VASILE VOICULESCU - Pe urmele unui sfânt al vieţii

RESTITUIRI

România a avut într-o vreme o pleiadă de oameni străluciţi. Răsăriţi, toţi, ca o corolă de minuni, cei mai mulţi au avut mai apoi o soartă cruntă. Prigoniţi cu ferocitate de comunişti, au fost reduşi la tăcere, au înfundat temniţele, au fost exterminaţi. În aceas­tă cu­nună regală şi tragică a culturii noastre, medicul şi scri­itorul Vasile Voicu­lescu este un destin de ex­cep­ţie. Toată viaţa lui a stat sub semnul iubirii. Mai întâi, a fost iubirea de Dumnezeu. "Dacă n-aş fi ajuns me­dic, aş fi ajuns preot" - mărturisea poetul. O credinţă fier­binte în Dumnezeu, care l-a trasformat, peste ani, în misticul cel mai profund din gruparea Rugului Aprins. Pentru asta, Va­sile Voiculescu a plătit cu puş­căria. A fost, apoi, iu­birea pentru femeia vieţii sale, iubirea care l-a ars ani de zile, mult timp încă după ce poetul rămăsese singur. Şi care i-a schim­bat total viaţa, dar şi lite­ratura, căci atunci a scris câteva ca­po­do­pere, într-o cruntă însingurare. Dar a mai fost şi dra­gostea de oameni a medicului Va­sile Voiculescu, cel care a preferat să trăiască la limita sărăciei, numai ca să-şi ajute semenii. Pen­tru asta, a fost numit "doc­­torul fără de arginţi", asemeni sfinţilor Cosma şi Da­mian. Vasile Voi­culescu, omul delicat şi blând şi care n-a ştiut ce-i compromisul. O perso­na­litate exem­plară a Româ­niei, cu un destin dra­ma­tic şi captivant, pe urmele căruia reporterul a pornit cu sfială.

Copilul din grădina cu flori

Este miezul verii şi eu sunt la Pârscov, pe dea­lurile largi ale Văii Buzăului. Intru într-o casă cu odăi încăpătoare şi umbroase. O casă veche, cu cerdac, de ţărani înstăriţi. De aici începe călătoria mea. Aici s-a născut Vasile Voiculescu, într-o noapte de 13 oc­tom­brie 1884. O noapte cu ursită extraordinară. "Mi se spunea că m-am născut cu căiţa pe cap, că voi avea noroc... Mama mă adora, surorile mă iubeau, pentru toţi eram o minune" - îşi va aminti mai târziu, cu du­ioşie, scriitorul. Acum, casa copilăriei sale este Casă Memorială. Obiecte vechi, pe care le-a atins mâna lui mucenicită, şi fotografii rare, dintr-o lume apusă, te întâmpină în liniştea răcoroasă. Când şi când, prin ferestrele învelite în draperii, văd oameni din Pârs­cov, trecând pe drum, ca nişte umbre înhăinurate în arşiţă. În faţa casei poetului, toţi îşi încetinesc paşii. "Se mai păstrează amin­tirea poetului în sat?" - o întreb pe custodele Casei Memoriale, Fă­nuţa Gorgan, ghid inimos şi multiştiutor prin viaţa scriitorului. "Vasile Voiculescu este foarte iubit la Pârscov. Oa­me­nii trec pe lângă Casa lui memorială ca pe lângă o biserică. Părinţii şi bunicii lor le-au trans­mis pio­şenia amintirii doctorului fără de ar­ginţi, care ori de câte ori se întorcea în satul lui, nu lua bani de la oa­meni când îi consulta, şi le mai şi cumpăra medi­ca­mente celor săraci. Pen­tru că acesta era crezul lui: că medicul trebuie să fie profund re­cu­nos­că­tor pa­ci­entului, care i-a prilejuit să facă o fap­tă bună".
Ies în curtea casei cu cerdac şi privesc în jur, pe îndelete. Simt că o evlavie difuză încon­joa­ră locul acesta. În faţa casei, un bust al lui Va­sile Voiculescu, sculptat de Oscar Han, scrutează însingurat şi pu­ter­nic dea­lurile Măgurei: uni­versul magic al copi­lă­riei sale. "Sunt născut la ţară, ceea ce socotesc că e cel mai mare noroc din viaţa mea. Părinţii mei, oameni simpli, au fost pioşi, de o credinţă nea­bătută de nici o clipă de şovăire sau de îndoială. Practicanţi mo­deraţi, fără habotnicie, religia a fost însă pravila, enci­clo­pedia vieţii lor prac­tice. În casa noastră s-a citit mult, mai ales cărţi religioase şi rituale, Bi­blia cu Vechiul şi Noul Testament. Şi mama, şi tata, ca toţi oamenii de la ţară, erau mari pa­sionaţi ai cititului, mai ales ai cititului cu glas tare, ca la strană.Când ne-am înălţat puţin, am trecut noi, copiii, la rând, să le citim lor. Trăiam însă o viaţă autentic rurală, ritmată de anotim­puri, poruncită de natură, însăilată pe datini şi străvechi obiceiuri" - povestea Vasile Voicu­les­cu. "Cel mai plăcut joc al meu a fost de-a bise­rica. Nu o maimuţăreală şi nici o batjocură, ci o reală şi sinceră practică copilărească a marilor mistere. Puteam să ne jucăm de-a orice altceva, de ce numaidecât să botezăm mieii priori din curte? Sub un nuc imens, aveam biserica, şi altarul, după nişte perdele. Clopotele ne erau crengile. Însăşi mama con­simţea să vie, uneori, la slujba mea şi să mă as­culte". În miezul de tandreţe al acelui Paradis, copilul cel visător cu păr cârlionţat începuse deja să trăiască şi nebănuite experienţe mistice: "Eram un copil de cel mult trei ani, stam copăcel între flori de in săl­batec, cu un cer albastru deasupra, cu un şir de munţi albaştri în fund, visam cu ochii deschişi la soartă şi eram fericit de aşteptare. Ce aşteptam? Îngeri, pe Dumnezeu şi pe Sfântul Petre, pe Sfânta Duminică din basmele cu care-mi era capul împuiat. Cred că n-am să pierd nici în clipa morţii acest senti­ment clar şi mistic: sentimentul unui copil fericit pe un mal de flori, sub un cer albastru, într-o tainică grădină, aşteptând ceva încă şi mai minunat".

"Trăzniţii" de la "Gheorghe Lazăr"

La doar şase ani, viitorul scriitor şi medic pleacă din satul copilăriei, trimis de părinţi să înveţe carte. Mai întâi în apropiere, la Pleşcoi, apoi la Buzău şi, în sfârşit, la Liceul "Gheorghe Lazăr" din Bucureşti. La Pârscov nu se va mai întoarce decât în vacanţe, iar amintirile copilăriei îi vor fi comoara de unde va cheltui şi din care va trăi, după ce ajunge singur printre străini. O rupere tragică de Paradisul lui ritmat de anotimpuri. O rupere tămăduită cu greu, printr-o sete teribilă de lecturi, ce nu i se va stinge toată viaţa. La Bucureşti, în schimb, pe când era adolescent, soarta îi hotărăşte o întâlnire surprinzătoare. Vasile Voiculescu, tradiţionalistul, este coleg de clasă şi prie­ten cu Urmuz, personaj ciudat şi tragic, vârful avangardei literare româneşti. O perioadă formatoare şi sprinţară, ce l-a marcat pe Voiculescu. "Eram în liceu o clică de băieţi care citeam foarte mult, dar care făceam nişte năzdrăvănii rămase de pomină. Aveam colegi pe viitorul dramaturg George Ciprian, pe scriitorul care a murit, Urmuz, şi pe pictorul Cons­tan­tinescu Nicolae, care iscălea Cons.. Socot că Ur­muz şi Ciprian sunt cei dintâi trăzniţi din Euro­pa". Imaginaţia detonatoare a celor patru e dez­lănţuită. Ei înfiinţează o societate literară botezată ad-hoc Cap de raţă (mai târziu, în 1940, George Ci­prian chiar va scrie comedia Capul de răţoi). În numele năstruş­ni­cei societăţi, cei patru cavaleri ai modernităţii in­ven­tează trăsnăi în cascadă, care reu­şesc să scandalizeze conducerea liceului. Vremea bisericii de sub nucul copilăriei pare departe... Dar poate nu-i aşa. "Noi patru ne mai întâlneam şi prin mustării. Acolo, înconjuram masa într-un picior şi dis­cutam despre Platon. Şi discutam serios, căci citeam foarte multă filosofie". În liceu, graţie lui Ur­muz, care era un foarte bun muzician şi meloman pătimaş, tânărul Voicu­lescu descoperă muzica sim­fonică. El însuşi avea un auz muzical excepţional. "Urmuz ne cânta din Beetho­ven. Iar ca să putem lua parte la concerte, spărgeam geamurile de la Ateneu". Tot în acele vremuri de avânt juvenil, poetul se îndrăgosteşte de Eminescu. Prima poezie a lui, din 1901, e scrisă pe ultima pagină a unei ediţii Emi­nescu. Iar în facultate, setea de lectură îl împinge tot mai departe: "Am alergat la tot ceea ce atunci ispitea o minte înţărcată de credinţă şi hrănită ştiinţificeşte: materialism, po­zi­tivism, evoluţionism". "Nemulţu­mit, am dezertat la vrăjmaş. Am cunoscut Kabala, am citit Seferul cu comentariile lui, am practicat pe rozicrucienii lui Péladan; am rămas îndelung la Teosofie. Dar nu m-am afiliat la nicio societate secretă şi nu sunt un iniţiat, de teamă să nu-mi în­grădesc libertatea. Iar pregătirea ştiinţifică, studiile medicale, cunoştinţele de Filosofie şi tot câştigul meu în cultură, în loc să mă depărteze, m-au apropiat de credinţă".

Fulgerele iubirii

Până la urmă, tot acasă, la Pârscov, i-a făcut des­tinul darul cel mare. Era în vara lui 1909, Vasile avea 24 de ani, era student la Medicină, şi îşi făcea, ca de obicei, vacanţa în satul lui. Îl atrăgeau aici amintirea copilăriei şi misterele străvechi, colcăind la tot pasul, pe dealurile Buzăului. Dar şi afecţiunea pentru mama lui, la care ţinea enorm. Cât despre fete, nu-l inte­re­sau deloc! Şi chiar atunci s-a prăvălit peste el, ca un tunet de vară, dragostea. S-a întâmplat ca la Pârscov să sosească în vara aceea o preafrumoasă domni­şoa­ră. Se numea Maria Mitescu şi venise acolo ca să-şi însoţească o prietenă bolnavă de tuberculoză, în satul acela cu aer bun şi soare mult pe văi. Maria Mitescu - o frumuseţe insinuantă şi dulce, cu părul negru ca abanosul şi ochi verzi, al căror magnetism transpare şi din fotografiile alb-negru, de epocă - era şi ea studentă la Medicină şi foarte cultă. O apariţie cap­tivantă, ce putea perfora uşor însingurarea poe­tului. Maria o cunoaşte în sat mai întâi, pe mama lui Voi­culescu. Află că şi ea are un fiu student. Vrea să-l cunoască, aşa că cele două domnişoare se înfiinţează tacticos într-o vizită protocolară. Poetul e cuprins de groază! Fuge şi se opreşte tocmai în fun­dul grădinii, ascunzându-se într-un iaz. Nimic şi nimeni nu-l înduplecă să iasă de-acolo! Dar într-o noapte, des­tinul îşi face intrarea spectaculos! Fata cea bolnavă are un atac puternic de hemoptizie şi este chemat aju­torul cel mai apropiat, studentul la Medicină, Vasile Voiculescu. Nu mai are ce face. Se duce să-şi facă datoria de viitor medic, de la care nu va abdica nicio­dată. Astfel, Maria Mitescu şi Vasile Voiculescu se întâlnesc, în sfârşit. Ce s-a întâmplat nu se ştie, cert este că cei doi medicinişti pleacă într-o excursie prin munţii Buzăului. Poetul vine de acolo vrăjit. Maria la fel, seceraţi amândoi de o pasiune fulgerătoare ce va arde nestinsă până la sfârşitul vieţii. Întors la facul­tate, la Bucureşti, tânărul student îşi trăieşte iubirea din plin. Cei doi îndrăgostiţi încep să-şi scrie nenu­mă­rate scrisori, din care pulsează aceeaşi iubire răvă­şitoare, plină de un romantism tulburător şi viu. Dar familia nu-i împărtăşeşte poetului entuziasmul. Ma­ria Mitescu era orfană de mică, şi părinţii i-au re­proşat mereu fiului că a luat "o sărăntoacă fără nicio zes­tre". Doar mama a fost de acord cu alegerea lui, nu şi surorile, Maria şi Florica, care îl visau însurat cu o fată bogată. Nici mătuşa Mariei nu vedea cu ochi buni zvăpăierea romantică a celor doi, şi-şi pusese în gând s-o trimită pe Maria în Germania. Drept urmare, începe o înverşunată cursă de interceptare a cores­pondenţei celor doi iubiţi. Vasile Voiculescu înţelege repede capcana, aşa că va recurge la o cascadă de trucuri. Şi câte căi nenumărate nu te învaţă iubirea, când vrea să răzbată? Ba îi scrie Mariei pe altă adre­să, ba trimite scrisori recomandate, ca destinatara inimii să poată confirma de primire. Alteori, Voicu­lescu îşi scrie corespondenţa în franceză, ca surorile lui să nu o înţeleagă. Ajunsese chiar să folosească şi un cifru special inventat de el pentru iubita sa. Su­rorile poetului luptă până la ultimul cartuş, dar Ma­ria nu s-a lăsat, şi cei doi îndrăgostiţi s-au unit în faţa lui Dumnezeu exact atunci când hotărâseră cu un an înainte. Pe 21 februarie 1910, însoţiţi de rude şi prie­teni, merg 12 kilometri, cu săniile, în alai, şi se cunu­nă dincolo de apa Buzăului, la Mânăstirea Ciolanu. Drum lung spre fericire, printre dealuri şi nămeţi. "E ciudată povestea dragostei noastre", îi scrie, mai târziu, Vasile Voiculescu soţiei sale. "Noi doi ne-am întâlnit şi ne-am cunoscut în toamnă, şi cum în toam­nă se luptă căldura şi seninul cu norii, ploile şi frigul cotropitor, aşa s-au luptat, s-au zbuciumat în noi nenumărate şi potrivnice simţiri, până ce, în sfârşit, a învins una singură: iubirea".

Talismanul Reginei Maria

Începe o perioadă intensă şi fructuoasă în viaţa lui Vasile Voiculescu, secondat cu tandreţe de soţia sa. Din dragoste pentru el, Maria îşi abandonează stu­diile la Medicină. În felul ăsta, poate să aibă grijă mai bine de cei cinci copii care li se nasc pe rând. Acum, Vasile Voiculescu scrie cărţi de literatură şi medicină, primeşte premii literare prestigioase, ţine conferinţe la radio. Şi se afirmă ca un doctor cu devoţiune ne­mărginită pentru oameni. De multe ori, îşi pune şi viaţa în pericol pentru pacienţii săi. În 1917, de pildă, în primul război mondial, Vasile Voiculescu este medic militar la spitalul din Bârlad. Şi, pe când în­grijeşte meticulos răniţii şi bolnavii contagioşi, se îmbolnăveşte grav, de tifos. Patruzeci de zile se zbate între viaţă şi moarte. Dar odată înviat, refuză să plece în concediu medi­cal, ca să poată sta mai departe lângă bolnavi. Pen­tru acest gest rar, va fi decorat, după război, cu Steaua României.
Dar toate acestea au şi un preţ. Mult timp, Vasile şi Maria Voiculescu tră­iesc într-o sărăcie lucie, dintr-o singură leafă de medic de ţară. Căci mereu şi mereu, când îi veneau ţărani la consult, doctorul nu le lua bani, ba le mai şi dădea medicamente gra­tuit. Dar, în anii '20, des­tinul lui Vasile Voiculescu se lumi­nează şi ajunge medicul casei regale. A­cum reuşeşte să strângă ceva bani, cu care cum­pără o casă în Co­tro­ceni, pe strada Dr. Staicovici. A fost cuibul de fericire şi de linişte al familiei. Casa în care trona biblioteca urieşească a lui Vasile Voiculescu, de 6.000 de volume. Casa cu multe icoane, mulţi căţei şi mul­te pisici. Şi unde vara, când înfloreau îmbătător teii, po­etul scria şi visa pe terasa de pe acoperiş. Aşa de mult au iubit toţi casa aceea, încât într-o zi, când Vasile Voiculescu i-a dat bani Mariei să-şi cumpere rochii şi toalete de la ma­gazinul "La Fayette", ea a cumpărat un patefon ma­re din mahon şi câteva discuri. Ca să se bucure împreună de binecu­vân­tarea muzicii. Şi tot în casa din Cotroceni, plină de obiecte frumoase, Va­sile Voiculescu păstra cu sfinţenie un dar primit de la Regina Maria, în plin război, în 1917. Era un ceas bărbătesc de buzu­nar, cu două capace de aur. În inte­rior, avea gra­vate câteva cuvinte de mulţumire, iar dedesubt: Regina Maria a Româ­niei. Era talismanul său. Când va fi arestat, talis­manul Reginei Maria va dispărea în neant, odată cu toate obiectele şi cu amintirile casei din Cotroceni.

"Uite-l pe Doamne-Doamne!"

"Caut în tot trecutul meu şi nu găsesc nicio întâm­plare care să mă ducă silnic la credinţă, nicio nenorocire care să mă răstoarne, nicio suferinţă care să mă întoarcă, cum întorci o mănuşă, niciun foc alchimic care să mă topească şi apoi să mă trans­mute în alt metal." La câţiva ani după această mărtu­risire senină, nenorocirile încep să-l încolţească pe Vasile Voiculescu. În 1946, moare Maria, soţia şi fe­meia vieţii sale, răpusă brusc de o congestie cere­brală. Nu împlinise nici 60 de ani. "Eu am omorât-o, prin viaţa pe care i-am oferit-o. Aşa de grea. Vreau să dispar din societate, pentru că am lăsat-o să se prăpădească!" - strigă înnebunit de durere poetul, în faţa fiicei sale. "În ziua când a murit mama, el, care ştia deznodământul, m-a luat la farmacie, şi pe drum, printr-o ploaie măruntă şi deasă, pe cheiul gârlei, ţin minte că m-a oprit şi mi-a spus: «Vreau să te rog ceva şi promite-mi că vei încerca să mă as­culţi: să crezi în Dumnezeu!»" - îşi aminteşte şi fiul său, Ion. După moartea Mariei, durerea nemărginită îl topeşte devastator şi profund. Vasile Voiculescu se cufundă şi mai tare în credinţă şi se sihăstreşte. Se gândeşte chiar să se călugărească, dar la stăruinţele familiei, va renunţa. Dar va sta izolat ca un pustnic, în camera lui de lucru, în care dormea îmbrăcat, pe un mindir.Îşi va refuza, obstinat şi împăcat, orice distracţie, orice confort, cât de mic. Îşi astupă soba cu cărţi şi nu mai face niciodată foc în ea, oricât de aspre vor fi fost iernile. "Parcă şi-a făcut pregătirea pentru în­chisoare" - spunea fiica sa, Gabriela Defour Voi­cu­lescu. Nu mai mânca deloc carne, doar fructe, nuci, lapte sau mâncăruri uşoare, gătite de el. Singur în camera lui rece ca gheaţa şi tapetată cu cărţi, poetul scrie cu febrilitate. Absenţa Mariei îl va urmări mereu, ca o rană de neînchis, şi poetul scrie sonete magni­fice, în care intră cu iubita lui într-un dialog pătimaş şi cosmic: "Rostesc numele tău:/ Închis, fără de moarte, doar într-un singur vers,/ M-a sărutat pe gură întregul univers". Dar poetul are şi prieteni în camera aceea a lui, prieteni cu care se înţelege doar el. Unul dintre ei era un şoricel. Se dedulcise la cărţile poetului şi i le rodea. Copiii l-au tot rugat să le dea voie să-l prindă. "Nu cumva să-mi omorâţi şoricelul!". Şoricelul avea vasul lui cu apă, şi Vasile Voiculescu îl învăţase chiar să mănânce din mâna lui. După ce poetul a fost arestat, şoricelul a dispărut şi el. Dar a mai fost o vietate ocrotită în camera fără foc. "Ţin minte că odată intrase zăpada prin geamuri, şi când am vrut să vedem pe unde, am observat pânza unui păianjen într-un colţ de geam care era spart", îşi amintea fiica poetului. "Tata nu a vrut să pună geamul la loc până nu moare păianjenul de moarte bună. Chiar a spus că încuie uşa şi nu ne mai lasă să intrăm la el". Însingurarea poetului e totală. El îşi restrânge dramatic cercul vechilor prieteni. Prin voinţa sa, aproape nimeni nu îi mai trecea pragul. În casa din Cotroceni, se mai aflau doar căţeluşi, pisici, broaşte ţestoase şi un cocoş care locuia chiar în apartament, cu familia. Din casă nu mai iese decât pentru plimbarea zilnică prin împrejurimi, sau în Cişmigiu. Umblă îmbrăcat într-un caftan grosolan, cu cizme de iuft, nu poartă ceas, îşi drege singur ciu­botele şi îşi cârpeşte hainele. Când nu merge pe jos, ia numai tramvaiul. Înfăţi­şarea i se spiritualizează. Chipul său pre­lung, uscăţiv, cu barba albă şi îngrijită, pare coborât din vechile fresce bizantine. Încât, pe când poetul se plimba într-o zi prin parcul Cişmigiu, un copil de doi-trei ani i-a şoptit mamei sale: "Uite-l pe Doamne-Doamne!".

Rugăciunea inimii

Începând cu 1946, Vasile Voiculescu aderă cu fer­voare la gruparea Rugului Aprins, de la Mânăstirea Antim din Bucu­reşti. Moartea Mariei şi pustnicirea lui de bună voie îl apropiaseră şi mai tare de Dum­nezeu. La Mânăstirea Antim, la întâlnirile de dumi­nică la care venea elita românească, călugărul rus Ivan Culighin (Ioan Străinul, cum şi-a spus singur), duhovnicul mişcării, le-a aprins tuturor în suflete do­rul de isihie şi forţa Rugăciunii Inimii. Comuni­carea vie cu Dum­nezeu. Una dintre cele mai vechi rugă­ciuni creştine, despre care se povesteşte că însăşi Mai­ca Domnului o învăţase de la îngeri, în altarul cel mare al Templu­lui lui Solomon. Dintre toţi cei care au frecventat Rugul Aprins, doar Vasile Voiculescu reuşise să atin­gă Rugăciunea inimii. Se ruga aproape continuu. Mitropolitul Bartolomeu Anania, care l-a cunoscut bine pe poet în acea perioadă, spune: "Eu, de pildă, n-am fost niciodată un iniţiat în isihie, dar Voi­culescu era. El nu numai că o cău­tase, dar a şi do­bân­dit-o. Nu era nu­mai un teo­re­tician, ci un prac­ti­cant, de aceea, vorbea puţin despre experien­ţele lui lăuntrice".

"Aceasta mi-a fost crucea"

Şi pe urmă a venit dezastrul. În anul 1958, încep arestări în masă. Sunt ridicaţi intelec­tua­lii acuzaţi de unel­tire împotriva regimu­lui şi cei care n-au vrut să-şi pună condeiul în slujba comu­nismului. Vasile Voiculescu este ridicat din casa sa, noaptea. Avea 74 de ani. Locuinţa îi e percheziţionată la sânge, o per­cheziţie răvăşitoare şi umilitoare. Manuscrise, cărţi, icoane şi tot ce li s-a părut suspect securiştilor sunt con­fiscate. Din biblioteca uriaşă, de 6.000 de volu­me, nu rămâne nimic. Cele mai multe dintre cărţi sunt con­fis­cate, restul risipite. Când a auzit că i s-a pră­pădit biblioteca, poetul a suspinat: "De-acum pot să mor!" Oficial, Vasile Voiculescu va fi acuzat pen­tru că a făcut parte din Rugul Aprins, dar mai vechile lui sfidări de a nu publica nimic sub regimul comu­nist au atârnat şi ele. La proces, poeziile religioase scrise de el, multe şi frumoase, au constituit probe de vinovăţie. Aşa că scriitorul a fost condamnat la cinci ani de închisoare. Alături de el au ajuns după gratii şi alte nume strălucite ale culturii şi teologiei noastre: Sandu Tudor, Benedict Ghiuş, Roman Braga, Sofian Boghiu, Arsenie Papacioc sau Dumitru Stăniloae.
Anii detenţiei au fost cumpliţi. Supus unui regim sever de anchetă, poetul va sta dezbrăcat şi flămând în celulă, fără niciun fel de asistenţă medicală. A suferit îngrozitor de frig, aproape că înnebunise, el, care 12 ani stătuse într-o odaie neîncălzită. Ca să-l ajute, colegii de celulă îi împletesc ciorapi din fire de lână scoase din puloverele lor şi din sârmă. După patru ani de puşcărie, avea doar 42 de kilograme. "Aceasta mi-a fost crucea pe care trebuie să mi-o duc!", spunea, şi îndura mai departe. La Jilava şi la Aiud, colegii de celulă sunt impresionaţi de bătrânul cu părul alb şi aură de sfânt. Liniştit şi blând, "se hrănea, parcă, din Duh Sfânt". Şi acolo, între gratii, în inima infernului, Vasile Voiculescu se ruga tot timpul, spunând Rugăciunea inimii. Şi postea. Şi îi mai şi îngrijea pe ceilalţi,cum o făcuse toată viaţa. Dar uneori, infernul este mai puternic decât omul. Iată o scenă apocaliptică. "Într-o bună zi, am fost anunţaţi de către securistul de serviciu că vom face baie. Între noi, era şi Vasile Voiculescu. Dumnezeule, ce bine era sub apa caldă! De câte veacuri nu mai făcusem baie!", povesteşte Gheorghe Penciu, deţinut şi el la Aiud. Dar, după ce deţinuţii sunt lăsaţi să se săpunească bine sub apa fierbinte, brusc, din duşuri a început să curgă o apă rece ca gheaţa! De alături, se auzeau râsetele deşănţate ale torţionarilor. În urma acestui şoc, poetul face o congestie pulmonară. Făptura lui firavă se zbate între viaţă şi moarte. Apoi Va­sile Voi­culescu se îm­bol­năveşte de tubercu­loză osoasă şi iese din în­chi­soare, la 78 de ani, cu verte­brele dis­truse.
Vasile Voiculescu ajunge acasă la începutul lui mai, 1962. Nu se mai pu­tea ţine pe picioare. Era atât de slab, în­cât copiii de-abia îl recunosc. Inter­nat la spi­talul TBC Foişor, este tratat cu ca­na­mi­cină. Anti­bio­ticul i-a produs o surze­nie subită. A fost lucrul pe care l-a su­por­tat cel mai greu, lovitura de graţie. În casa confiscată de Stat şi plină de chiriaşi, Vasile Voiculescu îm­părţea ca­mera cu cele două surori ale lui, mai vârstnice. Cei trei bătrâni bol­navi erau înghesuiţi într-o cămăruţă mică, fără lu­mină, a cărei fereastră dădea în calcanul casei vecine. "Nu am să uit niciodată imagi­nea sorei mele, Sultănica, ve­nită de la Paris să-l vadă pe tata, prăvălită peste pat, aco­perin­du-l, a­proa­pe, cu bogatul ei păr blond, ho­hotind de-un plâns nestăpânit, iar el, primindu-i într-o tă­cere ab­solută ploaia de lacrimi", povesteşte Ga­brie­la De­four Voi­culescu. Nu mult după asta, într-o zi de 26 aprilie 1963, Vasile Voiculescu îi şop­teş­te cu ulti­mele puteri fiului său, cu o voce din altă lume: "Io­nică, eu mor! Mor! M-au omorât!". Şi s-a stins. Este îngropat la cimitirul Bellu. La înmormân­tare au parti­ci­pat doar rudele şi puţinii prieteni pe care îi mai avea. Potrivit ultimei lui dorinţe, Vasile Voi­culescu a fost înmor­mân­tat în hainele cu care ieşise de la închi­soare.

Epilog

Aceasta este, pe scurt, povestea vieţii unui om luminat şi martir al neamului românesc. Un om supus doar lui Dum­ne­zeu, niciodată vre­murilor. Dar călă­toria mea pe ur­me­le lui Vasile Voi­cu­lescu nu s-a ter­minat încă. Şi nu se va termina ni­cio­dată. În urma lui au rămas căr­ţile, versuri geniale şi nuvele fantas­tice. Toate au in­fluenţat profund literatura română. Deasupra morţii, poetul ne zâmbeşte scânteietor şi pu­ternic, îmbărbătându-ne: "În tai­nica-i lucrare, iubirea ne învaţă/ Că e şi-o fericire urzită din dureri:/ Po­trivnicele-arome zâmbind, în ea le-mbină...// Po­ca­lul sus, şi-nchină:/ Îţi torn să bei lu­mină!".