Călătorie în Tărâmul Misterelor - Ţara ascunsă

"Formula AS" în Munţii Buzăului

- În plină arşiţă a verii, revista noastră vă propune un serial "răcoros": partea nordică din Munţii Buzăului. O zonă nedrept de puţin cunoscută a României, în care splendoarea şi sălbăticia naturii se împletesc cu abisurile istoriei, din primii ani ai creştinismului în Carpaţi. Daruri nepreţuite de frumuseţe şi de magie, de care sperăm să vă bucuraţi -

Sihaştri neştiuţi. Chilii tăinuite în peşteri. Pietre cu înscrisuri încă nedescifrate. Sem­ne vechi de când lumea, încrustate în rocă, împrăştiate prin păduri. Stânci uriaşe, gemene, ce scrijelesc cerul, porţi spre un tărâm nevăzut. Lacuri fără fund, ce ascund balauri uitaţi. Munţi albi, de sare, îm­prăştiaţi pe drumuri pus­tii. Capete de oa­meni uriaşi ce străjuiesc la hotare. Ciobani de po­veste, cu puteri nefi­reşti. Focuri vii, ce ard neîntrerupt, de veacuri. Mânăstiri împresurate de linişte. Dispariţii de neînţeles. Civilizaţii ne­cunoscute. Uriaşi. Troi­ţe. Linişte.

Valea Tainiţei

Totul laolaltă, totul la îndemână, totul în­tr-un singur loc, într-o ţară ascunsă: Munţii Bu­zăului. Aproape nu-ţi vine să crezi că toate minunăţiile astea sunt aievea, că le poţi vedea, atinge, povesti. Nu poţi crede că oamenii pot trăi cu adevărat, în plin tărâm de basm. Şi n-ai să înţelegi niciodată de ce asemenea minuni sunt tratate cu atâta indiferenţă de cei care ar trebui să le rostuiască. Nepăsarea autorităţilor e buimăci­toare. Dar asta e o cu totul altă poveste, ac­tuală şi tristă, despre o ţară, România, şi nişte oameni care au fost aleşi să o conducă. O ţară, România, care as­cunde în inima ei comori cât pentru o lume în­treagă. Comori pentru care trebuie să rătăceşti pe drumuri rele, pră­foase, surde. Drumuri care scrâş­nesc şi macină. Drumuri din bezna vremurilor, po­vârnite, cu şleauri adânci şi bolovani enormi, dru­muri de legătură între nişte sate lăsate să se des­curce în voia lui Dumnezeu. Cum vor şti. Doar TAF-urile de mare tonaj, încărcate cu buşteni uriaşi (tractoarele articulate forestiere), merg fără griji prin mijlocul pădurilor, spre vale. Lemnul e tăiat fără milă, restul are prea puţină importanţă. Basmul se amestecă cu uruitul grunjos al motoarelor. Ai vrea să fii surd şi orb şi să te adânceşti mai departe în inima lucrurilor, dar realitatea rânjeşte hâdă. Nu o poţi ocoli. Te opreşti. Respiri adânc, te închini la crucea veche de lângă izvor. Aceasta este Valea Tai­niţei, loc magic, unde, se spune, ar exista un portal spre o altă lume. O zonă pe care, în urmă cu două decenii, armata ar fi cer­­cetat-o în amănun­ţime. Te afli pe un tă­râm fabulos, trebuie să înfrunţi încercările, să le dai deo­parte. Îţi po­toleşti setea, chemi li­niştea să te înso­ţească. Iar ea vine, urcă pre­cum un abur şoptit, din adâncul pădurilor de pin şi mesteacăn. Albă, înmi­resmată, adâncă. "Oamenii fac drumu­rile astea tot pe cal, ca bătrânii lor. Nu se tem de întuneric, oricâţi urşi ar fi prin desişu­rile astea, de la Lopă­tari la Gura Teghii", îmi spune călăuza mea. Drumul nos­tru urcă, tot urcă, pe culmile do­moale ale munţilor, iar lumea se dezveleşte ca o minune mare, triun­ghiul colţuros al Vâr­fului Penteleu, păşu­ni­le nesfâr­şite ale Buzău­lui, un rai vechi, încă viu, din care lumea şi lumina încă nu au fost alungate. Tainele de pe Valea Tainiţei se păstrează şi aşa, distrugând căile de acces, lăsând răspântiile fără indicatoare şi drumurile fără asfalt. Poate că se mai aşteaptă hoar­dele invadatorilor, poa­te că cineva s-a gândit că se vor lăsa păgubaşi, când vor ajunge aici.

Uriaşul de pe pajişte

La marginea minunilor sunt satele. Satele astea de munte, cu oameni izo­laţi la hotarele dintre cer, pă­mânt şi basm. Moşnenii. Oameni care au ales pă­mântul, pământ pe care îl trudesc din greu, aşa cum ştiu de o viaţă. E vremea cositului acum, iar ei, oame­nii, s-au răspândit care încotro, fiecare la fâ­neaţa lui. Nu se mai face clacă ca altădată, unii şi-au înlocuit coasa cu motocositoare, vremurile se schim­bă, dar nu atât de mult. Alţii sunt la pă­dure, singurul loc în care se mai gă­seşte de muncă, singurul loc unde pot câştiga un ban. Vremuri grele, ca drumurile. Pădurile sunt singura co­moa­ră de care sunt interesaţi cei de departe. Altfel, Dumnezeu cu mila, iar mila lui Dumnezeu e ne­sfârşită. În paza Lui s-au pus oa­menii, de la El le vine ajutorul. Troiţele sunt pretu­tindeni, pe poteci, drumuri şi hotare, în locuri rele, care trebuiesc îmblân­zite, sau la răspântii, pentru blagoslovirea lui Hristos. Moşnenii lasă aici mere verzi şi apă. Pentru că şi Dumnezeu, drăguţul, are nevoie de hrană şi de puteri, ca să-i poată păzi pe oameni. Iar oamenii sunt mândri, oamenii sunt drepţi, oamenii sunt aspri, oamenii sunt smeriţi. "Co­muniştii au vrut să mă ieie la ceapeu, da' io nu m-am lăsat dus. Mi-am văzut de meseria mea de dogar şi acum am rămas singurul cu meşteşugul ăsta". Dobre Matei, zis "Geangu", tocmai a trecut de 70 de ani. E la fân, cu toată familia adunată în jur, şi fiecare trage mai departe la coasă, şi fiecare întoarce fânul, în răspăr cu căldura aprinsă. De pe păşunea lui, aici, în Buştea, unde am ajuns, priveşte în depărtare, ursuz, nedumerit, aproape înspăimântat, un uriaş cap de om.Un sfinx, un gigant de piatră, rătăcit printre arbuşti pitici, pe fâneaţa lui Dobre Matei, la hotare. "Dar omul ăla cine e?", întreb. "Uriaşu", îmi zice nea Geangu şi coseşte netulburat mai departe. "Păi, şi ce face acolo?", întreb din nou. "Păi, că stă de pază la hotar", spune omul şi co­seş­te. "Ce hotar e acolo?", întreb. "Hotar între munţi", zice, "hotaru' de-l treceau ciobanii lui Bucur cu oile, hotar", şi coseşte, coseşte fără să mă privească. "Şi ce-i cu el?", nu mă las înduplecat. "Ce să fie? Uriaş ca toţi uriaşii, că doar a fost plină lumea de ei". "Păi, şi mai sunt uriaşi din ăştia?", zic. "Păi, că vii nu mai sunt, dar d-ăştia împietriţi să tot fie, ce ştiu eu". Matei Dobre tace, tac şi eu. Omul vorbeşte firesc despre o lume pe care noi o găsim nefirească, doar că noi nu ne-am născut cu uriaşi pe pajişte şi nici alături de bătrânii care au trăit cu ei. Uriaşul e uriaş, a rămas acolo unde trebuia să fie, iar el, omul, aici unde trebuie să fie, la fân. "E rău sau bun?", îl mai întreb. "Păi, că eu nu l-am întrebat, dar poate îl întrebi matale", zice. Pare trist uriaşul ăsta, Sfin­xul de la Buştea, pare să fi împietrit pe când privea o grozăvie pe care nu o mai poate povesti. Matei Do­bre, dogar, îl lasă în pace. Trăieşte împreună cu el de o viaţă, îl are părtaş, ori de câte ori iese la cosit, şi se închină când trece hotarul înspre Breazău, dar nu pentru a-l îndupleca, ci pentru că aşa trebuie, să te închini la hotare. Acolo unde-s troiţe. Acolo unde laşi mere verzi şi apă. Suntem în comuna Mânză­leşti, la câţiva kilometri de Meledic, locul munţilor de sare. Una dintre cele mai vechi aşezări umane din ţara noastră, spun unii istorici. Sate aşezate pe sare. Sare care a ieşit la suprafaţă. Dealuri sculptate în sare, o altă minunăţie a lumii. Salut uriaşul, îl rog să nu mai fie încruntat. Apoi trec prin curtea dogarului, omul ăsta aspru şi drept, întocmai ca uriaşul de pe pă­mânturile sale. Coboară şi căldura, vine cu noi.

Sarea pe deal

Şoseaua e pustie, dospeşte de soare. Un soare sărat, nemilos, peste drumurile cu asfalt putrezit. Se ceartă oamenii. Un om al satului cu un om de la judeţ. "Nu e posibil să lăsaţi drumurile în halul ăsta! Nu pentru mine, că eu am pământurile şi vitele mele, dar pentru satele noastre!" Doamna de la judeţ zâm­beşte, zice că nu e vina ei. Probabil că nici nu e, dar nu mai contează. Viaţa de zi cu zi trece pe lângă minunea de aici, nici n-o mai bagă în seamă. Maluri albite, cât vezi cu ochii, o zăpadă grunjoasă, aspră, în cea mai toridă oră din zi. Sarea, pen­tru care romanii duceau răz­boaie. Sarea, aurul alb, pe care oa­menii de aici o scot cu lopeţi, fă­raşe sau târnăcoape, o încarcă în roabe sau desagi şi o duc acasă. Sarea din izvoare, folosită pentru murături.Sare pentru prepa­rarea cărnii de Crăciun. Sare cu pământ, pentru jgheaburile de vite. Sare de leac pentru reumatism sau răni des­chise. Sare. Munţi de sare. Crus­te de sare, crevase de sare, canioane întregi de sare. Peş­tera din sare de la Meledic, cu intrarea blocată, astăzi, în urma unei alunecări de teren, rămâne una dintre cele mai faimoase din lume. Mai bine de un kilometru de stalac­tite şi stalagmite stranii, de bolţi uriaşe şi izvoare şerpuite, cea mai lungă şi mai im­portantă peşteră salină din întreaga Eu­ropă. Dar căldura e mare, ni­meni nu-i de vină, iar dacă n-ar fi călăuza mea, învă­ţătorul Ion Zota, aş trece mai departe fără să ştiu că aici se află una dintre minunile lumii. Mă opresc, admir piatra al­bă, pira­mida stranie din tuf vulca­nic, pe care oa­menii o numesc "La Grunj", ating cu de­getele izvorul sărat, mă minunez de daru­rile lui Dumnezeu, de cât de aproape şi la îndemână ne sunt. Pornim. Drumul se face tot mai rău, doar urcăm pe "Jgheaburi", spre Mânăstirea Gă­vanu. Cine a mai po­menit asfalt spre ini­ma liniştii?!

De vorbă cu sfinţii

Stânci netede, ne­sfârşite, retează dru­mul, te aruncă spre prăpastie. Aproape că auzi inima nebună a pădurii cum freamătă alături de tine. Poţi întinde mâna şi să atingi cerul, să-l tragi aproape, să-l îndeşi pe tot în piept. Dacă dru­murile trebuie să a­jun­gă la sălaşul lui Dumnezeu pe pă­mânt, atunci dru­mul ăsta e unul din ele. Mâ­năs­tirea Găvanu e tăi­nuită, s-a cuibărit în mă­runtaiele tihnei, se hră­neşte cu ea de mai bine de trei veacuri. Un călugăr şi trei maici sălăşluiesc aici, în poia­na asta plină cu flori, aflată la buza pă­durii şi a muntelui. O grădină, un iaz cu peşti, o pic­tură veche, de o frumuseţe nea­semuită, clopotniţa. Te în­chini, n-ai cum să n-o faci. Bi­necuvân­tarea s-a pogo­rât pes­te tine. Sofian Neacşu, că­lu­gărul, vor­beşte puţin şi zâm­beşte mult. E rostul tainic al omului, atunci când a călătorit până departe. Ne arată lucru­rile, le zâmbeşte senin pe cele ascunse. El e urmaşul pustni­cilor ce au sălăş­luit în pădu­rile astea nesfârşite şi, mai sus, în munte. Urmele lor, scri­­jelite pe piatră, le găseşti în apro­pierea mânăstirii, măr­turii netede ale unei credinţe fără timp. Ai vrea să săruţi bo­lovanul acesta sihăstrit de la marginea pădurii, ai vrea să-ţi lipeşti urechea de el şi să-i as­culţi povestea. Iar povestea spune că vechii părinţi ce tră­iau aici, la începutul creşti­nătăţii, ajunseseră atât de în­duhovniciţi, încât cereau so­co­teală icoa­nelor pe care le lăsau de pază, atunci când ple­cau departe. Pentru că şi-a găsit grădina şi chilia prădate de hoţi, pustnicul Sava s-a ui­tat cu re­proş la icoanele sale: Fecioara Maria, Sfântul Gheorghe şi Sfântul Nicolae. "Tu, Măicuţă, pe tine te înţeleg că nu mi-ai dat de veste că mă pradă hoţii. Ai prunc mic, a trebuit să-l hrăneşti, ţi-a luat vreme până l-ai înfăşat. Şi pe tine, Sfinte Gheorghe, te înţe­leg: până să aduci calul, să-l înhami, să por­neşti cu suliţa înainte, hoţii şi-au terminat treaba. Dar tu, Sfinte Nico­lae, tu, care nu ai decât un ceaslov, tu puteai să-mi spui ce se în­tâmplă în lipsa mea". Iar povestea spune că Sfân­tul Nicolae i-a adus îna­poi pe furi, cu tot ce prădaseră şi, până ca pust­­nicul să prindă de veste, totul era ca înainte. Totul e şi acum ca îna­inte, trebuie doar să te lipeşti de piatra din pă­dure, să-i asculţi respiraţia şop­tită, aici, la Mâ­năstirea Găvanu, ca să în­ţelegi. Cele trei măicuţe nu se arată. Părintele Sofian ne conduce la poartă şi ne zâmbeşte. Liniştea o luăm cu noi, mai departe.

Neamul lui Bucur Ciobanul

Liniştea străjuieşte pa­jiştile vălurite din Bisoca, poate cel mai frumos sat din Munţii Buzăului. Raiul cio­banilor vrânceni, moldoveni, ungureni, toţi ajunşi cu oile lor în munţii din apropiere. Mioriţa, e con­vins învăţătorul Ion Zota din Lopătari, s-a năs­cut aici. Cum de aici a pornit şi ciobanul Bucur spre Bucureşti. Sunt pline locurile de semnele trecerii lui. Masa lui Bucur, o piatră uriaşă, perfect netedă, spri­jinită pe trei picioare, denumirile locurilor, po­veştile. Sunt mândri muntenii din Bisoca de ciobanul lor, de munţii lui Giurgiu, starostele din vechime. Aproape fiecare poveste aduce vorba de vremurile acelea de demult, când oamenii ăştia stăpâneau plaiurile şi raiul. Poate din motivul ăsta, cei de aici încă îşi mai ţin obiceiurile. Ultima zonă a Buzăului, de nesmin­tit în tradiţiile ei. Poate şi de asta, foarte mulţi dintre bătrâni păstrează calendarul vechi, cel iulian, şi se încăpăţânează să-şi serbeze Crăciu­nul şi colindele mai târziu decât cei tineri. "Gata, l-ai mâncat pe Cră­ciun?!", îi dojenesc bătrânii pe ti­neri. Şi nu doar Crăciunul, ci şi cosi­tul se face tot pe rit vechi. Păstrat este portul. Păstrat este cântecul. Păstrate sunt po­veştile despre flăcări care dansează pe comori, uriaşi care au clădit lumea, ciobani care au înfruntat şi au răpus diavoli, oameni smintiţi de iele, poveşti cât o lume, o lume risipită pe păşunile astea înalte, prin casele bătrânilor ce încă mai ascultă de ele. Soarele pârjoleşte lumea, dar lumea e la coasă. E fân cât vezi cu ochii, iar munca nu aşteaptă pe nimeni. Trebuie făcută acum, până nu e prea târziu.
Viorel, bărbat în putere, cu copii mici, n-are timp de pierdut. Ne pofteşte spre seară în casa lui, să stăm, să-i cunoaştem rosturile. Acum, să-l iertăm, e timpul pentru fân. "Nu e muntean să nu te poftească în casa lui, să nu te hrănească, să nu-ţi spună o vorbă bună când pleci mai departe. Ăştia suntem noi. Du-te la cojeni (cei de la câmpie) şi o să vezi că nici nu-ţi deschid poarta". E mândru Ion Zota de munţii şi de oamenii lui, e mândru că-i învăţător şi are de ce să-i facă pe copii să se mândrească. E mân­dru că se trage din neamul lui Bucur, e mândru să mă poarte mai departe.

Focul viu

Muşele Păpuşele, zice Ion Zota, erau cele două fete de o frumuseţe neasemuită, ale marelui Giurgiu, starostele ciobanilor din vechime. Când au fost să vină furii să i le răpească, "uite acolo", îmi arată Ion Zota, "vârfurile alea două-s Furu Mare şi Furu Mic", ciobanii lui Giurgiu s-au luptat zile şi nopţi cu ei. În timpul luptei, s-a deschis iadul şi a înghiţit toate co­morile lui Giur­giu. S-au surpat râpe, s-au prăvălit bolovani, apele s-au pornit şuvoaie, iar din bezna iadului s-au revărsat râuri de smoală care au înghiţit lumea. "Vezi, uite şi piscul Smo­leanului". Apoi gura ia­dului s-a astupat, dar flă­cările ce se pre­ling din adâncurile ei nimeni şi nimic n-a mai putut să le oprească. Ies mereu, cu mirosul lor de catran şi pucioasă, o răsuflătoare veşnică a iadului. Acesta e "focul nestins", ce pâl­pâie de-atunci, ziua şi noaptea, întruna, în vatra lui arsă din coasta Smo­lea­nului. Focul viu, poar­tă a întunericului, flăcări ce dansează pe comoara lui Giurgiu. Noaptea, flă­că­rile luminează în toate cu­lorile posibile. Le vezi de de­parte. Iele dansând. Lumea e vrăjită, basmele sunt cu noi, le poţi atinge, te pot pârjoli. Mirosul ăsta de pucioasă de la Focul Viu mă însoţeşte mul­tă vreme. Ion Zota îmi vor­beşte despre flă­că­rile al­bastre care alear­gă pe râu, despre omul care şi-a ridicat o casă peste un alt foc viu, pe un­deva pe aproape. Mi­nuni domesticite, minuni cu care oamenii de aici trăiesc.
La fel ca bolovanul uriaş din curtea unei fe­mei din Ter­ca. Intrăm. O întreb de piatră, ea îmi spune că o udă în fie­care zi cu apă la radă­cină, ca să crească. Şi ea creşte. Fe­meia râde. "Bolovanul nostru, al casei". Mun­­te­nii îţi deschid poarta casei, te aşează la masă, toarnă trandafirată în pahare. Petale de trandafir alb, zahăr, ţuică de casă. Patru zile la macerat. O minunăţie! Şi poveşti, poveşti pe care le spune Ionuţ Stemate. Nepotul. Despre noaptea în care încă umbla cu tatăl său pe poteci, spre casă, şi a auzit clar buciumul bu­nicului, de hăt de­parte, tocmai de la stâna din munţi. Şi i s-a strâns ini­ma, şi inima a înce­put să-i bată mai repede, şi a fost fe­ri­cit, şi a ştiut că noaptea se îmblân­zeş­te doar de la bu­ciumul bu­ni­cului. Des­pre ursul pe care tatăl lui, tot cio­ban, l-a în­frun­tat doar cu o mână de nisip. Des­pre ni­sipul ăsta ca­re, "dacă n-ar fi intrat în ochii ursului să-l orbeas­că şi tata să aibă timp să fugă, eu nu m-aş mai fi născut să vă po­vestesc acum". Despre pluguşorul pe care îl ştie de la bunicul buni­cului bunicului, plu­guşorul ăsta pe care încă îl mai colindă şi care spune "şi-am mai stat şi am mai urat, dar la vremuri trece-n cale, o dum­bravă rea în vale, unde sunt fete nebune, care aruncă cu alune şi se leagă de feciori, ca al­binele de flori, şi ne-curc'cărările, tot cu dez­mierdările, roata mare, măi flăcăi...". Despre câte nu poţi să po­ves­teşti cu un băiat de ciobani, aici, printre pietre, troiţe şi focuri care ard de nebune, noapte şi zi, mereu...

Minunile fără sfârşit

Înapoi, apoi, pe Valea Tainiţei, până la lacul fără fund, Mocearu, în care amurii, crapii uriaşi, rod stu­ful cu măselele lor enorme, rod bărcile (spun oame­nii), rod timpul (spun eu) rod lumina, până când se face noapte.
E o nouă zi, aici, în mijlocul neştiut al ţării, aici, unde Carpaţii se răsucesc şi lasă duhurile, pietrele şi flăcările să iasă la lumină. O nouă zi şi un nou drum. Pentru că minunile din Munţii Buzăului sunt fără sfârşit, iar timpul să le cuprinzi pe toate nu îţi e de ajuns. Nici cuvintele nu-ţi mai sunt de folos în faţa trovanţilor de la Ulmet. Babele. Creaturi zălude, melci gigantici, antene de piatră întinse spre cer, nave spaţiale, uriaşi, un întreg bestiar al lumii ştiute şi neştiute, lăsat mărturie în cele mai neînchipuite forme cu putinţă. Nu poţi pricepe, oricâte explicaţii ştiinţifice ai primi, cum natura s-a putut întortochea atât de mult, încât să ză­mislească toate sculp­tu­rile astea stranii, înşirate de-a lungul unei poteci ce se pierde printre pă­şuni şi pădure. Şamanii vorbeau despre pietrele vii, din care se revarsă înţelep­ciunea divină, şi le fo­loseau în descân­te­cele lor, ca să înso­ţească su­fletele celor a­dor­miţi în călătoria spre lu­mea de dincolo. Para­cel­sus le nu­mea pietre cu me­mo­rie, păstrătoa­rele tuturor tainelor uni­versului. Pie­trele care se lasă deslu­şite doar de cei cu suflet pur. Alţii, chiar aici, în Ulmet, au vorbit despre măr­turii extra­te­restre, des­pre apariţii şi dis­pa­riţii aiu­ritoare. Cor­nel, copilul care m-a adus până la Babe, îmi zice că "pietrele sunt de la Doamne-Doamne şi mă­nâncă nisip". Da­mi­an din Bozioru îmi vor­beşte des­precrucea ve­che de piatră, sub care au fost găsite oase gi­gan­tice, de uriaş. Despre Dealul Că­măruţei şi peş­tera de acolo, în care animalele nu pot intra, iar oamenii care intră nu mai pot ieşi. Despre pereţii peş­terii, înnegriţi de flăcări al­bastre. Despre uriaşi şi vră­jile cu care au legat lumea. Despre pie­trele de la Ul­met, pe care le-au lăsat ca să luăm amin­te la trecerea lor pe pământ. Despre co­loana prăbuşită în pădure, lungă de 30 de metri, care odinioară se înălţa deasupra lumii. Pie­trele astea pe care le ating acum şi le rog să-mi şop­tească taina lor. Urc mai departe, pe cărarea cu tro­vanţi, intru în pădure, iar vântul mă dezmiardă cu linişte, ca o rugăciune şop­tită.

(Fotografiile autorului)