, acela al scurtului roman al americanului Morgan Robertson, "Futility, or the Wreck of the Titan" ("Futilitate, sau naufragiul Titanului"). Publicat într-o revistă în 1898, el reprezintă o imagine aproape perfectă a scufundării reale a Titanicului, care a avut loc paisprezece ani mai târziu...
Un alt caz, mai puțin cunoscut, este acela al scriitorului american Edgar Allan Poe (1809-1849). Cartea sa, "Aventurile lui Arthur Gordon Pym", scrisă în 1838, relatează împrejurările dramatice care îi constrâng pe supraviețuitorii unui naufragiu să omoare un matelot de pe vas, pe musul Richard Parker, pentru a-l mânca. Aproape cincizeci de ani mai târziu, în 1884, a apărut un articol în ziarul englezesc "The Time", în care la pagina de știri se relata cum trei naufragiați îl mâncaseră pe musul care era cu ei și pe care îl chema... Richard Parker!
În "Călătoriile lui Gulliver", celebrul roman al scriitorului irlandez Jonathan Swift (1667-1745), există, de asemenea, preziceri de-a dreptul uluitoare. În această carte, scrisă în 1726, un astronom descoperă că în jurul lui Marte se învârt doi sateliți. Swift precizează chiar: "Cel mai apropiat se află la o distanță de centrul planetei egală cu trei diametre ale acesteia, iar cel mai depărtat - la cinci diametre; primul se învârte în spațiu în zece ore, iar al doilea în douăzeci și una de ore și jumătate". Aceasta se petrecea într-o epocă în care telescoapele nu erau nici pe departe destul de puternice pentru a decela aceste detalii. Un secol și jumătate mai târziu, astronomii au confirmat că viziunea lui Swift fusese exactă. Într-adevăr, în jurul lui Marte se învârtesc două luni, Phobos și Deimos, plasate aproape exact după coordonatele furnizate în roman. Cu toate că Swift a supraestimat puțin distanța dintre sateliți, durata mișcării lor de revoluție este precisă. Acest tip de mișcare este unic în întregul univers, dar acest lucru nu l-a împiedicat pe Swift să-l prezică.
Cazul Clarke
Un specialist în problema coincidențelor artă - realitate este autorul de science-fiction Arthur C. Clarke. Scrierile sale s-au regăsit de atâtea ori "replicate" în realitate, încât scriitorul s-a simțit obligat într-o zi să precizeze că "totuși, intenția lui este să scrie science-fiction și nu catrene vizionare ca Nostradamus".
Mai multe secvențe ale romanului lui Clarke "Odiseea spațială 2001" (și ale filmului omonim al lui Stanley Kubrick) au fost copiate în realitate. Unul dintre aceste episoade are legătură cu misiunea nefericită "Apollo 13" din 1970, al cărei modul de comandă fusese botezat "Odyssey", tocmai în cinstea lui Clarke. Chiar înaintea exploziei rezervorului de oxigen, echipajul asculta opera lui Richard Strauss "Așa grăit-a Zarathustra" (uvertura filmului "Odiseea spațială 2001"). Ei bine, nava a explodat chiar în momentul culminant al acestei opere muzicale. După explozie, primele cuvinte ale astronautului John Swigart, auzite la postul de comandă de pe Pământ, au fost "Houston, avem o problemă". În carte, când Hal, computerul de bord, vorbea cu echipajul, se exprima identic: "Avem o problemă". Mai târziu, administratorul NASA, Tom Paine, i-a trimis lui Clarke o copie a acestei transmisii împreună cu un bilet: "Se întâmplă întotdeauna cum spui tu, Arthur".
Un alt incident s-a produs pe când Clarke asista, în 1968, la o conferință a Națiunilor Unite despre cucerirea pacifistă a spațiului. Cu această ocazie, i s-a arătat un tablou numit "Pe marginea Lunii", operă a fostului cosmonaut rus Alexei Leonov. Tabloul reprezenta o viziune pe care Leonov o avusese în spațiu, cu Pământul care se vedea în spatele Lunii, amândouă fiind luminate de către Soare. Clarke a rămas înmărmurit. Tabloul, care nu mai fusese niciodată arătat publicului, era o replică a imaginii care fusese aleasă pentru secvența de început a filmului "Odiseea spațială 2001".
Dar coincidența cu adevărat stupefiantă legată de acest film este "Ochiul de pe Japet". În film, Dave Bowman, unul dintre personaje, descoperă o anomalie pe Japet, unul dintre sateliții lui Saturn. Este vorba despre un oval alb, cu o lățime de mai multe sute de kilometri, care semăna cu un ochi. În centrul său se găsea un punct întunecat, care s-a dovedit a fi un monolit negru. Este greu de crezut că această imagine ar putea să se regăsească în realitate. Dar când sonda spațială "Voyager 1" a trecut pe lângă Saturn, mulți ani mai târziu, primele fotografii ale lui Japet au arătat o zonă albă, imensă, de formă ovală, în centrul căreia se afla un punct negru... Rezoluția imaginilor este prea mică pentru a se vedea ce este acel punct. Dar putem foarte ușor să ne imaginăm că este un monolit, care așteaptă să venim să-l descoperim...
Dacă ficțiunea este capabilă să modeleze realitatea, înseamnă că arta prezentului poate să fasoneze lumea de mâine. Artiștii ar purta pe umeri o povară extrem de grea.