Domnul...

Vă mărturisesc dintru început că îmi place omul.

Îmi plac costumele sale impecabile, ochelarii cu ramă sub­ţire, vocea aceea discretă, prezenţa subţire. E pur şi sim­plu altfel decât majoritatea celor care au de­ţinut puterea în ultimii 25 de ani. Iar el a avut acces la ea din plin, pentru că prim-mi­niştrii şi preşedinţii României s-au tot perindat, dar el a rămas continuu în frun­tea Băncii Na­ţio­na­le a României, având putere totală de decizie într-un do­me­niu care ne influenţează amarnic pe toţi - politica mo­netară. Şi tocmai această persistenţă (a fost declarat cel mai longeviv bancher central din lu­me!) e, pro­babil, una din principalele sale virtuţi, într-o ţa­ră în care toate se schimbă, dar nimic nu rămâne cu ade­vărat, pentru că nu e ridicat temeinic. Dar nu e im­por­tant doar că a rămas aco­lo, în fruntea BNR, ci că a reuşit să se menţină în func­ţie, generând stabilitate şi încredere pe o mare a tran­ziţiei care ne-a scuturat pe toţi, clipă de clipă. Şi că a fost acolo un solitar apărător al unor decizii nepopu­lare, dar necesare, spunând adevăruri care dor şi încer­când să urnească barca României, chiar şi cu o singură vâslă, pentru că cealaltă, a executivului, era ba sus­pen­dată în aer, ba vâslea invers sau în contratimp, ba era prea preocupată să-i lovească pe ceilalţi marinari, direct în cap. Aşa se face că domnul de la BNR şi-a strâns de-a lungul anilor o gaşcă de duşmani şi o găleată de critici. Firesc pentru o personalitate de talia sa. Nu sunt specialist în politici macro-economice ca să judec deciziile sale. Ca om trăitor în vremuri tulburi, se poate să fi greşit, nu ai cum, ar fi fost supra-omenesc să nu o facă. Dar nu mă pot opri să constat că astăzi, la atâ­ţia ani după o devalorizare galopantă a leului, în primul deceniu al tranziţiei, avem o monedă foarte stabilă şi o inflaţie în ton cu ţările civilizate. Mai mult, dacă e să ne uităm la vechile condiţii impuse de Uniunea Europeană pentru adoptarea monedei euro, vom descoperi că le cam res­pectăm pe toate în prezent. Acum câţiva ani, nici nu îndrăzneam să visăm la ele! Şi tot ca un nespecialist, nu mă pot opri să constat că, în plină criză, sistemul nostru ban­car a fost zguduit serios, dar nu s-a scufundat nicio bancă. Ca atare, noi, contribuabilii de rând, nu am fost si­liţi să scoatem din buzunare bani, pentru a plăti oalele spar­te ale altora, aşa cum s-a întâmplat în ţări mult mai bogate şi incomparabil mai experimentate financiar. Iar asta i se datorează şi lui, domnului din fruntea Băncii Na­­­ţionale a României, care s-a încăpăţânat să fie con­ser­vator, când alţii îl voiau liberal, să fie precaut, când i se cerea să îndrăznească. Acum, când furtuna a trecut, iar domnia sa a îndrăznit să se pună de-a curmezişul deci­zii­lor unor politicieni care doreau o relaxare fiscală mai ma­re decât plapuma, mă bucur că e încă acolo, la con­du­ce­rea BNR. Că în amalgamul acesta de politicieni opor­tu­nişti, afacerişti veroşi, ţaţe şi marţafoi, care s-a în­tins ca pel­teaua peste ţară, există şi un domn, cu costume im­pe­ca­bile şi ochelari cu ramă subţire, cu principii vechi şi o alură de boier venită din alte vremuri, mai nobile, care să ţină şi la altceva decât la propria căpătuială - dom­­nul Mu­gur Isărescu. Unul dintre puţinii domni aflaţi la pute­re în aceşti 25 de ani. Poate singurul...