Părintele Macarie de la Muntioru

- În Vrancea, pe vârful Muntioru, "Muntele de Aur", cum îi spun oamenii locului, se află o mânăstire căutată de pelerinii din toate colţurile ţării. Ei nu vin acolo pentru frumuseţea locurilor, ci pentru părintele Macarie Deşliu, un duhovnic foarte iubit, care ştie să aline durerile inimilor şi să ridice din deznădejde orice suflet -

E mărunţel la trup şi subţire, cu ochii negri şi vii, cu o barbă albă ca neaua. Dacă îi pri­veşti câteva clipe chipul ars de soare, mâi­nile aspre şi bătute de muncă, rasa ruptă şi peticită în zeci de locuri, înţelegi cum a ridicat până acum opt biserici şi mânăstiri. Toată fiinţa lui răspândeşte un amestec misterios de smerenie şi neastâmpăr bine cumpănit. Când îl vezi prin curte, învârtindu-se după treburi ca un fus în mâinile unei ţărănci, cu greu ţi-ai imagina cum arată când, stând liniştit, ceasuri întregi, ascultă păsurile sutelor de credincioşi. Tot acest ames­tec derutant este, cred eu, semnul prezenţei Duhului Sfânt în inima omului. Doar El poate să dea firii pace, fără să o facă molatică, şi smerenie, fără a o lipsi de fermitate. Iar părintele Macarie le are pe toate din belşug. Şi mai are ceva: o inimă de înger pentru cel căzut, învăluitoare, înţelegătoare pentru slăbiciunea omului. Nu mi s-a întâmplat foarte des să întâlnesc un părinte care să-mi pătrundă în suflet din prima clipă. Fără cuvinte, prin delicateţea cu care mă asculta, prin fericirea voioasă cu care umplea chilia mică, prin gesturile scurte şi simple, mă învăluia cu o linişte surâ­zătoare, încrezătoare, în stare să învingă orice rezistenţă.
Cred că asta simt în primul rând ucenicii săi, şi de aceea îl caută mereu - alături de el, crucea vieţii devine uşoară şi o poţi purta cu zâmbetul pe buze. Aceasta este, de fapt, taina vieţii creştine - iubirea care se deschide, răstignită, spre oameni şi Dumnezeu, şi care ­ ­ ­ ­ poate să umple cu bucurie orice necaz.

Raiul de la Bisoca

Când avea doar câţiva anişori, a văzut pentru pri­ma oară un episcop slujind în biserica din sat. Îşi aduce şi acum bine aminte, era bătrân, cu barbă şi ple­te lungi, albe, la fel ca veşmintele. I s-a părut îm­bră­cat în lumină, o icoană a Tatălui Ceresc, aşa cum şi-l imagina la vârsta aceea. "O prezenţă care mă înfiora. Aveam pe atunci curăţia copilului, sfiala aia de Dum­nezeu. Am crezut că e Domnul însuşi, care s-a coborât pe pământ, iar eu mă simţeam păcătos. Aşa că am fugit, de teamă să nu dea ochii cu mine."
Părintele Macarie s-a născut şi a crescut în Munţii Buzăului, la Bisoca, un sat cum puţine mai întâlneşti pe pământ, aşezat drept sub soare, deasupra lumii, cu casele răsfirate pe dealuri. Oamenii par micuţi, în natura uriaşă, care-i cuprinde din toate părţile. Tot la şcoala tainică a naturii s-a plămădit şi sufletul părin­telui, învăţând prima şi cea mai de preţ uimire a omului - cea pe care trebuie să o ai în faţa măreţiei dumnezeieşti. "Când eram mic, Îl vedeam pe Dum­nezeu lucrător. Mă gândeam ce-a mai lucrat El de-a făcut cerul şi pământul şi mai ales pe noi! Chiar şi acum, când sunt bătrân, mă uit la cer şi mă gândesc la ce-a lucrat El şi la cum ne dă şi apă, şi căldură, tot ce ne trebuie, dar noi toooot cârtim. Dacă ne dă ploaie, ne supărăm că ne udă, dacă ne dă căldură, ne mâhnim că nu e răcoare... Dar el le-a făcut pe toate cu dreaptă socoteală. Toate, pentru că ne-a iubit şi ne iubeşte, căci ne-a făcut după chipul şi asemănarea lui."
"Cât am fost copil, am dus o viaţă grea, că aşa era viaţa după război a românilor. Eram opt fraţi acasă şi nu avea servici niminea, că pe atunci în sat erau cu servici doar un învăţător şi poliţaiul. Atât. Era lumea săracă... Ne duceam cale de 50 de kilometri la oraş să ne facem târguiala. Nici nu ştiam de maşini. Fugeam de ele când le vedeam, că nu ştiam ce sunt. Acu eşti aicea şi vorgheşti în America şi în orice ţară. Dar, aşa săraci cum erau, oamenii de atunci de la mine din sat aveau credinţă muuultă, o credinţă simplă şi foarte pu­ternică. Nu era duminică sau sărbătoare fără să vină lumea la biserică. Chiar dacă în ziua aia trebuiau să spele rufele, că nu aveau încotro, femeile veneau la biserică. Credinţa s-a mai răcit pe timpul comuniş­tilor."
Dragostea de Dumnezeu, răsărită pe cerul copilă­riei de la Bisoca, a fost hrănită şi de mama părintelui. O femeie curată, cu iubire fierbinte pentru biserică şi cu o voce dumnezeiască. "Eu am deprins multă cre­dinţă de la bunicul din partea mamei, care a fost das­căl, şi de la mama. Ea nu mânca niciodată înainte de zece dimineaţa, că spunea că la ceasul acela se împăr­tăşeşte Maica Domnului în ceruri. Ş-apăi, cu vremea, şi-a prelungit postul până în ora trei. Nu gusta nimic înainte! Şi-n posturi, ţinea foarte aspru. Nu mânca decât nişte turte de mălai cu apă. Atât! Mama cânta foarte frumos, cânta şi la strană, învăţase de la tatăl ei. Mai ales când cânta Prohodul, vai de mine, termina pământul, nu alta! Sau când începea în Postul Mare să cânte «Primăvară dulce», îmi dădeau lacrimile, aşa voce frumoasă avea. Ziceai că e cea mai mare maică din ţară! Veneau pe la ea călugăriţe, le mai dădea câte ceva de mâncare, că era sărăcie multă şi foamete mare, iar ele, care ştiau bine cântările, stăteau cu ea şi cântau toată seara. Ş-apăi ne învăţa şi pe noi, copiii. Ne-a rămas moştenire. Aşa că mie îmi era foarte drag la biserică. Mă duceam şi eram foarte atent la slujbe. Am ajuns la strană când aveam vreo 14 ani. Aveam un preot bătrân care mi-a spus: «Haide!» La început aveam emoţii, că era multă lume şi trebuia să ştii rân­duiala bine, dar el m-a încurajat. Chiar dacă greşeam, îmi spunea: «Bine azi, foarte bine mâine!», deşi eu făceam şi greşeli. Dar, câte oleacă, câte oleacă, am învăţat. Ş-apăi, 24 de ani de zile am slujit în sat, ca şi cân­tăreţ de biserică în Bi­soca. Planul meu tot ăsta ar hi fost, să mă deie la mânăs­tire. Când eram în armată şi ne-a întrebat ofiţerul ce vrem să fim, eu eram ser­gent şi i-am spus că vreau să mă fac călugăr. Mi-a venit aşa, fără să mă gândesc prea mult, de parcă nu am apucat nici eu să-mi dau seama. Era pe vremea comuniştilor şi ofi­ţerul a luat foc. «Ci să ti faci?! Ci-i ăla?», m-a între­bat. «Măi, eu nu ştiu ce e ăla, dar eu v-am zis că asta vreau să mă fac. Călugăr!» Ş-apăi au trecut anii şi asta am ajuns. Dar nu am mers la călugărie decât târziu."

Cădelniţa miraculoasă

Ani de zile a slujit în stra­na de la Bisoca. Cântă­rile slujbelor i s-au lipit de suflet şi l-au ajutat să urce, treaptă cu treaptă, până la cer. N-a avut o mândră, ca ceilalţi feciori din sat, deşi mergea la nunţi şi juca la fel ca toată lumea. Inima lui era în altă parte. Un foc ardea mocnit în adâncul sufle­tului şi a fost nevoie ca Duhul să sufle peste el ca să-l aprindă şi să ardă cu vâlvătaie. A fost voia Dom­nului să-l zguduie printr-un miracol, răspun­zându-i ast­fel la cău­tările avute încă din adoles­cenţă.
Minunea s-a întâmplat năpraznic, fără pregătiri, fără un răstimp de dumirire. Avea atunci 38 de ani, şi era un bărbat în plină putere. Mersese ca să cânte la slujbă în sat, unde a venit un preot iute, care slujea repede, fără evlavie şi băgare de seamă. Pe el, deprins cu slujbele făcute liniştit, cu luare aminte, iuţeala preo­tului l-a mâhnit. Când a ajuns acasă, i-a spus mamei că slujitorul Domnului greşise. Ar fi trebuit să cădelniţeze altfel, cu pace, fără grabă. Şi a început să facă el însuşi gestul acela lin, plin de evlavie, purtând o cădelniţă imaginară prin cameră. Şi atunci, Dum­nezeu s-a atins de inima lui. "Dintr-odată, casa a fost luminată cu o lumină mare! N-am văzut niciodată în viaţă lumină mai mare. Mama a fugit în altă cameră, i-a fost frică. Aveam o iasomie la geam şi s-a făcut şi ea albă, îmbrăcată toată în lumina care venea de pre­tutindeni. Am în­cremenit, iar apoi n-a mai fost nimic, lumi­na s-a domolit...
După semnul a­ces­ta, în a treia zi au venit de la episcopie să mă ia să mă călu­găresc. Ei nu mi-au spus de la început, dar s-au gândit că aş fi bun de monah şi apoi de preot. Luat pe nepregătite, m-am speriat, dar când am ajuns la Mânăstirea Ciolanu şi am văzut că s-au deschis por­ţile, mi s-a schimbat de îndată inima. Mi-a dat Dom­nul aşa o bucurie, de nedescris în cu­vinte. Parcă nu mai eram pe lumea asta... Acolo m-am călugărit, apoi m-au dia­conit şi m-au făcut şi preot.După trei săptă­mâni, în luna martie a anului 1990, m-au trimis să deschid Mânăstirea Poiana Mărului, cti­to­rită de Sfân­tul Vasile Carpatinul, în apropierea Bisocăi, o veche vatră călu­gă­­rească, distrusă de comu­nişti cu 30 de ani înainte. Acolo, în afară de biserică, nu prea mai era nimic în bună rânduială. Nici gard nu mai era, păşteau vitele din comună prin mânăstire şi, din când în când, se mai organizau bâlciuri, târguri, petreceri într-un pavilion, când se făceau tot felul de bagabonţii. Chi­liile erau neînvelite, dărăpănate, prin camere umblau porcii... era o mizerie... Eram la înce­put singurul călugăr, împreună cu trei maici bătrâne, care fuseseră alungate din mânăstiri. Am plecat la drum cu rugăciu­ne, dar nu am fost la nimeni să cer un leu! Şi, încet-încet, am pornit: bagă lumină, bagă apă, fă un pavi­lion, fă o casă arhierească, fă gard de piatră, fă lac de peşte, îngră­deşte pământul... Am lucrat şi, din ce lu­cram, mai mult venea din colo şi din colo şi venea şi venea... Epis­copul mai zicea uneori: «Mă, dar cu ce faci toate astea?». «Cu Dumnezeu!». «Mă, dar ce, Dum­nezeu vine la tine?». «Da, ori de câte ori Îl chem, El vine şi e prezent». Nu ştiu cum am putut să gândesc aşa. Dar să ştiţi că întotdeauna ziceam că am tot ce îmi trebuie, pentru că eram aşa de voios şi de bucuros, că nu aveam nevoie de nimic. Mi s-a întâm­plat să le gătesc de mâncare părinţilor şi să nu am nici măcar două ouă să pun în ciorbă. Mi-am zis atunci că nu am ce să fac, o să o las limpede, de post, deşi era zi de dulce. Nu vă spun că nu au trecut nici măcar zece minute şi am auzit ciocănind în poartă. Era o credin­cioasă, care suise până la noi la mânăstire. «Ce-ai păţit, bre?», am între­bat-o. «Am avut zece ouă, părinte, şi nu ştiu ce mi-a trecut prin gând să vin să vi le aduc, poate aveţi ne­voie. Aşa că am venit.» Aşa lucrează Dum­nezeu!".

"Doamne, ajută-mă! Dă-mi şi mie lacrimi!"

"Orice lucrare pe care o ai de la Dumnezeu trebuie să o faci cu curaj. Să nu te îndoieşti, de orice te apuci! Când ţi-ai pus în gând ceva şi ai şi gândul la Dumne­zeu, nu se poate să nu reuşeşti. Nu se poate să nu-ţi dea Dumnezeu cele pe care le ceri cu gând bun! Însutit ţi le dă! Dar trebuie să şi ştii ce să ceri... Nu prea mult! Aici îţi trebuie dreaptă socoteală, că El ştie tot ce avem nevoie.
Cea mai puternică este rugăciunea împărătească «Tatăl Nostru», dar şi orice rugăciune pe care o faci din inimă. Nu e nevoie să citeşti o «Psaltire» o dată, nu. Câteva catisme, dar să fie cu luare a minţii. Puţin, dar continuu. Poţi să spui şi rugăciuni aşa cum îţi vin în inimă, după durerile tale şi după puterea ta. Intri într-un dialog cu Dumnezeu ca şi cu un prieten sau cu un tată, şi vorbeşti deschis. Să ştii ce să Îi ceri dinainte, să nu te duci acolo în faţa Lui şi să zici că vrei să fii mitropolit sau patriarh sau să conduci ţara. Nu, trebuie să ceri numai ce ai nevoie, că altminteri se supără Domnul şi nu stă de vorbă cu tine, pleacă. Ştie El ce ai nevoie. Şi ascultă, mai ales rugăciunea spusă cu lacrimi. Dacă nu ai lacrimi la rugăciune, să fie la­crimi din suflet, ca un oftat din inimă, ca o durere: «Doamne, ajută-mă, dă-mi şi mie lacrimi!» Să spui asta cu sete, cu lacrimi din inimă - nu să hohoteşti! Să fii foarte atent la ce spui, cu luare aminte, şi atunci va fi primită rugăciunea pe care o faci cu lacrimile sufletului.
Domnul a avut şi are dragoste pentru noi şi ne pri­meşte până în ceasul din urmă, chiar înainte de a muri, chiar dacă am fost şi suntem păcătoşi. «Vino, hai la mine!» ne zice. Numa' să zici: «Iartă-mă, Doam­ne, şi pomeneşte-mă acum şi în ceasul morţii mele, că am greşit toată viaţa!» Şi atuncea El ne iartă şi ne şterge toate păcatele într-o clipă! Da' să spui din tot cugetul, din toată inima şi din tot oful. Dacă spui din suflet, tot păcatul ţi se va ierta, că El iubeşte mult sme­renia. Nu iubeşte mândria, bogăţia, când spui: "Cine mai e ca mine!?" El se pleacă la cel mai smerit om. Într-un minut te schimbă şi te face băiat bun, de ştii ce să ceri. În primul rând, sănătate şi mântuire. Apoi să-i ceri aşa, mereu, «Doamne, dă-mi smerenia Ta în inima mea!» E simplu de tot.
Şi să postim, că Domnul a lăsat posturile nu că avea nevoie El de ele, ci ca să avem noi o înfrânare. De aia a lăsat postul, rugăciunea, milostenia şi lacri­mile, ca noi să ne putem întări mai bine. Postul pentru noi e o doctorie în corp. Începe postul şi vezi că ţi s-a schimbat sângele, ţi s-a luminat mintea, ai deja altă forţă, altă putere! Când nu posteşti şi mănânci mereu tot gras şi bine, nu mai ai putere nici să mergi pe drum. Uite, eu am aproape 70 de ani şi încă citesc şi văd, iar mintea îmi merge binişor. Dar dacă mănânci numai aşa, mereu mâncăruri bune, nu mai ai nicio putere, din ce în ce te îmbolnăveşti... Dacă ai grijă, mănânci şi de dulce şi ţii şi post, atunci ai să vezi că o să zbori!"

Mântuitorul de pe muntele Muntioru

Drumul până la Muntioru trece printr-o pădure bătrână, cu brazi şi pini, care par ne­clintiţi de sute de ani. O lume străveche, un rai al sălbăti­ciunilor de tot felul unde, în afară de drum, nimic nu amin­teşte de trecerea omului. Urci pieptiş pe coastele mun­telui, într-o penumbră rece, iar dru­mul te urmează sfios, îndrăz­nind cu greu să tulbure pacea aceea neclintită parcă de mii de ani. Când şi când, verdele dens e spart de un luminiş în care vântul a do­borât trunchiurile vânjoase. La capăt, întunericul se sfâr­şeşte brusc într-o lumină plină. Ai ajuns!
Într-un vârf de munte, pe o poiană largă, câteva căsuţe de lemn străjuiesc o biseri­cuţă fru­moasă, care se oglin­deşte într-un lac cu nuferi. Totul a fost ridicat prin stră­dania pă­rin­telui. Până să vină el, la Muntioru nu era nimic. Doar liniştea codrului sălba­tic şi verdele acesta crud al poienii. Un creştin evlavios i-a spus să urce aici şi să ri­dice o mânăs­tire, dar părin­tele Macarie s-a împotrivit. Iubea din toată ini­ma ctitoria lui Vasile de la Poiana Mă­rului şi nu voia să se dea dus din acel rai al isihaş­tilor, pe care îl refăcuse cu mul­tă tru­dă. A venit însă o vre­me de încercări, iar Mântui­torul i-a trimis din nou un semn.
"Am fost la început să văd locul acesta, în care acum e mânăstirea, dar am zis că nu mă mai întorc aici, pentru că era foarte greu - nu era niciun fel de drum; nu­mai pădure şi glod, de nu puteai să ieşi de acolo decât cu picioarele goale. Noaptea, după ce m-am întors la mine la mânăstire, la Poiana Măru­lui, chiar după ce adormi­sem, am auzit ciocănind în uşă. M-am deşteptat şi am văzut deodată muntele Mun­tioru, ca pictat în faţa mea. Şi în vârful lui era Mântuitorul, îmbrăcat într-o haină cu nişte mâneci roşii, mari. Mi-a spus doar atât: «Vreţi să faceţi mânăstire pe Muntioru? Fa­ceţi! Apropie-te, că tu eşti temelia!». Şi pe partea în care dădea muntele, am vă­zut numai oameni în alb, care urcau pe munte cu lu­mâ­nări aprinse. Cuvântul Mântuitorului a fost ca o trezire. Imediat am cumpărat pământul şi am pornit la drum şi, în nici doi ani, am ridicat-o, am pictat-o şi apoi a sfinţit-o episcopul."
Stau cu părintele Macarie la sfat de mai bine de un ceas şi mă simt, cu fiecare clipă, tot mai bine. Nu e nimic care să te îndemne să pleci. Nu te striveşte cu autoritatea lui de preot, nu te mustră. Emană doar blândeţe şi simplitate. Mi-a povestit despre toate câte i-a descoperit Domnul, cu nevinovăţia pe care ţi-o poate aduce doar o viaţă scursă între rugăciuni. Şi el, şi tot ce-l înconjoară, respiră simplitate şi smerenie. Chilia cu masa ei umilă, pereţii cu icoane şi cărţi, fereastra cu cercevea de lemn, din care vezi doar pajiştea şi cerul. E lumea satului nostru de munte străvechi, iar părintele Macarie este un ţăran adevărat, care a sfinţit, în călugărie, tot ceea ce a învăţat în copi­lărie de la mama şi bunicul său. Duce şi acum aceeaşi viaţă. Nu a schimbat nimic. Doar a turnat mai mult foc pe rugăciuni, s-a trezit mai devreme, pentru a sluji la biserică, şi s-a culcat mai târziu, pentru a priveghea. Şi acum, deşi e un duhovnic pe care-l iubesc mii de ucenici din toate colţurile ţării, deşi are tineri monahi în stare să-i împlinească orice poruncă, să-i asculte cu inima chiar şi un gând, cară el singur, cu măgăruşul mânăstirii, mâncare în desagi pentru părinţi şi le gă­teşte la trapeză. Nu e un stareţ, ci un duhovnic modest şi iubitor, care se aşează cu tine pe prispa simplă de lemn şi-ţi ascultă durerile, ostoindu-le cu rugăciunea lui.
Alinarea asta au simţit-o miile de oameni care l-au căutat mereu de-a lungul timpului, urmându-l la toate ctitoriile. I-a atras ca un magnet sărăcia în care trăieşte de bună voie şi starea aceasta de voioşie continuă, izvorâtă din credinţa sa nelimitată în puterea lui Dum­nezeu. Şi mai e încă ceva. Credincioşii care vin să i se spovedească se simt iubiţi, ascultaţi, oblojiţi de toate rănile inimii.Într-o lume închistată, deschiderea aceas­ta totală a părintelui Macarie a făcut din mânăs­tirea de la Muntioru un loc de pelerinaj. Când a venit vremea sfinţirii lăcaşului ridicat cu trudă aici, în vârf de munte, pe drumul rău din pădure au urcat 14.000 de oameni. Fără să-i anunţe nimeni, au purtat vestea doar din gură în gură şi s-au adunat.
În faţa episcopului, uimit de marea de pelerini care luminase poiana cu prezenţa lor, părintele a ştiut, în adâncul inimii, că Mântuitorul a împlinit vedenia pe care i-o dăruise în urmă cu doi ani, când văzuse mulţi­mea de credincioşi urcând muntele cu lumânări în mâini. Crezuse nelimitat în cuvântul Domnului, iar Hristos îi întorsese dragostea prin inimile ucenicilor - "Nu se poate să nu-ţi dea Dumnezeu cele pe care le ceri cu gând bun! Însutit ţi le dă!"

Foto: FLORENTIN POPA