România a avut într-o vreme o pleiadă de oameni străluciți. Răsăriți, toți, ca o corolă de minuni, cei mai mulți au avut mai apoi o soartă cruntă. Prigoniți cu ferocitate de comuniști, au fost reduși la tăcere, au înfundat temnițele, au fost exterminați. În această cunună regală și tragică a culturii noastre, medicul și scriitorul Vasile Voiculescu este un destin de excepție. Toată viața lui a stat sub semnul iubirii. Mai întâi, a fost iubirea de Dumnezeu. "Dacă n-aș fi ajuns medic, aș fi ajuns preot" - mărturisea poetul. O credință fierbinte în Dumnezeu, care l-a trasformat, peste ani, în misticul cel mai profund din gruparea Rugului Aprins. Pentru asta, Vasile Voiculescu a plătit cu pușcăria. A fost, apoi, iubirea pentru femeia vieții sale, iubirea care l-a ars ani de zile, mult timp încă după ce poetul rămăsese singur. Și care i-a schimbat total viața, dar și literatura, căci atunci a scris câteva capodopere, într-o cruntă însingurare. Dar a mai fost și dragostea de oameni a medicului Vasile Voiculescu, cel care a preferat să trăiască la limita sărăciei, numai ca să-și ajute semenii. Pentru asta, a fost numit "doctorul fără de arginți", asemeni sfinților Cosma și Damian. Vasile Voiculescu, omul delicat și blând și care n-a știut ce-i compromisul. O personalitate exemplară a României, cu un destin dramatic și captivant, pe urmele căruia reporterul a pornit cu sfială.
Copilul din grădina cu flori
Este miezul verii și eu sunt la Pârscov, pe dealurile largi ale Văii Buzăului. Intru într-o casă cu odăi încăpătoare și umbroase. O casă veche, cu cerdac, de țărani înstăriți. De aici începe călătoria mea. Aici s-a născut Vasile Voiculescu, într-o noapte de 13 octombrie 1884. O noapte cu ursită extraordinară. "Mi se spunea că m-am născut cu căița pe cap, că voi avea noroc... Mama mă adora, surorile mă iubeau, pentru toți eram o minune" - își va aminti mai târziu, cu duioșie, scriitorul. Acum, casa copilăriei sale este Casă Memorială. Obiecte vechi, pe care le-a atins mâna lui mucenicită, și fotografii rare, dintr-o lume apusă, te întâmpină în liniștea răcoroasă. Când și când, prin ferestrele învelite în draperii, văd oameni din Pârscov, trecând pe drum, ca niște umbre înhăinurate în arșiță. În fața casei poetului, toți își încetinesc pașii. "Se mai păstrează amintirea poetului în sat?" - o întreb pe custodele Casei Memoriale, Fănuța Gorgan, ghid inimos și multiștiutor prin viața scriitorului. "Vasile Voiculescu este foarte iubit la Pârscov. Oamenii trec pe lângă Casa lui memorială ca pe lângă o biserică. Părinții și bunicii lor le-au transmis pioșenia amintirii doctorului fără de arginți, care ori de câte ori se întorcea în satul lui, nu lua bani de la oameni când îi consulta, și le mai și cumpăra medicamente celor săraci. Pentru că acesta era crezul lui: că medicul trebuie să fie profund recunoscător pacientului, care i-a prilejuit să facă o faptă bună".
Ies în curtea casei cu cerdac și privesc în jur, pe îndelete. Simt că o evlavie difuză înconjoară locul acesta. În fața casei, un bust al lui Vasile Voiculescu, sculptat de Oscar Han, scrutează însingurat și puternic dealurile Măgurei: universul magic al copilăriei sale. "Sunt născut la țară, ceea ce socotesc că e cel mai mare noroc din viața mea. Părinții mei, oameni simpli, au fost pioși, de o credință neabătută de nici o clipă de șovăire sau de îndoială. Practicanți moderați, fără habotnicie, religia a fost însă pravila, enciclopedia vieții lor practice. În casa noastră s-a citit mult, mai ales cărți religioase și rituale, Biblia cu Vechiul și Noul Testament. Și mama, și tata, ca toți oamenii de la țară, erau mari pasionați ai cititului, mai ales ai cititului cu glas tare, ca la strană. Când ne-am înălțat puțin, am trecut noi, copiii, la rând, să le citim lor. Trăiam însă o viață autentic rurală, ritmată de anotimpuri, poruncită de natură, însăilată pe datini și străvechi obiceiuri" - povestea Vasile Voiculescu. "Cel mai plăcut joc al meu a fost de-a biserica. Nu o maimuțăreală și nici o batjocură, ci o reală și sinceră practică copilărească a marilor mistere. Puteam să ne jucăm de-a orice altceva, de ce numaidecât să botezăm mieii priori din curte? Sub un nuc imens, aveam biserica, și altarul, după niște perdele. Clopotele ne erau crengile. Însăși mama consimțea să vie, uneori, la slujba mea și să mă asculte". În miezul de tandrețe al acelui Paradis, copilul cel visător cu păr cârlionțat începuse deja să trăiască și nebănuite experiențe mistice: "Eram un copil de cel mult trei ani, stam copăcel între flori de in sălbatec, cu un cer albastru deasupra, cu un șir de munți albaștri în fund, visam cu ochii deschiși la soartă și eram fericit de așteptare. Ce așteptam? Îngeri, pe Dumnezeu și pe Sfântul Petre, pe Sfânta Duminică din basmele cu care-mi era capul împuiat. Cred că n-am să pierd nici în clipa morții acest sentiment clar și mistic: sentimentul unui copil fericit pe un mal de flori, sub un cer albastru, într-o tainică grădină, așteptând ceva încă și mai minunat".
"Trăzniții" de la "Gheorghe Lazăr"
La doar șase ani, viitorul scriitor și medic pleacă din satul copilăriei, trimis de părinți să învețe carte. Mai întâi în apropiere, la Pleșcoi, apoi la Buzău și, în sfârșit, la Liceul "Gheorghe Lazăr" din București. La Pârscov nu se va mai întoarce decât în vacanțe, iar amintirile copilăriei îi vor fi comoara de unde va cheltui și din care va trăi, după ce ajunge singur printre străini. O rupere tragică de Paradisul lui ritmat de anotimpuri. O rupere tămăduită cu greu, printr-o sete teribilă de lecturi, ce nu i se va stinge toată viața. La București, în schimb, pe când era adolescent, soarta îi hotărăște o întâlnire surprinzătoare. Vasile Voiculescu, tradiționalistul, este coleg de clasă și prieten cu Urmuz, personaj ciudat și tragic, vârful avangardei literare românești. O perioadă formatoare și sprințară, ce l-a marcat pe Voiculescu. "Eram în liceu o clică de băieți care citeam foarte mult, dar care făceam niște năzdrăvănii rămase de pomină. Aveam colegi pe viitorul dramaturg George Ciprian, pe scriitorul care a murit, Urmuz, și pe pictorul Constantinescu Nicolae, care iscălea Cons.. Socot că Urmuz și Ciprian sunt cei dintâi trăzniți din Europa". Imaginația detonatoare a celor patru e dezlănțuită. Ei înființează o societate literară botezată ad-hoc Cap de rață (mai târziu, în 1940, George Ciprian chiar va scrie comedia Capul de rățoi). În numele năstrușnicei societăți, cei patru cavaleri ai modernității inventează trăsnăi în cascadă, care reușesc să scandalizeze conducerea liceului. Vremea bisericii de sub nucul copilăriei pare departe... Dar poate nu-i așa. "Noi patru ne mai întâlneam și prin mustării. Acolo, înconjuram masa într-un picior și discutam despre Platon. Și discutam serios, căci citeam foarte multă filosofie". În liceu, grație lui Urmuz, care era un foarte bun muzician și meloman pătimaș, tânărul Voiculescu descoperă muzica simfonică. El însuși avea un auz muzical excepțional. "Urmuz ne cânta din Beethoven. Iar ca să putem lua parte la concerte, spărgeam geamurile de la Ateneu". Tot în acele vremuri de avânt juvenil, poetul se îndrăgostește de Eminescu. Prima poezie a lui, din 1901, e scrisă pe ultima pagină a unei ediții Eminescu. Iar în facultate, setea de lectură îl împinge tot mai departe: "Am alergat la tot ceea ce atunci ispitea o minte înțărcată de credință și hrănită științificește: materialism, pozitivism, evoluționism". "Nemulțumit, am dezertat la vrăjmaș. Am cunoscut Kabala, am citit Seferul cu comentariile lui, am practicat pe rozicrucienii lui Péladan; am rămas îndelung la Teosofie. Dar nu m-am afiliat la nicio societate secretă și nu sunt un inițiat, de teamă să nu-mi îngrădesc libertatea. Iar pregătirea științifică, studiile medicale, cunoștințele de Filosofie și tot câștigul meu în cultură, în loc să mă depărteze, m-au apropiat de credință".
Fulgerele iubirii
Până la urmă, tot acasă, la Pârscov, i-a făcut destinul darul cel mare. Era în vara lui 1909, Vasile avea 24 de ani, era student la Medicină, și își făcea, ca de obicei, vacanța în satul lui. Îl atrăgeau aici amintirea copilăriei și misterele străvechi, colcăind la tot pasul, pe dealurile Buzăului. Dar și afecțiunea pentru mama lui, la care ținea enorm. Cât despre fete, nu-l interesau deloc! Și chiar atunci s-a prăvălit peste el, ca un tunet de vară, dragostea. S-a întâmplat ca la Pârscov să sosească în vara aceea o preafrumoasă domnișoară. Se numea Maria Mitescu și venise acolo ca să-și însoțească o prietenă bolnavă de tuberculoză, în satul acela cu aer bun și soare mult pe văi. Maria Mitescu - o frumusețe insinuantă și dulce, cu părul negru ca abanosul și ochi verzi, al căror magnetism transpare și din fotografiile alb-negru, de epocă - era și ea studentă la Medicină și foarte cultă. O apariție captivantă, ce putea perfora ușor însingurarea poetului. Maria o cunoaște în sat mai întâi, pe mama lui Voiculescu. Află că și ea are un fiu student. Vrea să-l cunoască, așa că cele două domnișoare se înființează tacticos într-o vizită protocolară. Poetul e cuprins de groază! Fuge și se oprește tocmai în fundul grădinii, ascunzându-se într-un iaz. Nimic și nimeni nu-l înduplecă să iasă de-acolo! Dar într-o noapte, destinul își face intrarea spectaculos! Fata cea bolnavă are un atac puternic de hemoptizie și este chemat ajutorul cel mai apropiat, studentul la Medicină, Vasile Voiculescu. Nu mai are ce face. Se duce să-și facă datoria de viitor medic, de la care nu va abdica niciodată. Astfel, Maria Mitescu și Vasile Voiculescu se întâlnesc, în sfârșit. Ce s-a întâmplat nu se știe, cert este că cei doi mediciniști pleacă într-o excursie prin munții Buzăului. Poetul vine de acolo vrăjit. Maria la fel, secerați amândoi de o pasiune fulgerătoare ce va arde nestinsă până la sfârșitul vieții. Întors la facultate, la București, tânărul student își trăiește iubirea din plin. Cei doi îndrăgostiți încep să-și scrie nenumărate scrisori, din care pulsează aceeași iubire răvășitoare, plină de un romantism tulburător și viu. Dar familia nu-i împărtășește poetului entuziasmul. Maria Mitescu era orfană de mică, și părinții i-au reproșat mereu fiului că a luat "o sărăntoacă fără nicio zestre". Doar mama a fost de acord cu alegerea lui, nu și surorile, Maria și Florica, care îl visau însurat cu o fată bogată. Nici mătușa Mariei nu vedea cu ochi buni zvăpăierea romantică a celor doi, și-și pusese în gând s-o trimită pe Maria în Germania. Drept urmare, începe o înverșunată cursă de interceptare a corespondenței celor doi iubiți. Vasile Voiculescu înțelege repede capcana, așa că va recurge la o cascadă de trucuri. Și câte căi nenumărate nu te învață iubirea, când vrea să răzbată? Ba îi scrie Mariei pe altă adresă, ba trimite scrisori recomandate, ca destinatara inimii să poată confirma de primire. Alteori, Voiculescu își scrie corespondența în franceză, ca surorile lui să nu o înțeleagă. Ajunsese chiar să folosească și un cifru special inventat de el pentru iubita sa. Surorile poetului luptă până la ultimul cartuș, dar Maria nu s-a lăsat, și cei doi îndrăgostiți s-au unit în fața lui Dumnezeu exact atunci când hotărâseră cu un an înainte. Pe 21 februarie 1910, însoțiți de rude și prieteni, merg 12 kilometri, cu săniile, în alai, și se cunună dincolo de apa Buzăului, la Mânăstirea Ciolanu. Drum lung spre fericire, printre dealuri și nămeți. "E ciudată povestea dragostei noastre", îi scrie, mai târziu, Vasile Voiculescu soției sale. "Noi doi ne-am întâlnit și ne-am cunoscut în toamnă, și cum în toamnă se luptă căldura și seninul cu norii, ploile și frigul cotropitor, așa s-au luptat, s-au zbuciumat în noi nenumărate și potrivnice simțiri, până ce, în sfârșit, a învins una singură: iubirea".
Talismanul Reginei Maria
Începe o perioadă intensă și fructuoasă în viața lui Vasile Voiculescu, secondat cu tandrețe de soția sa. Din dragoste pentru el, Maria își abandonează studiile la Medicină. În felul ăsta, poate să aibă grijă mai bine de cei cinci copii care li se nasc pe rând. Acum, Vasile Voiculescu scrie cărți de literatură și medicină, primește premii literare prestigioase, ține conferințe la radio. Și se afirmă ca un doctor cu devoțiune nemărginită pentru oameni. De multe ori, își pune și viața în pericol pentru pacienții săi. În 1917, de pildă, în primul război mondial, Vasile Voiculescu este medic militar la spitalul din Bârlad. Și, pe când îngrijește meticulos răniții și bolnavii contagioși, se îmbolnăvește grav, de tifos. Patruzeci de zile se zbate între viață și moarte. Dar odată înviat, refuză să plece în concediu medical, ca să poată sta mai departe lângă bolnavi. Pentru acest gest rar, va fi decorat, după război, cu Steaua României.
Dar toate acestea au și un preț. Mult timp, Vasile și Maria Voiculescu trăiesc într-o sărăcie lucie, dintr-o singură leafă de medic de țară. Căci mereu și mereu, când îi veneau țărani la consult, doctorul nu le lua bani, ba le mai și dădea medicamente gratuit. Dar, în anii '20, destinul lui Vasile Voiculescu se luminează și ajunge medicul casei regale. Acum reușește să strângă ceva bani, cu care cumpără o casă în Cotroceni, pe strada Dr. Staicovici. A fost cuibul de fericire și de liniște al familiei. Casa în care trona biblioteca urieșească a lui Vasile Voiculescu, de 6.000 de volume. Casa cu multe icoane, mulți căței și multe pisici. Și unde vara, când înfloreau îmbătător teii, poetul scria și visa pe terasa de pe acoperiș. Așa de mult au iubit toți casa aceea, încât într-o zi, când Vasile Voiculescu i-a dat bani Mariei să-și cumpere rochii și toalete de la magazinul "La Fayette", ea a cumpărat un patefon mare din mahon și câteva discuri. Ca să se bucure împreună de binecuvântarea muzicii. Și tot în casa din Cotroceni, plină de obiecte frumoase, Vasile Voiculescu păstra cu sfințenie un dar primit de la Regina Maria, în plin război, în 1917. Era un ceas bărbătesc de buzunar, cu două capace de aur. În interior, avea gravate câteva cuvinte de mulțumire, iar dedesubt: Regina Maria a României. Era talismanul său. Când va fi arestat, talismanul Reginei Maria va dispărea în neant, odată cu toate obiectele și cu amintirile casei din Cotroceni.
"Uite-l pe Doamne-Doamne!"
"Caut în tot trecutul meu și nu găsesc nicio întâmplare care să mă ducă silnic la credință, nicio nenorocire care să mă răstoarne, nicio suferință care să mă întoarcă, cum întorci o mănușă, niciun foc alchimic care să mă topească și apoi să mă transmute în alt metal." La câțiva ani după această mărturisire senină, nenorocirile încep să-l încolțească pe Vasile Voiculescu. În 1946, moare Maria, soția și femeia vieții sale, răpusă brusc de o congestie cerebrală. Nu împlinise nici 60 de ani. "Eu am omorât-o, prin viața pe care i-am oferit-o. Așa de grea. Vreau să dispar din societate, pentru că am lăsat-o să se prăpădească!" - strigă înnebunit de durere poetul, în fața fiicei sale. "În ziua când a murit mama, el, care știa deznodământul, m-a luat la farmacie, și pe drum, printr-o ploaie măruntă și deasă, pe cheiul gârlei, țin minte că m-a oprit și mi-a spus: «Vreau să te rog ceva și promite-mi că vei încerca să mă asculți: să crezi în Dumnezeu!»" - își amintește și fiul său, Ion. După moartea Mariei, durerea nemărginită îl topește devastator și profund. Vasile Voiculescu se cufundă și mai tare în credință și se sihăstrește. Se gândește chiar să se călugărească, dar la stăruințele familiei, va renunța. Dar va sta izolat ca un pustnic, în camera lui de lucru, în care dormea îmbrăcat, pe un mindir. Își va refuza, obstinat și împăcat, orice distracție, orice confort, cât de mic. Își astupă soba cu cărți și nu mai face niciodată foc în ea, oricât de aspre vor fi fost iernile. "Parcă și-a făcut pregătirea pentru închisoare" - spunea fiica sa, Gabriela Defour Voiculescu. Nu mai mânca deloc carne, doar fructe, nuci, lapte sau mâncăruri ușoare, gătite de el. Singur în camera lui rece ca gheața și tapetată cu cărți, poetul scrie cu febrilitate. Absența Mariei îl va urmări mereu, ca o rană de neînchis, și poetul scrie sonete magnifice, în care intră cu iubita lui într-un dialog pătimaș și cosmic: "Rostesc numele tău:/ Închis, fără de moarte, doar într-un singur vers,/ M-a sărutat pe gură întregul univers". Dar poetul are și prieteni în camera aceea a lui, prieteni cu care se înțelege doar el. Unul dintre ei era un șoricel. Se dedulcise la cărțile poetului și i le rodea. Copiii l-au tot rugat să le dea voie să-l prindă. "Nu cumva să-mi omorâți șoricelul!". Șoricelul avea vasul lui cu apă, și Vasile Voiculescu îl învățase chiar să mănânce din mâna lui. După ce poetul a fost arestat, șoricelul a dispărut și el. Dar a mai fost o vietate ocrotită în camera fără foc. "Țin minte că odată intrase zăpada prin geamuri, și când am vrut să vedem pe unde, am observat pânza unui păianjen într-un colț de geam care era spart", își amintea fiica poetului. "Tata nu a vrut să pună geamul la loc până nu moare păianjenul de moarte bună. Chiar a spus că încuie ușa și nu ne mai lasă să intrăm la el". Însingurarea poetului e totală. El își restrânge dramatic cercul vechilor prieteni. Prin voința sa, aproape nimeni nu îi mai trecea pragul. În casa din Cotroceni, se mai aflau doar cățeluși, pisici, broaște țestoase și un cocoș care locuia chiar în apartament, cu familia. Din casă nu mai iese decât pentru plimbarea zilnică prin împrejurimi, sau în Cișmigiu. Umblă îmbrăcat într-un caftan grosolan, cu cizme de iuft, nu poartă ceas, își drege singur ciubotele și își cârpește hainele. Când nu merge pe jos, ia numai tramvaiul. Înfățișarea i se spiritualizează. Chipul său prelung, uscățiv, cu barba albă și îngrijită, pare coborât din vechile fresce bizantine. Încât, pe când poetul se plimba într-o zi prin parcul Cișmigiu, un copil de doi-trei ani i-a șoptit mamei sale: "Uite-l pe Doamne-Doamne!".
Rugăciunea inimii
Începând cu 1946, Vasile Voiculescu aderă cu fervoare la gruparea Rugului Aprins, de la Mânăstirea Antim din București. Moartea Mariei și pustnicirea lui de bună voie îl apropiaseră și mai tare de Dumnezeu. La Mânăstirea Antim, la întâlnirile de duminică la care venea elita românească, călugărul rus Ivan Culighin (Ioan Străinul, cum și-a spus singur), duhovnicul mișcării, le-a aprins tuturor în suflete dorul de isihie și forța Rugăciunii Inimii. Comunicarea vie cu Dumnezeu. Una dintre cele mai vechi rugăciuni creștine, despre care se povestește că însăși Maica Domnului o învățase de la îngeri, în altarul cel mare al Templului lui Solomon. Dintre toți cei care au frecventat Rugul Aprins, doar Vasile Voiculescu reușise să atingă Rugăciunea inimii. Se ruga aproape continuu. Mitropolitul Bartolomeu Anania, care l-a cunoscut bine pe poet în acea perioadă, spune: "Eu, de pildă, n-am fost niciodată un inițiat în isihie, dar Voiculescu era. El nu numai că o căutase, dar a și dobândit-o. Nu era numai un teoretician, ci un practicant, de aceea, vorbea puțin despre experiențele lui lăuntrice".
"Aceasta mi-a fost crucea"
Și pe urmă a venit dezastrul. În anul 1958, încep arestări în masă. Sunt ridicați intelectualii acuzați de uneltire împotriva regimului și cei care n-au vrut să-și pună condeiul în slujba comunismului. Vasile Voiculescu este ridicat din casa sa, noaptea. Avea 74 de ani. Locuința îi e percheziționată la sânge, o percheziție răvășitoare și umilitoare. Manuscrise, cărți, icoane și tot ce li s-a părut suspect securiștilor sunt confiscate. Din biblioteca uriașă, de 6.000 de volume, nu rămâne nimic. Cele mai multe dintre cărți sunt confiscate, restul risipite. Când a auzit că i s-a prăpădit biblioteca, poetul a suspinat: "De-acum pot să mor!" Oficial, Vasile Voiculescu va fi acuzat pentru că a făcut parte din Rugul Aprins, dar mai vechile lui sfidări de a nu publica nimic sub regimul comunist au atârnat și ele. La proces, poeziile religioase scrise de el, multe și frumoase, au constituit probe de vinovăție. Așa că scriitorul a fost condamnat la cinci ani de închisoare. Alături de el au ajuns după gratii și alte nume strălucite ale culturii și teologiei noastre: Sandu Tudor, Benedict Ghiuș, Roman Braga, Sofian Boghiu, Arsenie Papacioc sau Dumitru Stăniloae.
Anii detenției au fost cumpliți. Supus unui regim sever de anchetă, poetul va sta dezbrăcat și flămând în celulă, fără niciun fel de asistență medicală. A suferit îngrozitor de frig, aproape că înnebunise, el, care 12 ani stătuse într-o odaie neîncălzită. Ca să-l ajute, colegii de celulă îi împletesc ciorapi din fire de lână scoase din puloverele lor și din sârmă. După patru ani de pușcărie, avea doar 42 de kilograme. "Aceasta mi-a fost crucea pe care trebuie să mi-o duc!", spunea, și îndura mai departe. La Jilava și la Aiud, colegii de celulă sunt impresionați de bătrânul cu părul alb și aură de sfânt. Liniștit și blând, "se hrănea, parcă, din Duh Sfânt". Și acolo, între gratii, în inima infernului, Vasile Voiculescu se ruga tot timpul, spunând Rugăciunea inimii. Și postea. Și îi mai și îngrijea pe ceilalți, cum o făcuse toată viața. Dar uneori, infernul este mai puternic decât omul. Iată o scenă apocaliptică. "Într-o bună zi, am fost anunțați de către securistul de serviciu că vom face baie. Între noi, era și Vasile Voiculescu. Dumnezeule, ce bine era sub apa caldă! De câte veacuri nu mai făcusem baie!", povestește Gheorghe Penciu, deținut și el la Aiud. Dar, după ce deținuții sunt lăsați să se săpunească bine sub apa fierbinte, brusc, din dușuri a început să curgă o apă rece ca gheața! De alături, se auzeau râsetele deșănțate ale torționarilor. În urma acestui șoc, poetul face o congestie pulmonară. Făptura lui firavă se zbate între viață și moarte. Apoi Vasile Voiculescu se îmbolnăvește de tuberculoză osoasă și iese din închisoare, la 78 de ani, cu vertebrele distruse.
Vasile Voiculescu ajunge acasă la începutul lui mai, 1962. Nu se mai putea ține pe picioare. Era atât de slab, încât copiii de-abia îl recunosc. Internat la spitalul TBC Foișor, este tratat cu canamicină. Antibioticul i-a produs o surzenie subită. A fost lucrul pe care l-a suportat cel mai greu, lovitura de grație. În casa confiscată de Stat și plină de chiriași, Vasile Voiculescu împărțea camera cu cele două surori ale lui, mai vârstnice. Cei trei bătrâni bolnavi erau înghesuiți într-o cămăruță mică, fără lumină, a cărei fereastră dădea în calcanul casei vecine. "Nu am să uit niciodată imaginea sorei mele, Sultănica, venită de la Paris să-l vadă pe tata, prăvălită peste pat, acoperindu-l, aproape, cu bogatul ei păr blond, hohotind de-un plâns nestăpânit, iar el, primindu-i într-o tăcere absolută ploaia de lacrimi", povestește Gabriela Defour Voiculescu. Nu mult după asta, într-o zi de 26 aprilie 1963, Vasile Voiculescu îi șoptește cu ultimele puteri fiului său, cu o voce din altă lume: "Ionică, eu mor! Mor! M-au omorât!". Și s-a stins. Este îngropat la cimitirul Bellu. La înmormântare au participat doar rudele și puținii prieteni pe care îi mai avea. Potrivit ultimei lui dorințe, Vasile Voiculescu a fost înmormântat în hainele cu care ieșise de la închisoare.
Epilog
Aceasta este, pe scurt, povestea vieții unui om luminat și martir al neamului românesc. Un om supus doar lui Dumnezeu, niciodată vremurilor. Dar călătoria mea pe urmele lui Vasile Voiculescu nu s-a terminat încă. Și nu se va termina niciodată. În urma lui au rămas cărțile, versuri geniale și nuvele fantastice. Toate au influențat profund literatura română. Deasupra morții, poetul ne zâmbește scânteietor și puternic, îmbărbătându-ne: "În tainica-i lucrare, iubirea ne învață/ Că e și-o fericire urzită din dureri:/ Potrivnicele-arome zâmbind, în ea le-mbină...// Pocalul sus, și-nchină:/ Îți torn să bei lumină!".