Când i-am spus că este pentru ultima dată când ne vedem, s-a așezat pe colțul patului și n-a mai zis nimic. Se uita în gol, de parcă primise cea mai tristă veste din viața lui, cea mai neagră, mai lungă și mai urâtă dintre vești, care urma să-l facă nefericit pe viață. "Dar de ce?", a sărit într-un timp de la locul lui, "de ce acum? De ce așa?". De ce mă grăbesc, de ce plec, de ce vin, de ce nu-i dau măcar o șansă, de ce eu, de ce el? Multe întrebări, care ar fi trebuit să fie salvatoare pentru noi. Dar eu simțeam că dacă mai stau chiar și o secundă în preajma lui, urma să se întâmple ceva ce aș fi regretat nespus mai devreme sau mai târziu. Am plecat, lăsându-l în mijlocul camerei, cu întrebările lui, la care nu primise niciun răspuns. Am plecat, neștiind dacă era, într-adevăr, pentru ultima oară când ne mai vedeam.
Expoziția de tablouri
Îl cunoscusem pe Andrei cu mult timp în urmă. Era pictor, unul destul de cunoscut și apreciat, din noua generație de artiști, și venise cu o expoziție în orașul meu. Auzisem de eveniment și-mi doream mult să ajung să-l cunosc, fiindcă făcea parte din artiștii care mă inspirau la vremea aceea. Carismatic, cu viziune și foarte talentat, îi urmărisem periodic evoluția artistică, care îmi influențase și mie lucrările. Când am intrat în sala de expoziție, era rezemat de o coloană de marmură și își privea tablourile pe rând. Le studia pe toate, înrămându-le încă o dată din priviri. L-am studiat dintr-un colț, de la intrare, fără să îndrăznesc să intru în vorbă cu el, neștiind ce să-i spun mai întâi. Îl văzusem de mai multe ori la televizor, îl auzisem câteodată la emisiunile de la radio, vorbind desprte arta lui, îl admiram, îi studiam tehnica, îl luam ca exemplu în propriile mele încercări de-a picta, dar niciodată nu avusesem ocazia să-l văd atât de aproape. M-am plimbat prin încăpere privindu-i tablourile, studiindu-le pe toate cu atenție, încercând să îi prind subtilitățile de dincolo de culori. "Aș vrea să te pictez, la un moment dat, dacă îmi dai voie. Te-am observat de cum ai intrat. Cred că trebuia să ne întâlnim, mai devreme sau mai târziu", am auzit, deodată, o voce în spatele meu. M-am întors și i-am văzut privirea, rece și gri, dar care mi-a ajuns până la inimă. M-au cuprins emoțiile și nici nu mai știu acum, după atâta timp, ce i-am răspuns sau dacă i-am zis măcar ceva. Mă șocase abordarea lui. Mă uimea nonșalanța cu care îmi spunea, așa de direct, toate lucrurile acelea, mă minunam că eram tocmai eu muza pe care-o dorea, chiar și pentru un singur tablou. Am lăsat eșarfa să-mi alunece de pe umeri și am glumit amândoi, potrivindu-ne, și la atingeri, și la cuvinte. M-am prefăcut puțin surprinsă de curajul pe care îl avea, dar nu puteam să nu mă bucur în sinea mea, că mă alesese tocmai pe mine, dintre toate femeile prezente la vernisaj. Nu ne-am mai despărțit toată seara, de parcă între noi stăteau povești întâmplate de ani și ani. Râdeam, dezbăteam diverse subiecte de interes, și, din când în când, după ce făcea o pauză de câteva minute de tăcere, îmi spunea povestea câte unui tablou. Câteodată, când sorbeam din paharul de șampanie, mă atingea ușor pe șuvițele de păr, crezând că nu observ, de parcă ar fi vrut să mă picteze chiar atunci, pe viu. Simțeam lângă el un magnetism incredibil, pe care nu-l mai sesizasem niciodată în prezența vreunui bărbat. Eram, și eu, o pictoriță în devenire, cu facultatea de arte de abia terminată, iar el, unul dintre cei mai de succes artiști din generația lui. Era o combinație de umor și mister, de frumusețe clasică, bărbătească, puternică, cu delicatețea mâinilor cu care crea. Înalt, șaten și cu ochii pătrunzători, avea un miros special, de parfum bărbătesc, amestecat cu vopsea și uleiuri, pe care îl simțeai numai în liniște, când te atingea.
Între două trenuri
M-am îndrăgostit chiar atunci de el, în acea primă seară, fără să mă opun vreun pic, pentru că îmi dădusem seama că ar fi în zadar. M-am lăsat dusă de val, neștiind ce va urma în viața mea. Ne-am despărțit la final, cu promisiunea revederii, cândva, undeva, fără o țintă precisă. Mă gândeam că e un joc care va dura câteva zile, în care ne prefacem că ne ignorăm, ca mai apoi să ne revedem și să reluăm totul de unde ne-am oprit. Mă sărutase înainte să plec. Brusc, pe fugă, în fața ieșirii, fără să îmi dea ocazia să mă opun, o sărutare care să ne confirme că da, noi trebuia să ne întâlnim, mai devreme sau mai târziu. Îi dădusem numărul de telefon, fiindcă mi-l ceruse, și de acum nu făceam decât să aștept să mă sune. Au trecut zile lungi, în care mă gândeam doar la el, au trecut nopți în care îl pictam din imaginație. Nu m-a sunat niciodată. După un an, întâmplător, neprogramat, ne-am intersectat pe peronul unei gări. Când l-am văzut venind de departe, am avut aceeași senzație de potrivire ca la prima noastră întâlnire, aceeași emoție venită de nicăieri, același magnetism incredibil, care nu se pierduse în timp, ci devenise chiar mai puternic. Am avut timp să bem o cafea, în așteptarea trenurilor noastre, și ne-am promis că dacă ne vom mai întâlni și a treia oară, tot undeva, cândva, întâmplător, va fi clar un semn că suntem făcuți unul pentru celălalt. N-am avut curajul atunci să îi spun că nu mai vreau să mă joc, că îl vreau pe el, cel de dincolo de tablouri, autentic, așa cum mi se arătase din prima seară. Că nu mai sunt dispusă să mai aștept încă un an gândindu-mă la el, și că e mult mai simplu să formezi un număr de telefon decât să aștepți ca soarta să le facă pe toate. A plecat, iar eu am crezut din nou că va fi un joc care va dura doar câteva zile. De data aceasta, îi cerusem eu numărul de telefon, pe care mi-l dăduse bucuros, așa că mă gândeam că toate lucrurile vor intra în normal, la un moment dat, că dacă el nu avusese curaj să sune sau, dacă a uitat pur și simplu, o voi face eu. Însă nici eu nu l-am sunat niciodată.
Mansarda cu dragoste
După un alt an, în care nu mai aflasem nimic despre el, a trebuit să particip la o expoziție colectivă de pictură în București. Fiind vorba de o invitație la un eveniment artistic, mă gândisem de mai multe ori că e posibil să-l reîntâlnesc, că există măcar o șansă mică să-l revăd, îmi doream să vorbesc cu el, și pe tot drumul nu am făcut decât să repet în gând replicile pe care urma să i le dau, dialoguri ușor amuzante, câteodată profunde, pe care le aveam eu cu mine. Luam în calcul toate variantele, în care ar fi apărut de mână cu o domnișoară sau cu soția lui, și parcă îmi părea rău că dintr-un acces de orgoliu aș fi putut rata dragostea vieții mele. A apărut, într-un final, căutându-mă cu privirea în toată încăperea. Și-a făcut loc printre oameni, venind până la mine, m-a luat de mână și mi-a zis râzând: "Hai să mergem!". Am plecat fără să ne uităm înapoi, lăsând în urmă tot, alergând pe străduțele din București, pustii la final de vară.
M-am trezit lângă el, în pat, în atelierul lui, într-o mansardă din centru. Înfășurată în cearșafuri, îi simțeam palmele calde pe piele, gata să mă devoreze. Își înmuia din când în când degetele în vopselurile de lângă trecându-le apoi peste trupul meu, pictându-mă cu sărutări. După doi ani de așteptări, în care doar soarta ne ajutase să ne întâlnim, eram iar față în față. Același magnetism, aceleași vorbe. Dimineață, la plecare, în timp ce eu așteptam cumva o confirmare a ceea ce se întâmplase între noi, ceva care să definească cumva relația noastră, am auzit din gura lui aceleași vorbe: poate ne vom mai întâlni undeva, cândva, dacă soarta va fi de partea noastră. Mâhnită de atitudinea lui, i-am spus atunci că este pentru ultima oară când ne vom mai întâlni. Am plecat, lăsându-l în mijlocul camerei, cu întrebările lui, care nu mai aveau niciun rost. Am plecat, neștiind dacă era, într-adevăr, pentru ultima oară când ne mai vedeam. Voiam de la el mai mult decât o noapte de dragoste, decât o cafea băută la interval de un an, mă săturasem să îl caut cu disperare în toate figurile străine de la evenimente și de pe stradă, obosisem de atâta așteptare, de atâta agitație, de atâtea vorbe care rămâneau, de fiecare dată, suspendate între mine și el. Am plecat direct spre gară, cu gândul să iau trenul înspre casă, voiam să uit de artiști, de București, de expoziții, și să rămân cu viața mea boemă și simplă de provincie. După două ore, când mai era foarte puțin până pleca trenul, m-a sunat. Cu o voce caldă, jucăușă, mi-a spus doar atât: "Nu pleca. Nu de alta, dar n-am apucat încă să te pictez."
Ne-am căsătorit după doar o lună de când am intrat prima dată în atelierul lui. Între timp, în ultimii ani, am devenit amândoi cunoscuți ca artiști, și am avut expoziții în toată lumea. Am învățat împreună cu el că, de multe ori, soarta singură nu e suficientă, că atunci când ți-e dat să întâlnești persoana potrivită trebuie să te lupți, că trebuie să te zbați și tu, să miști ceva, oricât de mic ar fi gestul tău, pentru că numai așa se mișcă și lucrurile mari. Au trecut mulți ani de la prima noastră întâlnire, eu am rămas și acum muza lui, iar el - dragostea vieții mele, și am înțeles amândoi, într-un final, că noi doi trebuia să ne întâlnim, mai devreme sau mai târziu.
ADRIANA - București
Cum iubesc femeile
Înainte de orice, am vrut să văd cum arată și l-am căutat pe internet. Am găsit două fotografii, foarte diferite între ele. Într-una, avea un zâmbet discret-trist, abia început, și o blândețe neașteptată pe tot chipul. Nu știam exact de ce neașteptată, dar era un contrast uluitor acolo, pe care nu l-am analizat atunci prea mult. În cealaltă poză, doar trăsăturile erau aceleași. Altfel, parcă ar fi fost un alt bărbat. Ochii, ascunși de astă dată sub ochelari de soare, abia se zăreau și făceau tandem cu zâmbetul, acum mai larg, dar tot nedus până la capăt, de parcă omul acesta n-ar fi învățat încă să râdă, și desenau o expresie ușor arogantă, de parcă n-ar fi putut să vadă pe altcineva, în afară de el.
Când am ajuns, era așezat la birou și scria ceva. L-am salutat, de parcă îl știam de-o viață, și am simțit în același timp o curiozitate uriașă de a-l cunoaște cu adevărat. Era mai degrabă bărbatul din a doua fotografie, doar că aroganței îi luase locul o ușoară mirare, dar care nu-i schimba cu nimic expresia aceea de străin. S-a ridicat și mi-a întins mâna convențional și ne-am spus numele. Mi s-a părut neașteptat de înalt, deși nu avea mai mult de 1,90 m, și m-a surprins că acea constatare îmi făcea plăcere și cred că am roșit flagrant. Zâmbetul său avea acum un amestec de severitate, curiozitate și căldură.
Mi-au plăcut, când am început să vorbim, echilibrul și fermitatea lui, care nu veneau din rigiditate, ci dintr-un fel aparte de putere, ce părea că stăpânește dintotdeauna și circumstanțe, și oameni, și dialoguri. Apoi, nu reușeam să-mi dezlipesc privirea de surâsul acela atât de schimbător, care apărea când te-ai fi așteptat mai puțin și nu însemna neapărat amuzament, ci doar o amăgire de complicitate, ca să dispară apoi tot așa cum venise și să te lase descumpănit și gol.
Cu el, așadar, urma să lucrez timp de două luni la proiect. Un studiu psiho-sociologic numit "Cum iubesc femeile", în care trebuia să surprindem diferențele dintre femei și bărbați în felul de a trăi dragostea, redând pe cât se poate tabloul emoțional și comportamental complet, de la începutul până la sfârșitul sau în prezentul relației, pornind de la studii de caz. Eșantionul de analiză era deja ales. Noi trebuia să intervievăm "subiecții" și să enunțăm teoriile, pe baza concluziilor la care ne conduceau poveștile. Ne-am făcut un plan de lucru riguros și ne-am dat întâlnire după două săptămâni, când urma să reconfigurăm strategia, în funcție de rezultatele de până atunci. Mi-am tot inventat pretexte legate de proiect ca să-l sun, pentru că mă gândeam tot timpul la el. Îmi lipsea zâmbetul lui, care mă ardea, deși îl văzusem o singură dată. Îi doream cu disperare prezența, voiam să fie la doar o respirație și-o atingere de mine, ca în acea primă zi. Dar, când îl sunam, el mă ținea, cu eleganță și fermitate, la distanță, deși îmi sugera, din tonul care se străduia fără rezultat să fie rece, că și el simte la fel. Și telefoanele noastre continuau. Zi după zi. Tot mai aprinse și mai nerăbdătoare, iar mesajele erau tot mai transparente. Intrasem într-un joc periculos, dar atât de senzual și intens, încât nu ne puteam lipsi de el.
În zilele acelea, am ascultat povești năucitor de frumoase de la femei a căror putere neclintită de a iubi m-a mișcat. Erau îndrăgostite atât de simplu și de firesc, cu tot sufletul și carnea și viața lor! Chiar atunci când bărbații lor făceau câte o pasiune pentru altcineva, ele așteptau, cu noblețe, ca noua iubire să treacă. Sau, dacă ei uitau să le privească, să le mângâie și erau mereu în altă parte, răspundeau cu un zâmbet nevăzut absenței lor și rămâneau acolo, pentru când ei urmau să se-ntoarcă. Mă-ntrebam dacă eu am acea inteligență înaltă a inimii, de a accepta dragostea cu tot ce ar putea veni. Dacă m-aș putea dărui total, împotriva oricărei întâmplări care să mă clatine, oricât m-ar durea. Sau nu cumva o făcusem deja? Am decis să renunț la studiu, era peste puterile mele să-l duc până la capăt. În fond, la ce concluzii "științifice" am fi ajuns? Și, mai ales, cui ar fi folosit analiza noastră? Chiar atunci m-a căutat Radu. Să-mi spună că se retrage și el din proiect. Dar că ar vrea să ne-ntâlnim, să ne cunoaștem. Nu m-a surprins deloc propunerea lui, pentru că dragostea lovise cu putere în noi, ne mângâiase din prima clipă.
Povestea noastră a început atunci cu adevărat, ca o poezie, nesigură și misterioasă. Cu întâlniri sfioase, de adolescenți, subminate de mii de temeri. Cu ochi plecați și atingeri nevinovate, ca din întâmplare, deși premeditate. Apoi am riscat tot mai mult și ne-am făcut tot mai mari. Dialogurile au devenit tot mai elaborate, iar noi, fiecare, ne-am ridicat din ele ca ființe distincte și puternice și curajoase. Am îndrăznit curând să ne descoperim fățiș, apoi să ne strângem în brațe cu disperare și pasiune, ca și când altfel nu s-ar fi putut, până când nu ne-am mai despărțit deloc. Înțelegeam, pe zi ce trecea, că nu mă mai pot lipsi de ființa lui duală, când trist-sfioasă, când arogantă, care-mi era când dureros-intim de aproape, când de neatins de departe. Exact ca în fotografiile din care l-am cunoscut mai întâi. Dar am învățat să-l iubesc oricum ar fi fost și oriunde s-ar fi aflat. Și m-am redescoperit, la rândul meu, în dragostea noastră. Am fost, dintr-odată, tot ceea ce știam despre mine că pot să fiu, mereu diferită, deși egală: tânără, frumoasă, liberă și fericită. Curând am ajuns să dăm un cu totul alt sens și gesturilor simple. Au devenit universul nostru, un pat făcut după ce ne-am ridicat din el, cu amintiri uriașe, pe viață, un mic-dejun improvizat din tandrețe, o întâlnire cu prieteni comuni, o supărare de peste zi, cu lacrimile șterse cu dragoste, de pe obraji, sau o îmbufnare ucisă cu un sărut. Sau micile neînțelegeri din care ne ridicam la loc, mai iubitori și mai apropiați. Și siguranța și măreția de a păși pe stradă ca niște regi, știindu-ne iubiți și iubind fără măsură, până la moarte.
Au trecut aproape zece ani de când ne-am cunoscut. Mii de zile la fel, care încep și se încheie toate cu sărutările lui, la care eu răspund cu toate îmbrățișările mele. Ne-am amintit, la un moment dat, de studiul nostru abandonat demult. Și am zâmbit amândoi. Știm mai mult azi decât știam atunci? Probabil că nu. Acum doar ne iubim.
ALINA BODNARU
Un dar de Sfântul Valentin
Poveștile de iubire nu au anotimp. Se spune că se nasc primăvara, când totul prinde viață și apar primii fiori, vara, când, din cauza căldurii, îți pierzi mințile și te trezești îndrăgostit de cine nu trebuie, toamna, când melancolia te îndeamnă să-ți cauți un umăr pe care să-ți plângi neîmplinirile, dar iarna... iarna de ce ar fi un anotimp al iubirii? Când frigul îți pătrunde în oase, când gerul te obligă să porți haine groase și te împinge acasă, la căldură, când ții capul plecat din cauza vântului, cui i-ar mai sta gândul la iubire, te întrebi? Mie, de exemplu. Și poate și... vouă, femei singure, care așteptați să se întâmple ceva în fiecare zi din viața dumneavoastră, așa cum mi s-a întâmplat mie anul trecut.
Am 30 și ceva de ani și nu mă consideram nefericită și nici nu-mi plângeam soarta, doar că norocul trecuse pe lângă mine, fără să-l prind, de mai multe ori. Ocazii au fost destule, dar n-am fost eu suficient de iute pentru ele...
Apoi a venit Anul Nou și pe urmă s-a făcut februarie. Mergând într-o zi la serviciu, pe jos, mă gândeam ce monoton e totul, în fiecare zi, la fel: serviciu-acasă. Vroiam să se întâmple ceva care să-mi schimbe starea de spirit, un miracol, ceva... Și minunea s-a întâmplat, chiar atunci pe când mă oprisem la un semafor. Aruncându-mi ochii pe cealaltă parte a străzii, am observat că sunt privită cu insistență de un bărbat. Un bărbat tânăr, cu o geacă albă, înțepenise, parcă, pe trotuarul vecin, cu ochii fixați pe mine. "Fiori" sau "fluturi în stomac" n-am simțit, dar nu-mi puteam desprinde nici eu privirea de el. Avea ceva special, nu știu ce. Apoi s-a făcut verde și am ajuns unul în dreptul celuilalt. Nu pot descrie în cuvinte ce-am simțit. O privire pătrunzătoare, caldă și blândă m-a... secerat, pur și simplu. Apoi a plecat mai departe, pierzându-se în mulțimea străzii. Până la serviciu, în mintea mea nu era decât el. Dacă eu am simțit ce-am simțit, oare el ce gândise când m-a privit în ochi?
Ziua de-abia începuse. Nici prin gând nu-mi trecea că aveam să-l revăd pe chipeșul bărbat, foarte repede și foarte aproape. Ieșind, la un moment dat din birou, am încremenit. Necunoscutul stătea în hol și aștepta. Nu era prea înalt, șaten, cu ochi frumoși, bine conturați, cu privirea aceea pătrunzătoare pe care o cunoscusem deja. M-a văzut și mi-a zâmbit. Am crezut că-mi explodează inima. Nu era un vis, era realitate. Am vrut să mă apropii, dar imediat, ușa de la biroul șefului s-a deschis și el a dispărut înăuntru.
A trebuit apoi să ies în oraș pentru niște corespondențe. Am rămas surprinsă văzând ce agitație era la florării. Uitasem că eram în 14 februarie, ziua îndrăgostiților. Am zâmbit. Oare mă îndrăgostisem și eu de-un surâs, de-o privire, de doi ochi căprui?
Când m-am întors la birou, am găsit un buchet mare de trandafiri și un bilețel în care era scris așa: "Nu știu cine ești, dar privirea ta mi-a purtat azi noroc. Inima-mi spune că te-am găsit. Te caut demult. Nu spune nu. Poate destinul ne oferă o șansă. Te aștept, când termini programul. Valentin".
Am închis ochii. Parcă cineva mi-ar fi luat inima în palme. De ziua îndrăgostiților primisem un Valentin...
V-am spus o poveste adevărată. Norocul nu vine la întâmplare, ci numai dacă îl aștepți. Cheamă cu gândul iubirea, și va veni. Chemați-o și dvs., frumoase și dragi cititoare ale "Formulei AS"! Totul e să vrei și să crezi. Cu dragoste,
ANGELICA
(Reproduceri după picturi de FELIX AFTENE)