Uncheșul Simion
Negustorul de ulei
"Toamna strângeam jir din pădurea bătrână și-l duceam la Șmichal, evreul, ce ținea prăvălia de la răscrucea drumurilor, să ne facă ulei. Când se termina uleiul cel bun de bostan și de floarea-soarelui și când nu mai era unsoare de porc, făceam mâncarea cu ulei din jir. Asta se întâmpla mai ales când erau iernile lungi și grele, ierni fără capăt, ca pe văile noastre din Maramureș. Duceam jirul cu sacii, atâta era de mult. Era stratul de jir de două palme, te cufundai în el până mai sus de glezne, când mergeai printre copaci. Șmichal avea presă și scotea ulei din semințe, din jir și din alți sâmburi. Cel mai bun era cel stors din nuci. Gras și verde-maroniu la culoare. Cel din semințe de bostan era portocaliu, cel din alune era gălbui. Jirul dădea un ulei mai apătos, tulbure, și avea gust de iarbă crudă. Șmichal vindea uleiurile în prăvălia lui. Storcea sâmburii ori jirul ori ce-i duceai și-ți dădea numai jumătate din storcătură, cealaltă o oprea el, ca preț pentru presă. Își aduna partea lui, într-un clondir de tablă. Amesteca acolo tot felul de uleiuri, nu-l interesa ce gust avea, pentru că îl vindea oricum. Oprea pentru el, într-o glajă mare, de sticlă, numai uleiul de nuci și de alune, cu care se ungea nevastă-sa, Serina, pe gât, pe mâini și pe picioare, ca să aibă pielea mătăsoasă."
Marișca Pupului
"Odată am avut ocazia să-l văd jucând pe Șandoru Țâplii, cu Marișca Pupului, desculți, în nămol. «Hăi, hăi, hăi», striga el și ea frământa lutul cu picioarele goale în jurul lui, tăt râzând"
Săraca Piri
"Fetele lui Fantarizu mergeau de slujnice, în case de domni, la Baia Mare, și se întorceau, amărâtele, cu câte o cârpucă, o bucățică de material, de stofă, ori de pânză subțire, din care-și coseau apoi, cu mânurile, nu cu mașina, câte-o bluză ori vreo hăinucă. Piri, cea mai mare dintre ele, a căpătat de la doamna pe care a slujit-o o pereche de sandale în două culori, le zicea "sandale Malagamba". Le purta legate cu o curea păste călcâiul gol. Le-a purtat și peste ciorapi de lână, când a venit iarna, că n-a mai avut bani de alte încălțări."
Vânătoare de fileri
"Eram elev în clasa a șaptea, pe vremea ungurilor, în patruzeci și unu, și ne-au dus cu școala la plantat de copaci în pădure. Au venit cu noi directorul de la școală, domnul Pataki, și brigadierul silvic, Szekely, care era așa de gras, de ziceai că are o slană pusă pe ceafă. În Poiana lui Maftei ne-am așezat să ne hodinim, și pădurarul a făcut într-un ceaun o mămăligă mare, pentru câți elevi eram. Câtă vreme noi mâncam, de ne săreau fălcile, profesorii și popa, care și-a găsit și el de lucru pe-acolo, au pus la țintă fileri, bani ungurești. S-au luat la întrecere și au tras în ei cu pușca pădurarului. A câștigat popa, el a țintit cel mai bine, cred că din cauză că-și făcea cruce după fiecare pușcătură. Umblau gloanțele pe lângă noi ca muștele și noi stăteam cu pumnii întinși, ca să ne împartă mămăliga caldă. Eram morți de foame, după ce-am săpat gropile și-am răsădit cu stejari și brazi tot dealul Tisei. Nu mai este pădurea aceea acuma. S-o tăiet anul trecut toată. Pădurea bătrână."
Cum și-a săturat Nastasia "racul"
"Nastasâia Monului avea casă lângă pădure, pe ulița care cobora către părău. Casa ei era cea mai mică dintre toate câte erau pe-atunci. E drept că și ea era cât o găină pitică, iute și săltăreață, trăia singură și n-avea nevoie de casă mai mare. Înainte să se gate războiul, doctorul ungur la care lucra ca spălătoreasă i-a spus că are "rac" la o țâță. Nastasâia s-a tratat cum au învățat-o babele, cu osânză de porc afumată și râncedă. Tăia în fiecare zi câte o bucățică de osânză și o punea pe piept. Când boala a trecut, s-a lăudat la toate muierile că atâta a hrănit "racul", de l-a săturat pentru tătdeauna. Și râdea în hohote, dezvelindu-și singurul dinte rămas în gură."
Cucuruzii zburători
"Dănciucu era cărăuș. Câștiga oricând, fie vară, fie iarnă. Avea două perechi de cai pe care-i punea cu rândul la car, "ca să nu se uzeze", zicea el. Vara căra fân, poame, scânduri de la gater, piatră și nisip, pentru cei care-și făceau case. Toamna era cu lemnele de foc și cu roada de prin grădinile aflate departe de gospodării. Venea încărcat cu de toate și când trecea pe lângă casa Marișcăi, îi scăpa câte doi, trei cucuruzi pe lângă gard, ca din întâmplare, ca ea să-și mai aducă aminte de el."
La bărbierit
"De două ori pe săptămână, miercurea și sâmbăta, unchiașul Văsălie se bărbierea. Își punea apă la încălzit în cana de tablă și întindea un ziar pe masa din târnaț. Așeza apoi pe hârtie, într-o ordine anume, cu gesturi calculate, pomociul, suportul de lamă, un pahar de sticlă, din acela de băut vin, și oglinjoara pe care doar el o folosea și pe care, după ce se împrospăta pe obrajii rași cu spirtul «Diana», o băga înapoi la locul ei, într-un săculeț de pânză. Scotea lama din cutioară și o freca bine, ținând-o apăsat cu două degete, de partea interioară a paharului. Ca să se ascuțească mai bine, zicea el, și mie mi se părea o operațiune extraordinar de periculoasă. Nici nu respiram câtă vreme dura ascuțirea lamei, ca nu cumva să se întâmple ceva rău. După aceea, prindea cu o cârpă paharul de tablă cu apă caldă și-l punea pe masă. Era neîndemânatic, întotdeauna se ardea la mână și începea câte o înjurătură pe care o lăsa neterminată, pentru că dădea cu ochii de mine. «Lasă c-o să vezi tu cum e, când o să-ți crească și ție barba», îmi zicea el încruntat și supărat că s-a tăiat în vreo două locuri, încercând să oprească sângele cu bucățele de ziar înmuiate în gură pe care și le lipea pe obraz."
Mătușa Iosifa
Peticul de pe oală
"Iosâp, tata lui Ghighi, punea petice pe oalele sparte. Țâu minte cum făcea. Mai întâi frământa un cir mai tare din făină cu apă, apoi tăia peticele din tablă, în așa fel încât să poată face patru urechiușe în cele patru părți ale peticului. Umplea cu cir de aluat gaura și punea deasupra peticul, pe dinăuntrul oalei, iară urechiușele le scotea pe dinafară. Bătea apoi cu ciocanul pe petic până când se lipea de oală. O vreme, mai era bună, apoi iar curgea și sfârâia dacă o puneai cu apă pe foc. Atunci trebuia să pregătească Iosâp un petic și mai mare."
Pietrele lui Șimon
"Șimon era om de mare omenie, n-avea nimeni nicio vorbă în rău de spus despre el. Lucra la mină, și pentru că se știa că e cinstit, l-au făcut un fel de responsabil. Trebuia să numere vagoanele pline de minereu, care ieșeau din mină în timpul unui schimb de lucru. Numai că Șimon avea un mare bai, de care șefii lui nu știau. Nu putea să numere vagoanele, pentru că el nu știa numerele. Știa că avea cinci degete la o mână, pentru că așa l-a făcut Dumnezeu, dar dacă-l puneai să numere parii dintr-un gard, i se încâlcea mintea și se lăsa păgubaș. Ca să nu se încurce cu număratul vagoanelor de minereu, își punea în straiță câte o piatră pentru fiecare vagon. Când i se găta schimbul, ieșea afară și la lumina zilei își deșerta straița lângă gura minei. Unul dintre ortaci număra pietrele. Așa știau cât au lucrat în ziua aceea."
Haina vineție
"După ce-a murit tata, am trăit greu. Mama a rămas cu opt copii de crescut și cu casa dărâmată de tunurile rușilor. Toată vara aceea am umblat prin pădure și ne-a învățat mama să culegem ciuperci bune, bureți, oițe, flocoșei, gălbiori, zmeură, mure, coacăze. Le alegeam, le curățam și ea le băga apoi la uscat, în cuptor, ca să le avem pentru iarnă. Nu era zahăr pentru făcut dulcețuri, ca acuma. Iar miere nu avea decât Iolan și nu prea dădea la alții, că de-abia-i ajungea pentru neamul ei. Mătușa Cornelia, sora ei mai mică, a fost infirmieră la spital. De-acolo ne-a adus trei cearceafuri vechi pe care mama le-a fiert cu leșie. După ce le-a uscat, a croit din ele câte o rochie, pentru noi, cele șase fete, și câte-o cămășuță pentru cei doi frați. Apoi am fost toți pe malul apei și-am cules crengi de crușin și boabe de cârmâz. A pus hainele la fiert, împreună cu crengile și cârmâzul și s-au colorat în albastru spre violet, așa cumva. Haina mea a scos-o ultima din vopsea și a ieșit mai închisă la culoare. De aceea, când era vorba de ales afinele ori murea de frunzulițe, înainte de a le băga în cuptor la uscat, pe mine mă punea mama la treabă, zicea că nu se vede urma lor pe haina mea vineție. În toamna aceea, și pielea de pe mâini mi-a rămas ca haina, vânătă, oricât m-am spălat cu leșie și oricât mi-am frecat degetele cu cenușă."
Pâinea împușcată
"În octombrie '44, a fost o vreme tare faină, când au venit rușii. Toamna era în toi, dar jalea și grija erau mari, la toată casa. Înainte de a ajunge ei, tata Ion a dus caii în Mlejniță, poiana de sub Gutâi, ca să-i știe la adăpost. Militarii au intrat în curte și ne-au înșirat pe toți câți eram în casă, apoi au controlat casa, grajdul și magaziile. N-au avut ce găsi. Au vrut să ia vaca din grajd, dar mama a început să plângă și ne-a arătat rușilor pe noi, copiii, înșirați în curte. S-a dus la cuptor și acolo se cocea pâinea pentru o săptămână. Le-a arătat pâinea și le-a făcut semn că le-o dă lor. Au așteptat să fie coaptă, mama le-a dat o garniță de untură, toată pâinea, și le-a muls și-o doniță de lapte cald, numai să ne lase vaca. Au lăsat-o. Lui Mihai, fratele mai mare, îi plăceau mult caii, a țesălat caii rușilor și le-a adus niște fân, câtă vreme soldații au mâncat. Pentru asta, comandantul lor l-a mângâiat pe cap și i-a spus niște vorbe în limba lor.
După ce-au plecat, mama s-a pus să facă pâine din nou. A frământat aluatul, l-a lăsat la dospit și l-a împărțit pe foi de paltin și de varză. A băgat pâinile în cuptor, dar n-a mai apucat să le scoată coapte. A venit bunicul Loghinoiu să ne ajute să împachetăm și să fugim în pădure, căci se auzeau deja tancurile rușilor. Vecina Măria lui Gavriș era gata de născut, oamenii au pus-o pe o scară și au cărat-o așa până în pădurea bătrână unde s-au ascuns cu toții. În noaptea aceea, Măria a născut un băiat, pe Aurel, și a doua zi, de dimineață, mama a făcut-o pe Elvira, sora noastră mai mică. După câteva zile, tata ne-a lăsat în pădure și s-a dus până acasă, ca să aducă pâinea lăsată în cuptor. A apucat să ia toate pâinile în saci, dar când a pornit spre pădure, jăndarul Krupiczer l-a urmărit și a tras cu pușca după el. A sărit niște garduri cu sacii de pâine în spate și s-a băgat în pădure și-așa a scăpat. Când a ajuns la noi, a împărțit pâinea la câți eram acolo ascunși. Era un pic cam arsă, că a stat prea mult în cuptor, dar era tare bună, că ne era foame. Îmbucam pâine, beam lapte de vacă, îndulcit cu miere adusă de Iolan, care înainte de a fugi în pădure a apucat să pună pe măgar un butoiaș plin cu faguri. Una din pâini era găurită de gloanțele lui Krupiczer. Pe aia tata n-a dat-o nimănui. A mâncat doar el din ea, în mai multe zile. A zis că și-a mâncat moartea. Râdea, ne făcea cu ochiul, ca să ne înveselească, și îmbuca din coaja arsă."
Hurca
"Când Ianoș măcelarul tăia câte o vacă, ea se ducea cu coșul și aștepta lângă gard, pe o laiță pusă la umbră. Erau și alte femei care așteptau așa, dar pentru că ea avea opt prunci, îi venea rândul mai des la primit măruntaiele. Ianoș le dădea pe doi, trei crăițari, femeilor văduve și celor ai căror bărbați nu se întorseseră încă din război. Era om de omenie Ianoș, îi ajuta pe toți, cum putea, întorcând un bine făcut cu multă vreme în urmă, când rămăsese orfan și a fost crescut prin grija tuturor din sat. Feciorii lui Ianoș ridicau vaca și-o agățau în cârligele bătute în trunchiul gros al fagului din fața măcelăriei. Fagul era cel mai bătrân, mai bătrân ca satul, poate mai bătrân ca lumea pe care o știa ea. Îi era milă de vacă, dar n-avea ce face, îi era milă și de copiii ei. Când soarele ajungea drept deasupra pieței și se oglindea în fereastra prăvăliei lui Ioli, se ridica și se apropia de măcelărie. Ianoș era gata cu împărțitul cărnii și îi punea în coș burta vacii, mațele, plămânii și rinichii. Dacă se îndura, îi lăsa și câte o bucată de carne, dacă nu, nu. Ficatul îl oprea el totdeauna, i-l vindea lui Mikloș, dentistul, care-l mânca crud, ca să crească în putere, căci avea nevastă tânără. Își lua coșul în spate și pornea spre casă, dar mai întâi oprea la izvor. Acolo scotea măruntaiele din coș și le spăla în valăul din care beau apă vitele. Câtă vreme se scurgeau, înșirate pe iarbă, își spăla picioarele, limpezea coșul și-l căptușea cu frunze mari de brusture. Punea iar măruntaiele în coș, coșul îl sprijinea de valău ca să-l poată lua din nou în spate și pornea către casă. Avea drum de-un ceas până ajungea să-și vadă poarta. Acasă, dădea mai întâi de mâncare pruncilor, apoi trecea peste cuțit cutea cu care Ion își ascuțea coasa. Se uita pe fereastră frecând cutea pe cuțit și vedea Măgura, dealul ca un clopot întors. Deșerta coșul de măruntaie în covata mare, le lua apoi la rând și le curăța de piei și de zgârciuri, cu care hrănea mâțele și câinele, după care le punea în apă rece, proaspăt scoasă din fântână. Burta și mațele le freca bine cu sare grunjoasă și mălai, până se albeau, apoi le limpezea iarăși în apă, atunci scoasă din fântână. Când toate erau curate, le punea la fiert. Până să fie moi, curăța un coș plin de cepe, le tăia, le săra și le călea în ulei din semințe de bostan. Punea sare, piper și mult cimbru, câteodată adăuga și cozi verzi de usturoi și de ceapă ciorască. La urmă, când ceapa era sticloasă, bine înmuiată, presăra praf de ardei iute și de gogoșari copți, mai amesteca bine în vas și-l trăgea la o parte. Măruntaiele fierte le bucățălea cu cuțitul ori le măcina cu mașina și le amesteca bine cu ceapa și mirodeniile. Amestecul acela îl punea în tepșuri (tăvi) mari, bine unse cu unsoare de porc. Le băga la cuptor, după ce scotea pâinea, și le ținea acolo de seara până dimineața. Căldura cuptorului se micșora, căci nu mai întețea focul, nu era pericol să se ardă ori să se prea coacă, așa că dimineața, când se sculau, hurca, mâncarea săracilor, veche de vremuri grele, era numai bună de mâncat. Ceea ce rămânea era coborât cu tepșă cu tot pe găleata din fântână, până deasupra apei. Acolo era răcoare. Câtă vreme hurca stătea la răcoare în fântână, trimitea copiii după apă de băut până la izvorul de la marginea pădurii. Acolo s-a iubit ea, întâia oară, cu Ion și poate de aceea, apa de-acolo i se părea mereu mai dulce decât cea din fântână. Și poate tot de aceea, ziua în care mânca hurcă și bea apă de la izvor i se părea un fel de sărbătoare."