Îmi pierdusem credinţa şi mă simţeam vinovată ca după o mare trădare. Insomniile, neliniştea, disperarea făcuseră din mine o umbră. Traversam o perioadă grea, şi oriunde priveam, era un capăt de drum pe buza prăpastiei.
Prin tot ceea ce făceam, prin tot ceea ce gândeam, mă îndepărtam de mine şi de ceilalţi tot mai mult. Judecam. Condamnam. Acuzam. Negam totul. Am vorbit cu preoţi, şi în timpul discuţiei îşi făceau cruce. Am intrat în biserici, dar lăcaşurile nu-mi mai primeau trupul şi gândul. Ai mei închideau ochii când îmi auzeau blasfemiile, prietenii mă priveau ciudat, dar eu nu mă mai puteam opri. Era ca un blestem. Credeam că singura izbăvire era moartea pe care mi-o doream mai mult decât orice, ca pe o eliberare şi o recăpătare a conştiinţei.
Astfel, zilele treceau greu, într-o izolare autoimpusă tot mai severă. Lăsam timpul să lucreze, sperând că într-o zi se va întâmpla o minune. Apoi a venit invitaţia de a petrece câteva zile în Vâlcea, la Costeşti, la nişte rude. Astfel, după o lungă călătorie pe Valea Oltului, am ajuns într-o seară superbă de vară în pridvorul unei case pe coasta unui deal. În partea dreaptă se vedea muntele întunecat, prin faţa casei, pe lângă o poiană, trecea un pârâu, sub frunzişul des al unor aluni "torcea" o moară de apă. Miros de iarbă, de rouă, de mere coapte. În aceeaşi seară, am aflat că la o distanţă de trei kilometri de sat se afla Mânăstirea Bistriţa, o mânăstire de măicuţe, unde odihnesc moaştele Sfintei Paraschiva. A doua zi, am făcut tot ce este posibil pentru a nu pleca înspre lăcaşul sfânt, dar a treia zi tot ce conta era să ajung acolo. Cei trei kilometri i-am făcut pe jos. La porţile mânăstirii m-am oprit speriată, privind localnicii care vindeau pepeni roşii, din căruţe trase de cai. Era ziua de Sfânta Maria. Slujba începea mai târziu, aşa că erau puţini oameni. Aleea lungă şi sobră mi-a condus paşii până la treptele mânăstirii - o construcţie albă, strălucind în soarele dimineţii, traversată de măicuţe sfioase, cu privirile plecate spre poalele veşmântului monahal. În interior, câţiva oameni în genunchi se rugau. Brusc, am început să plâng, aşa cum numai în copilărie o făcusem. Fără jenă, fără teama ridicolului, îmi plângeam neputinţa şi toate durerile mele. O măicuţă mi-a pus o iconiţă în mână.
Plângând, am ieşit din mânăstire şi paşii m-au dus pe o alee pietruită în spatele lăcaşului. Aici, lângă zid, stătea o măicuţă bătrână. Era altfel îmbrăcată. Straiele ei erau albe, strălucitoare. A întins mâna spre mine, într-o chemare nerostită. Atunci i-am văzut ochii, tineri, curaţi; într-un fel ciudat, părea foarte tânără. La atingerea ei, un fior mi-a străbătut trupul. Îngenuncheasem, iar mâna care îmi atingea fruntea părea când foarte grea, când foarte uşoară. "Păcatul tău este greu", mi-a spus. "Dar durerea şi sufletul tău te-au mântuit". Atât, după care un miros necunoscut a umplut aerul. Deşi o privisem tot timpul, acum, în faţa mea nu mai era nimeni. Fruntea şi tot corpul mă ardeau. Într-o secundă, am rememorat părţi din viaţa mea. Găsisem drumul. Teama, neliniştea, gândurile negre dispăruseră. Stând în genunchi şi căutând cu privirea acel înger curat - aşa m-a găsit preotul mânăstirii, singurul bărbat de aici. M-a ajutat să mă ridic şi cu mare sfială i-am povestit ce s-a întâmplat. M-a ascultat în linişte şi la sfârşit mi-a spus doar atât: "Azi e Sfânta Maria, fiica mea, Sfânta Maria", şi ochii lui erau plini de bucurie. Cu o mână tremurătoare a făcut asupra mea semnul Crucii şi eu nu mă mai temeam de nimic. M-am întors să privesc în jurul meu, dar acum îngerul era în mine, era cu mine, redându-mi şi întărindu-mi credinţa. De-atunci, pentru mine moartea este doar inevitabilul care se va produce când menirea mea pe acest pământ va fi încheiată, când îmi voi fi trăit toate durerile şi bucuriile ursite.
VIORICA DINCULESCU - Arad
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
