Când am adus-o pe lume, medicii au constatat că are o malformație cardiacă, datorată unei doze exagerate de medicamente pe bază de cortizon, pe care fusesem obligată să mi le administrez. Pe scurt, la naștere, fetița avea o culoare albastră și inima ei bătea foarte neregulat, pompând sângele într-o altă direcție decât cea normală. Am crezut cu toții că o să moară.
Exact în noaptea când am născut, mama mea, care locuia la Sibiu, s-a trezit brusc din somn, din pricina unor zgomote puternice la fereastră. Era în iunie, cerul era liniștit și senin, dar storurile se zbăteau nebunește, ca în timpul unei furtuni. Deodată, mama a auzit un glas blând și clar: "Nu-ți fie teamă, Alexandra nu va muri". Speriată, a aprins lumina în casă și a intrat prin toate odăile, crezând că, fără ca ea să-l audă, venise acasă fratele meu (era inginer geolog și lucra pe teren). Dar casa era pustie. Exact în clipa aceea, am sunat-o la telefon pentru a-i spune că mă aflu încă în maternitate, că nu am avut probleme la naștere, dar că fetița, pe care urma s-o botez Alexandra, era bolnavă, în pericol de-a muri.
- Nu-ți fie teamă, mi-a răspuns mama. Alexandra va trăi.
- De unde știi? am întrebat-o intrigată.
- Nu pot să-ți explic, mi-a spus mama. S-a petrecut ceva mai presus de înțelegerea mea, dar te asigur că puiul tău va trăi.
Prezicerea ei s-a adeverit. Nici n-apucasem să închid telefonul aflat pe coridorul spitalului, când moașa care mă asistase la naștere a venit să îmi spună că, brusc, sănătatea fetiței mele începuse să se îndrepte. M-am repezit cu lacrimi în ochi să o văd. Adunați în jurul pătuțului ei, doctorul cu care născusem, secondat de un asistent, se uitau uluiți la Alexandra: culoarea ei se schimbase, era roz la față, zâmbea fericită, iar inimioara din pieptul ei de păpușă bătea normal. Fericită că mama avusese dreptate, am renunțat să mai aflu ce miracol anatomic se petrecuse, iar peste câteva zile am plecat fericită cu ea acasă. În prezent, are 16 ani, e frumoasă, inteligentă și, mai ales, credincioasă. Convingerea ei este că a fost salvată de îngerul ei păzitor.
FLAVIA BOLDOHAN - București
Luna din câmpul de trifoi
Era prin anii 1929-1930. Eram copil, elev în clasa a III-a primară din Tecuci. Mă aflam în vacanța mare și bunicul mă luase la el, într-un cartier aflat la marginea orașului. Avea gospodărie mare, frumoasă, cu pomi fructiferi, vie și iaz cu pește. Fundul grădinii dădea în apa Bârladului, care trecea prin Tecuci. Într-acolo ducea o alee străjuită de-o parte și de alta cu cireși și cu piersici, dar și cu flori foarte multe, care te îmbătau cu mireasma lor. Era foarte frumos! Un rai pe pământ.
Prin luna august, într-o noapte, cam pe la orele 2.00 sau 3.00, bunicul mă trezește din somn pentru a merge cu el la cosit trifoi. Pe rouă, coasa prinde mai bine. Trebuia să mergem la câmp, mai departe de casă și de oraș. Deși era tare întuneric afară, bunicul vedea să cosească trifoiul. La un moment dat a găsit în iarbă doi pui de iepure pe care mi i-a dat să-i țin în sân. Erau tare mici și înspăimântați. Nu a apucat bunicul să-și bată coasa și s-o înfigă în trifoi, când, deodată, pe cer s-a ivit o lumină foarte puternică. Se făcuse afară ca ziua. În formă de sferă, lumina aceea se învârtea foarte repede și sfârâia. Ne-am speriat cumplit, și eu, și bunicul, și ne-am trântit la pământ. Vâlvătaia aceea a trecut pe deasupra noastră și apoi s-a îndepărtat cu o viteză foarte mare, dispărând în adâncul cerului înstelat. Eu ca eu, dar și bunicul s-a speriat de acest fenomen ceresc. Întrebându-l ce-a fost, el a spus: "Dragă nepoate, să știi că a murit un mare înțelept al lumii". Așa se credea pe vremea aceea despre luminile care apăreau pe cer. Un copil din ziua de astăzi ar spune că a fost o navă extraterestră. Indiferent care ar fi explicația, eu nu voi uita niciodată tulburătoarea ivire a acelui măreț sol ceresc.
STEGARU STERIAN - Galați
De-a Soarele și de-a Luna
Stimată redacție,
În urmă cu trei ani, am dorit mult să fac cursurile de radiestezie gr. I. Am reușit la test, am fost la curs o singură zi, dar fiind obligată să plec în concediu am renunțat cu durere în suflet. Am citit mult despre acest lucru, am rezolvat cu ajutorul mâinilor câteva cazuri, dar când am reușit să rezolv un caz mai grav mi-a fost mie rău - probabil că am folosit mult din energia mea, nefiind suficient de încărcată. Atunci, am apelat la razele soarelui. Mă spălam cu apă rece pe mâini, mergeam la fereastră când razele soarelui erau puternice. Stăteam cu picioarele apropiate, mâinile întinse, degetele mici apropiate și mă uitam la soare. Clipeam de câteva ori pentru că soarele mă orbea, dar după câteva secunde vedeam un cerc de culoare închisă, curcubeu în jurul său, care începea să se rotească rapid. Raze strălucitoare, fierbinți, coborau spre mine. Mâinile se încălzeau, dar când razele se apropiau prea mult de mine mă retrăgeam, fiindu-mi frică. Cu ocazia eclipsei, fiind avertizați să nu ne uităm în soare, m-am gândit că nu este bine să mă mai joc cu soarele, chiar dacă îmi făcea plăcere. Acest joc l-am făcut de foarte multe ori. Același lucru am încercat și cu luna. Era o lună plină, m-am concentrat, mâinile întinse, a început rotirea care se apropia de mine, dar când am simțit că este foarte aproape, mi-a fost teamă și am fugit în casă (eram la țară). Toate aceste întâmplări am încercat să le povestesc unei colege, dar s-a uitat la mine ca și cum aș fi nebună. Și de atunci totul a fost îngropat.
Cu stimă,
ILEANA - Ploiești