Când am adus-o pe lume, medicii au constatat că are o malformaţie cardiacă, datorată unei doze exagerate de medicamente pe bază de cortizon, pe care fusesem obligată să mi le administrez. Pe scurt, la naştere, fetiţa avea o culoare albastră şi inima ei bătea foarte neregulat, pompând sângele într-o altă direcţie decât cea normală. Am crezut cu toţii că o să moară.
Exact în noaptea când am născut, mama mea, care locuia la Sibiu, s-a trezit brusc din somn, din pricina unor zgomote puternice la fereastră. Era în iunie, cerul era liniştit şi senin, dar storurile se zbăteau nebuneşte, ca în timpul unei furtuni. Deodată, mama a auzit un glas blând şi clar: "Nu-ţi fie teamă, Alexandra nu va muri". Speriată, a aprins lumina în casă şi a intrat prin toate odăile, crezând că, fără ca ea să-l audă, venise acasă fratele meu (era inginer geolog şi lucra pe teren). Dar casa era pustie. Exact în clipa aceea, am sunat-o la telefon pentru a-i spune că mă aflu încă în maternitate, că nu am avut probleme la naştere, dar că fetiţa, pe care urma s-o botez Alexandra, era bolnavă, în pericol de-a muri.
- Nu-ţi fie teamă, mi-a răspuns mama. Alexandra va trăi.
- De unde ştii? am întrebat-o intrigată.
- Nu pot să-ţi explic, mi-a spus mama. S-a petrecut ceva mai presus de înţelegerea mea, dar te asigur că puiul tău va trăi.
Prezicerea ei s-a adeverit. Nici n-apucasem să închid telefonul aflat pe coridorul spitalului, când moaşa care mă asistase la naştere a venit să îmi spună că, brusc, sănătatea fetiţei mele începuse să se îndrepte. M-am repezit cu lacrimi în ochi să o văd. Adunaţi în jurul pătuţului ei, doctorul cu care născusem, secondat de un asistent, se uitau uluiţi la Alexandra: culoarea ei se schimbase, era roz la faţă, zâmbea fericită, iar inimioara din pieptul ei de păpuşă bătea normal. Fericită că mama avusese dreptate, am renunţat să mai aflu ce miracol anatomic se petrecuse, iar peste câteva zile am plecat fericită cu ea acasă. În prezent, are 16 ani, e frumoasă, inteligentă şi, mai ales, credincioasă. Convingerea ei este că a fost salvată de îngerul ei păzitor.
FLAVIA BOLDOHAN - Bucureşti
Luna din câmpul de trifoi
Prin luna august, într-o noapte, cam pe la orele 2.00 sau 3.00, bunicul mă trezeşte din somn pentru a merge cu el la cosit trifoi. Pe rouă, coasa prinde mai bine. Trebuia să mergem la câmp, mai departe de casă şi de oraş. Deşi era tare întuneric afară, bunicul vedea să cosească trifoiul. La un moment dat a găsit în iarbă doi pui de iepure pe care mi i-a dat să-i ţin în sân. Erau tare mici şi înspăimântaţi. Nu a apucat bunicul să-şi bată coasa şi s-o înfigă în trifoi, când, deodată, pe cer s-a ivit o lumină foarte puternică. Se făcuse afară ca ziua. În formă de sferă, lumina aceea se învârtea foarte repede şi sfârâia. Ne-am speriat cumplit, şi eu, şi bunicul, şi ne-am trântit la pământ. Vâlvătaia aceea a trecut pe deasupra noastră şi apoi s-a îndepărtat cu o viteză foarte mare, dispărând în adâncul cerului înstelat. Eu ca eu, dar şi bunicul s-a speriat de acest fenomen ceresc. Întrebându-l ce-a fost, el a spus: "Dragă nepoate, să ştii că a murit un mare înţelept al lumii". Aşa se credea pe vremea aceea despre luminile care apăreau pe cer. Un copil din ziua de astăzi ar spune că a fost o navă extraterestră. Indiferent care ar fi explicaţia, eu nu voi uita niciodată tulburătoarea ivire a acelui măreţ sol ceresc.
STEGARU STERIAN - Galaţi
De-a Soarele şi de-a Luna
Stimată redacţie,
În urmă cu trei ani, am dorit mult să fac cursurile de radiestezie gr. I. Am reuşit la test, am fost la curs o singură zi, dar fiind obligată să plec în concediu am renunţat cu durere în suflet. Am citit mult despre acest lucru, am rezolvat cu ajutorul mâinilor câteva cazuri, dar când am reuşit să rezolv un caz mai grav mi-a fost mie rău - probabil că am folosit mult din energia mea, nefiind suficient de încărcată. Atunci, am apelat la razele soarelui. Mă spălam cu apă rece pe mâini, mergeam la fereastră când razele soarelui erau puternice. Stăteam cu picioarele apropiate, mâinile întinse, degetele mici apropiate şi mă uitam la soare. Clipeam de câteva ori pentru că soarele mă orbea, dar după câteva secunde vedeam un cerc de culoare închisă, curcubeu în jurul său, care începea să se rotească rapid. Raze strălucitoare, fierbinţi, coborau spre mine. Mâinile se încălzeau, dar când razele se apropiau prea mult de mine mă retrăgeam, fiindu-mi frică. Cu ocazia eclipsei, fiind avertizaţi să nu ne uităm în soare, m-am gândit că nu este bine să mă mai joc cu soarele, chiar dacă îmi făcea plăcere. Acest joc l-am făcut de foarte multe ori. Acelaşi lucru am încercat şi cu luna. Era o lună plină, m-am concentrat, mâinile întinse, a început rotirea care se apropia de mine, dar când am simţit că este foarte aproape, mi-a fost teamă şi am fugit în casă (eram la ţară). Toate aceste întâmplări am încercat să le povestesc unei colege, dar s-a uitat la mine ca şi cum aş fi nebună. Şi de atunci totul a fost îngropat.
Cu stimă,
ILEANA - Ploieşti
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
