Din arcada cea mare, ca de fortăreață, a casei săsești, se deschide o portiță și în stradă apare o bicicletă, pe care stau nerăbdători de plimbare, pe o șa special amenajată, doi câini foxterieri. În spatele lor, cu o pălărie pe cap, un bărbat se urcă, și el, pe bicicletă și pornește surâzător. După patruzeci de ani de muncă în Italia natală, s-a hotărât să facă o revoluție personală. S-a mutat într-un oraș pe care-l îndrăgește, și-a luat vacanță definitivă și este decis să savureze fiecare clipă a acestei noi vieți, numită România.
Maurizio a lucrat timp de patruzeci de ani ca restaurator de case, o muncă grea, migăloasă, dar plină de satisfacții. La firma sa a avut angajați și câțiva români, iar unul dintre ei, când a strâns destui bani pentru a-și ridica o casă în Deva, l-a invitat pe Maurizio să-l viziteze. "«De ce nu?», mi-am zis, «de ce să nu vizitez și o altă țară, despre care nu știu nimic?». Mă făcuse curios. Eram și eu, ca mulți italieni, un ignorant în ceea ce privește Europa de Est, credeam că România și celelalte țări sunt o variantă de mâna a doua." Maurizio a decis să nu se informeze deloc înainte, să afle totul, la fața locului. A ajuns pentru prima oară în România de Paști, în 2003, și după ce a trecut de vamă și a început să înainteze prin țară, a resimțit o emoție puternică. Mirosurile, felul în care erau construite casele, copacii dați cu var, totul părea să-i atingă o coardă sensibilă. A făcut un traseu de o săptămână, a descoperit Transilvania, satele săsești, bisericile fortificate, a fost impresionat de felul în care arată cetatea Alba Iulia, însă cel mai mult i-a rămas la suflet Sibiul. "Am văzut mai întâi zidul exterior ce înconjura orașul, cum avem și noi la Verona, și mi-am zis că aici trebuie să fie un oraș vechi, așa că am intrat. Nu știam nimic despre Sibiu, mergeam pe stradă și absorbeam emoțiile, vedeam case cum nu văzusem în Italia și simțeam cum începe să-mi trezească un sentiment acest oraș. Ne plimbam liniștiți, relaxați, la șase seara, și i-am spus prietenei cu care venisem «Vai, cât de frumos poate să fie! Să știi că eu cumpăr o casă aici»". Și, a doua oară când a venit în România, a cumpărat o casă, dar nu în Sibiu, unde prețurile erau prea mari, ci într-un sat apropiat, la Cristian. O casă veche de 60 de ani, cu o arhitectură amestecată, săsească și românească, pe care a îndrăgit-o și la care a lucrat ani de zile pentru a o renova în spiritul original. A adus două tiruri cu materiale din Italia pentru asta și acum e foarte mândru de rezultat. Mai apoi, a descoperit o altă casă, aproape de centrul Sibiului, și și-a dorit să o cumpere și să se mute aici. "Am făcut o lungă și complicată investigație, până ce am ajuns la adevărații proprietari. Fusese a unor sași ce au plecat în Germania, apoi se mutaseră 5-6 familii de români, cum era obligatoriu pe vremea comuniștilor. Când am văzut casa, de Crăciun, nu mai locuise nimeni aici de zece ani, doar vecinul mai venea din când în când, să taie via. Le-am găsit pe fetele sasului și le-am simțit cu inima îndoită, pentru că aveau multe amintiri legate de casa asta. Dar au înțeles imediat că eu sunt omul potrivit, și s-au bucurat să o vândă cuiva care îi va reda vechiul aspect și o va îndrăgi".
O vreme, Maurizio a continuat să locuiască în Italia, să-și onoreze comenzile la firmă și să se întoarcă din când în când la Sibiu. Apoi, din ce în ce mai des. Și-a dat seama că, atunci când se afla în Italia, îi era din ce în ce mai dor de Sibiu, în schimb, când ajungea aici, nu îl apuca deloc nostalgia după Italia. Încet-încet, cu tact, și-a încheiat afacerea acolo, a rezolvat lucrurile, și-a adus toate sculele aici, pentru a nu mai exista tentația de a încheia un nou contract, și s-a mutat definitiv în România. "Am luat decizia pentru că aveam sentimentul acesta foarte puternic de a veni aici, așa că am zis gata cu Italia, casa mea e România. Toate lucrurile mici, arhitectura, relațiile cu oamenii, puțin câte puțin, au construit această mare pasiune, iar acum mă simt bine, privilegiat că sunt aici."
Mussolini și bunicul Titari
Cea mai bună cale de a cunoaște un italian și de a-i asculta povestea este să te așezi cu el la masă. Iar Maurizio gătește grozav mâncare tradițională italiană, pentru care pregătește o adevărată scenă. Mici lumânări, muzica potrivită, tacâmurile, paharele pentru vin. Un ritual simplu, de la care nu se abate nici atunci când ia cina singur. "Face parte dintr-un sistem pe care mi l-am format, din stilul meu de viață. Am felul meu, particular, de a asculta o muzică, de a vedea un film bun, de a strânge un șurub în cel mai bun mod posibil, de a merge pe stradă, de a vorbi cu oamenii, de a turna vinul în pahar. Nu se improvizează nimic, la masă cu atât mai puțin. Dacă vii la casa mia și bei vinul direct din sticlă, eu te ucido! Nu, se toarnă frumos în pahar, uite așa." Apoi, Maurizio alege o piersică și o ține în mână ca pe un diamant uriaș, până se decide să o taie și să savureze o bucată, de parcă ar fi cea mai bună piersică pe care a mâncat-o vreodată. "Pentru mine, asta e aur. Să gust din piersica asta e o onoare pentru mine. Când eram mic, familia mea era foarte săracă și mâncam piersici ca să ne umplem burțile, să treacă foamea. Italia a fost distrusă de două ori în treizeci de ani, cel mai tare după al doilea război mondial. Casele, spitalele, străzile, școlile, fabricile, totul fusese distrus. Chiar și în orașele ce nu fuseseră bombardate, oamenii erau la pământ, fizic și psihic, demoralizați. Familia mea a fost săracă și înainte de asta. Unchiul mi-a povestit despre străbunicul meu, Batista. Un bărbat uite așa de înalt, un metru nouăzeci, iar nevasta lui atâta de mărunțică era, nu-i ajungea nici la umeri. Când ieșeau împreună pe stradă, oamenii le spuneau «Soarele și Luna». Asta-i tot ce știu despre ei. Proveneau tot din Verona, oraș de munte, la fel ca Sibiul. Bunicul, Titari, adică fiul lui Tita, diminutivul de la Batista, a prins războiul, așa că era și mai sărac. La fel ca Ceaușescu mai târziu, Mussolini te obliga să faci cât mai mulți copii. Cu cât mai mulți fii avea patria, cu atât victoria era mai aproape. Titari avea o capră cu care trebuia să hrănească șapte copii, nu ajungea hrana și trebuia să inventeze zi de zi câte ceva. Cânta la tamburină, lua câțiva copii cu el și umbla din sat în sat, ca un artist de stradă, iar oamenii le mai dădeau o bucată de mămăligă, lapte. Cât de greu trebuie să le fi fost! Tata a plecat la 19 ani în război, iar după terminarea lui a rămas doi ani prizonier în Germania. Când a plecat, era o tragedie, când s-a întors în Italia, o tragedie și mai mare. Cădeau și mureau oamenii pe stradă de foame. Tata a aflat că se găsește de lucru la o mină din Belgia și a plecat. Acolo a cunoscut-o pe mama, era tot din apropiere de Verona, au făcut nuntă și primii doi copii s-au născut în Belgia. Eu sunt născut în Belgia. Știau cu siguranță că se vor întoarce în Italia. Tata a venit mai repede, după un accident de mină, și cu banii puși deoparte a cumpărat o căsuță. Într-un sat, la zece kilometri de Verona. Erau patru pereți, dar suficient pentru noi. Tata a mai lucrat, dar chinuit, din cauza problemelor cu picioarele, așa că mama a dus greul. Sora mea a început să lucreze de la 16 ani, eu, de la 14. Prima mea slujbă a fost cea de tâmplar. Între timp, italienii s-au mobilizat, iar țara s-a pus pe picioare, s-au reconstruit fabrici, spitale, tot. Și, datorită mamei mele, ce a avut inteligența să pună ani de zile un bănuț deoparte, familiei mele a început să-i meargă mai bine. După 20 de ani, s-au rezolvat toate problemele. De asta spun că, pentru suferințele îndurate atâția ani de familia mea, pentru mine este obligatoriu să torn frumos vinul în pahare și să mănânc ca și cum ar fi o victorie și o onoare."
Ciobanul care mirosea ploaia
"După ce am cumpărat casa din Cristian, am mers să-mi cunosc vecinul. Când am dat mâna cu el, am fost foarte emoționat, am știut că am făcut o alegere bună. Am simțit în palmă toate liniile, bătăturile, anii de muncă grea a câmpului și m-am considerat onorat să pot da mâna cu el. Într-o zi, l-am surprins pe ginerele lui privindu-mă mândru de la volanul noului său jeep. Am simțit un gest de superioritate, ca și când mașina aceea simboliza puterea, importanța sa ca persoană. Am râs în sinea mea. Pentru mine, mașina aia nu înseamnă nimic. Mâine mă duc și cumpăr una la fel, dar ce nu știe el este că eu sunt foarte invidios pe el din alt motiv. Pentru faptul că el are un cal pe care-l poate chema cu un singur sunet scos din colțul gurii. Iar calul vine imediat la el. Asta! Asta caut eu, pentru emoția asta dau și mașina și casa, mi-ar trebui ani și ani să învăța așa ceva. Am ajuns la stână, am cunoscut ciobani analfabeți, care se spală o dată pe săptămână și mănâncă numai slănină cu ceapă și țuică. L-am întrebat pe unul ce mai face, cum îi merge. El a făcut așa, un gest, a tras aerul prin nări și a zis indiferent: «No, mâine plouă!». Am sărit în sus. Asta-i emoția pe care o caut, asta-i cultura adevărată, cultura inimii. Cultura nu înseamnă să știi pe de rost nu știu câte poezii, să fi văzut mii de filme, să știi toate simfoniile lui Beethoven. Palmele aspre, știința de a chema calul și de a mirosi aerul, asta-i cultura pentru care sunt invidios și pe care o caut."
Veta și ceilalți țigani
În luna ianuarie, Maurizio și-a prezentat la Primăria din Piața Mare a Sibiului expoziția cu fotografii realizate în comunitățile căldărarilor și corturarilor din zonă. Imagini foarte intime, momente rar văzute în fotografii, pentru care autorul trebuie să fi fost foarte apropiat de familii și de comunitate. I-au trebuit ani de zile pentru a le câștiga încrederea, însă odată ce țiganii au înțeles că este bine intenționat și e om serios, îl invită la nunți, la înmormântări, la sărbătorile lor, ca și cum ar face parte din familie. Iar Maurizio, care credea că a văzut totul în viață până acum, își trage un scaun, se așează și savurează viața acestora, de parcă s-ar da cortina la o parte și ar începe un spectacol grozav. "Mă las cuprins de emoții, dar numai pe dinăuntru, afară nu las nimic să se vadă. Țiganii au un simț practic fabulos, o inteligență mai mare decât a noastră, ce se transmite din generație în generație. Sunt invidios pe ei, dar nu-mi doresc să fiu țigan, așa cum nu-mi doresc să fiu președintele Americii. Sunt mândru de cultura mea și de faptul că sunt italian. Însă vreau să învăț mereu, de la persoane mai inteligente decât mine, indiferent de rasă, culoarea pielii, statut social, religie, nu contează dacă-i un analfabet sau un profesor. Sunt de mulți ani în legătură cu ei, am experiență și aș putea spune că știu cum funcționează sistemul lor. Țiganii au o capacitate uluitoare de a se adapta unor noi situații. Noi spunem că ne mai gândim, vedem săptămâna viitoare, suntem obișnuiți cu schimbări lente ale societății, ei pac! Au rezolvat-o demult. Dacă vine un război, ei vor rezista, nu noi, care ne punem problema «E bine, e rău?». Ne tot gândim. E foame, vezi un porc pe drum. «Cine-l taie?». «Eu nu, eu am frică de sânge...». Ei l-au mâncat demult. Ei mănâncă preventiv, înainte de a li se face foame, nu se știe dacă a doua zi va mai fi ceva de mâncare. De aia au burțile mari. De ce fac atât de mulți copii? Din simț practic: când voi fi bătrân, voi avea zece nepoți care să îngrijească de mine. Depind numai de familie. În lumea noastră, dacă vrei să afli ceva despre o persoană, cauți cinci minute pe net și ai aflat totul, unde a fost ieri, ce face azi, iar persoana aceea a devenit vulnerabilă. Încearcă să afli ceva despre un țigan. Nu găsești nimic. Odată, o țigancă s-a certat cu bărbatul și a fugit de acasă, nu știa nimeni unde. În două ore au găsit-o, fără poliție, fără camere video etc. Dacă nu aș fi văzut astfel de situații, nu aș fi crezut cât de repede reacționează în diferite situații, cât de inteligenți sunt".
Maurizio are o relație specială cu familia Vetei Clopotar, o corturăreasă a cărei pasiune este lectura. Pentru italian, este un deliciu să o vadă pe Veta, femeie impunătoare, cum își studiază tăcută familia, în timp ce amestecă, cu o țigară în colțul gurii, mâncarea dintr-o oală uriașă și, deodată, dă un ordin scurt, pe care îl ascultă cu toții. Veta l-a lăsat pe Maurizio să-i citească scrisorile trimise bărbatului ei, în timp ce se afla la închisoare, și chiar și-a trimis nepoții să stea câteva zile la casa sa, din Sibiu, gest de maximă încredere, într-o familie de țigani. Acum Nina, cea mai mică nepoată, are și ea un copil de o lună, la nici 14 ani. "Ei nu au adolescență, o perioadă atât de plină de emoții. Trec direct de la copilărie la maturitate. Nina, pe care o știu de mică, e acum o doamnă, mamă. Încă se mai joacă cu păpușile, dar are grijă de un băiețel de trei-patru kilograme, perfect sănătos. Nina a mers la maternitate la șapte și la opt a născut deja, fără dureri, fără să plângă. Mama Ninei are șapte copii la treizeci de ani. Pe Nina a născut-o în autobuz, n-a mai apucat să ajungă la maternitate. După un sfert de oră, stătea liniștită și fuma o țigară. Ca și cum ai pocni din degete".
"Motanului meu nu-i place fumul de țigară", scrie în italiană pe ușa bucătăriei. Sus, pe acoperișul casei, ca un steag, se află un motan negru din fier, lucrat chiar de Maurizio. Dar seara, un motan negru viu și adevărat se materializează și pășește pe țigle, întorcându-se acasă. Dacă Maurizio îl vede, strigă "Uite-l pe Negru! A venit Negru!" Și cei doi foxterieri, mamă și fiică, se urcă în goană pe acoperiș. Negru se oprește plictisit, a mai văzut asta de multe ori, în timp ce iureșul trece pe lângă el și câinii aleargă euforici, cu limbile scoase, pe acoperișul casei. De jos, un căprior îi privește mirat, apoi începe să scoată câteva chițăieli agitate. Maurizio apare cu biberonul cu lapte, și nu-i ia mai mult de treizeci de secunde micii sălbăticiuni ca să-l dea gata. Maurizio l-a găsit la o familie de țigani, unde nu crede că ar mai fi rezistat câteva zile, și i-a convins să i-l dea lui. "Acum, pot fi și eu mândru", spune Maurizio. "Casă ca asta poți și tu cumpăra, mașină, la fel, dar eu am un căprior care mă așteaptă să vin acasă și să-i dau lapte, iar câinii mei sunt bucuroși că familia s-a mărit. Ce-mi mai lipsește ca să fiu fericit?".
Ceasul din bucătărie este potrivit pe ora Italiei, radioul merge numai pe posturi italienești, însă inima lui Maurizio este setată pe emoțiile din România. "Toate emoțiile astea mici, adunate, înseamnă o emoție uriașă, care mă face să simt că aici este locul meu, aici este acasă."
Fotografiile autorului