Pădurile sfinte
Într-o seară din vara anului 1499, pe când Ştefan, domnul Moldovei, se îndrepta în fruntea oştilor spre Suceava, trecând printr-o dumbravă din codrii Iaşiului, a zărit în depărtare un sâmbure de lumină ieşind din pământ. S-a apropiat şi, găsind în inima pădurii chilia unui sihastru, a intrat, cerându-i bătrânului binecuvântarea. Monahul era rus, trecut peste Nistru şi Prut, în căutarea singurătăţii. Văzându-l pe marele domn al Moldovei, l-a salutat pe limba sa: Dobri vecer = seară bună. Mai târziu, când Ştefan a hotărât ca în locul bordeiului singuratic să zidească o mânăstire de călugări, a numit-o, în amintirea sihastrului, Dobrovăţ. Avea să fie ultima ctitorie a marelui domn moldovean. Din păcate, mânăstirea aceasta n-are astăzi nici pe departe faima Putnei, Suceviţei sau Voroneţului, acele atât de bătute tezaure ale turismului românesc. Şi chiar dintre ieşeni, puţini sunt cei care ştiu că la doar 40 de kilometri de oraşul lor se află un monument istoric de o mare valoare, care ar putea rivaliza cu cele mai importante vestigii ale Renaşterii europene.
Iată ce scrie Regina Maria a României, în urma unei vizite făcute la Dobrovăţ, pe data de 1 iunie 1917: ..."După dejun, am plecat la Dobrovăţ, unul dintre Domeniile Coroanei. Drumul trece prin păduri de toată frumuseţea, dar e lung şi neînchipuit de rău... Netăgăduit, acest colţ de ţară e cât se poate de frumos, cu codri aproape neumblaţi". Codrii lui Ştefan cel Mare, codrii bătrâni, lungi şi umbroşi, a căror frumuseţe îţi taie răsuflarea. Zici că e imposibil, după fierbinţeala de stepă a Iaşilor, să-ţi iasă în cale atâta amar de pădure. La fiecare kilometru, te afunzi tot mai adânc în făgetul amestecat cu goruni, ziduri verticale de vegetaţie, neîngăduind privirii decât o banderolă de cer pe deasupra drumului. În rarele răgazuri, poţi vedea în depărtări alte culmi înalte, adevăraţi munţi de păduri neprihănite, codrii seculari şi sfinţi ai lui Ştefan cel Mare. Şi, după o ultimă cotitură, toţi copacii dispar! Avem înainte o poiană enormă, luminoasă, presărată cu case multe, sărăcăcioase, până hăt, spre apus. Suntem în Dobrovăţ.
Vecernie cu ţărani
Mânăstirea e mai lesne de observat decât satul. La capătul unei limbi lungi de deal se vede o adunătură de clădiri cu trupuri viguroase, zidiri feudale, statornice şi bătrâne, dominate de turnul cel mare al clopotniţei, iar mai deasupra, cele trei clopote cu glas subţire, împrăştietoare de nori. Chiar la temelia lui este o boltă scundă, pe unde va fi fost altădată intrarea. Nu se ştie de ce, dar ţăranii Dobrovăţului au şi azi credinţa că, dacă prin poarta aceea vor trece doi miri cu numele Constantin şi Elena, întreg turnul de deasupra se va nărui până la ultima fărâmă.
E vecernie obişnuită, de toate zilele, şi soarele a coborât deja la chindie, înroşind zidul imens al intrării. Puţinii ţărani veniţi la slujbă au îngenuncheat în pronaos, înghesuindu-se unii într-alţii, ca şi când n-ar îndrăzni să treacă mai departe. Ciudat, în biserica asta nu se trece direct din pronaos în naos, ci între ele se mai află o încăpere îngustă, fără ferestre - gropniţa cu pietre funerare ale domnitorilor. Şi nimeni nu îndrăzneşte să îngenuncheze acolo, în "camera morţilor".
O geană prelungă de lumină ţâşneşte din chenarul uşii de la intrare, se întinde peste spinările ţăranilor îngenuncheaţi, până departe, spre altar, scoţând biserica din întunecime. În strană citeşte un părinte cu trup masiv, cu barbă argintie. Citeşte cu glas moale, nazal, moldovenesc, adesea îmi pare că ştie Evanghelia pe de rost, şi doar când uită vreun cuvânt ia aminte la carte, puţin speriat, ca şi cum s-ar deştepta dintr-o plăcută aţipire.
Catapeteasma făcătoare de minuni
Tabloul votiv
La început, ai putea crede că zidurile bisericii - chiar şi catapeteasma - sunt negre. Abia apoi, când ochii se obişnuiesc cu întunericul, o fascinantă lume de sfinţi te împresoară pe nesimţite, din beznă răsar alte şi alte chipuri gigantice, strălucitoare şi triste, fresce păstrate întocmai, de acum jumătate de mileniu, fără ca vreo urmă de zgârietură sau scorojeală să le fi întinat coloritul. În faţa altarului, un frate tânăr, cu trup subţire, aprinde unul câte unul candelabrele aurite, legate cu fire lungi, de înălţimile întunecate ale bolţilor. Îl iau deoparte, întrebându-l despre rânduielile mânăstirii. E nevoit să-mi vorbească în şoaptă, deoarece, din pricina rezonanţei extraordinare a zidurilor, orice suspin se poate preschimba în tunet. "Eu sunt cel mai nou aici. Am venit abia acum doi ani, din părţile Olteniei, dar ştiu că din 1990, anul reînfiinţării mânăstirii, niciodată n-au fost la Dobrovăţ mai mult de şase vieţuitori. Asta, deşi avem unde să-i primim - doar arhondaricul de la etajul casei Racoviţeştilor are peste o sută de locuri - şi am avea nevoie şi de braţe puternice la gospodărie. Pur şi simplu n-au putut sta. După o săptămână ziceau: «Părinte, nu mai pot rămâne, am ispite mari»... Iată ce cred eu: locul, locul acesta, cu pădurile dimprejur, cu biserica aceasta minunată, e binecuvântat de Dumnezeu. Dar acest loc îi şi alege, îi cerne pe cei vrednici. Vara, ne pomenim cu turişti hotărâţi să rămână o singură zi şi care nu pot pleca nici peste două săptămâni. Se roagă de noi să-i mai ţinem, spun că li se întâmplă ceva frumos, simt o linişte şi o împăcare pe care n-au întâlnit-o nicăieri altundeva, că pluteşte ceva în aer în locul ăsta. Nu vă mai spun de atâtea şi atâtea cazuri de vindecări, de suferinzii care veneau în cârje şi plecau pe picioare... Ce-i tămăduieşte pe aceşti oameni? Biserica? Rugăciunea? Cuvântul duhovnicului? La noi nu este o icoană făcătoare de minuni, ci o catapeteasmă făcătoare de minuni. Priviţi-o, fiecare icoană e hăruită, important e să le săruţi cu credinţă. Acum câţiva ani, a luat foc însăşi icoana împărătească a Maicii Domnului, din stânga iconostasului. A ars toată lemnăria şi chiar cadrul uşii de intrare în altar, dar pânza a rămas neatinsă. De asemenea, sus, la gospodărie, o icoană a fost înghiţită de flăcări, împreună cu un întreg hambar de fân. Tone de fân s-au mistuit peste ea, şi sub jăratic, fraţii au găsit icoana, la fel de frumoasă ca înainte. Şi cum ar putea să fie altfel, dacă icoanele Dobrovăţului reuşeau odinioară să învingă oşti? Se spune că fiul unui han al tătarilor, luat prizonier în urma unui măcel sângeros, i-ar fi zis domnului Ştefan că se recunoaşte învins, dar nu de către oastea moldovenilor, ci de un soldat mult superior şi moldovenilor, şi tătarilor, pe care l-a văzut în luptă şi l-ar recunoaşte dintr-o privire. Întâmplător, păgânul a dat cu ochii pe acolo de icoana făcătoare de minuni a Sfântului Mucenic Gheorghe. A căzut în genunchi, strigând: «Acesta este ostaşul care ne-a învins!». Mai apoi, domnitorul a închinat icoana la o mânăstire din Sfântul Munte şi acolo a rămas până azi. Aşa că, vedeţi, în mânăstirea noastră nu-i nevoie de «publicitate». Aici se petrec minuni la tot pasul..."
Ştefan cel Mare, Bogdan şi Petru Rareş
Apoi, degetele străvezii ale tânărului frate urmăresc, amănunt cu amănunt, un şir de fresce închipuind Patimile Mântuitorului, rânduite ca într-un film cutremurător, ce porneşte în dreapta altarului şi înconjoară întreg naosul. Toate sunt atât de vii, de bine îngemănate, încât ai putea să nu-ţi iei privirea ore în şir de pe zidurile acelea seculare. Fratele glumeşte, spunând că aici e "zugrăvit" întreg Noul Testament, iar eu îl aprob din toată inima. Într-adevăr, ce-ţi mai trebuie Biblie, dacă zidurile însele sunt o mare, neasemuit de frumoasă Scriptură?
Aurul din putină
Slujba se termină brusc, printr-o simplă închidere a Scripturii. Oamenii ies încet prin porticul îngust. Cuminţi, răbdători, desfătându-se cu taifasuri mărunte. Abia acum observ că fratele care îmi vorbise este desculţ. Vorbeşte pe rând cu fiecare dintre credincioşi, le ascultă păsurile, îi îndeamnă ca o adevărată gazdă să mai aştepte puţin, să nu plece. Apoi se întoarce zâmbind către mine: "Doamne, dacă aţi şti ce oameni extraordinari are Dobrovăţul... Mânăstirea asta nu-i pentru ei doar aşa, un loc unde să mai bârfeşti cu vecinii duminica. Satul întreg e legat de mânăstire şi trăieşte prin ea. Orice problemă ar avea - certuri, necazuri, boli, orice ar întreprinde, oamenii vin mai întâi aici să ceară sfatul unui părinte. Dacă vreţi să aflaţi de trecutul mânăstirii, mai bine întrebaţi-i pe ei. Oricum, ei ştiu mai multe decât mine".
N-a fost deloc greu să mă bag în vorbă. "Biserica noastră îi de la Ştefan!" e prima vorbă rostită de ţărani, cu o poftă mândră, ca şi cum întreaga istorie ce s-a scurs până la dânşii le-ar fi astăzi şi sprijin, şi nădejde, şi cuvânt de folos. Oamenii aceştia se simt ocrotiţi de trecutul satului lor, au convingerea că nimeni nu le poate face vreun rău şi nimeni nu se va atinge de rânduielile lor strămoşeşti, tocmai pentru că biserica lor "îi de la Ştefan!". Fără nicio exagerare, fiece prichindel de pe uliţă ştie că mânăstirea a fost zidită de Ştefan cel Mare la 1503, terminată de Bogdan al III-lea la 1514 şi împodobită cu picturi de Petru Rareş în anul 1529. Moşnegii au prins grai de cercetător, oricare îţi va spune - pe un ton foarte firesc - că-n ograda lui Miron Dumitru este ceramică de Cucuteni, că pe înălţimea de la Cetăţuie sunt resturile unei cetăţi a dacilor din veacurile II-III î.Hr. (şi altele la "Cărămidărie", la "Rât" şi la "Livadă", lângă cimitirul de azi), că tocmai dedesubtul bisericii s-au găsit, în urmă cu vreo 37 de ani, o aşezare romană din secolele III-IV, cu bordeie îngropate în pământ, şi o sumedenie de bani de aur. Din 1561, mânăstirea, cu toate moşiile ei, a fost închinată Mânăstirii Zografu, la Muntele Athos, iar egumenii greci i-au spart bisericii acoperişul, lipindu-i trei turle "ca nişte bulbi de ceapă", după moda vremii. A intrat în legendele satului păţania lui Vasile Cozma din anul 1863, anul în care athoniţii au părăsit Dobrovăţul, supăraţi că domnitorul Cuza le-a dat înapoi ţăranilor pământurile mânăstirii. Se zice că acestui Vasile Cozma, călugării greci i-au lăsat în păstrare câteva putini cu brânză, spunându-i că, atunci când s-or întoarce, le vor lua îndărăt. Văzând că trec anii, ţăranul s-a hotărât, fie ce-o fi, să le deschidă. Înăuntru nu era brânză, era aur. Din banii aceia, ţăranul a clădit o şcoală, iar urmaşi de-ai săi mai trăiesc şi astăzi, fiind dintre cele mai bogate familii ale satului.
"Tovarăşe profesor, noi suntem răzeşi, nu suntem iobagi!"
Vedere de ansamblu cu cele două biserici
Şi iată-i, astăzi, pe aceiaşi ţărani, înconjurându-l cu dragoste pe părintele care a slujit în altar. O mătuşică i-a adus popii o coşarcă plină cu tărâţe. Zice că o babă pizmăreaţă de pe dealul Lupoaicei i-a luat mana laptelui de la vacă şi e convinsă că numai dacă-i stropeşte părintele tărâţea cu agheasmă sau barem de-i zice la ureche câteva molitve, vita sa va avea iarăşi ugerul bogat. O altă femeie crede că "i s-a legat cununia", alta îi cere părintelui să vină acasă la dânsa, pentru un maslu, fiindcă-şi bănuie fiul c-ar fi stăpânit de lucrări diavoleşti. "S-ar putea să vă miraţi, dar la noi, cele mai multe slujbe se fac pentru animale bolnave sau deocheate, pentru dezlegări, pentru aducere de ploi sau recolte bogate. Aici, în Dobrovăţ, nu trec zece case la rând fără să găseşti un descântător care ştie să-nvârtă norii pe degete", întăreşte fratele Ioan.
Încetul cu încetul, aveam să-mi dau seama că acolo, în satul din vale - mai abitir decât în multe alte părţi ale ţării -, viaţa oamenilor e călăuzită, încă, de credinţe păgâne mai vechi de Hristos, că ei trăiesc şi astăzi pe de-a-ntregul în lumea farmecelor şi a descântecelor, pe care numai harul unui preot le poate dezlega sau tămădui. Şi te întrebi cum tocmai răzeşii aceştia atât de credincioşi, ostaşi întru Hristos, mereu pregătiţi să-şi dea viaţa pentru mânăstirea lor "de la Ştefan" - o adevărată cetate a Ortodoxiei româneşti -, tocmai ei să mai creadă astăzi, în mileniul trei, în aceste "vrăjitorii"? Şi dacă da, cui se datorează toate aceste rânduieli precreştine de care nu se despart, cu toată credinţa lor? Izolării de lumea "civilizată"? Sărăciei ţăranilor de aici? Sau poate tocmai înaintaşilor daci, care dorm de milenii în pământurile Moldovei? Nimeni nu cred că va putea răspunde vreodată acestor întrebări.
La plecare, coborând drumul cel vechi al voievozilor Moldovei, mi s-a părut că, de undeva, din firidele tainice ale clopotniţei, desluşesc un tropot înăbuşit de copite şi fluturarea unei hlamide domneşti.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
