- În plină arșiță a verii, revista noastră vă propune un serial "răcoros": partea nordică din Munții Buzăului. O zonă nedrept de puțin cunoscută a României, în care splendoarea și sălbăticia naturii se împletesc cu abisurile istoriei, din primii ani ai creștinismului în Carpați. Daruri neprețuite de frumusețe și de magie, de care sperăm să vă bucurați -
Sihaștri neștiuți. Chilii tăinuite în peșteri. Pietre cu înscrisuri încă nedescifrate. Semne vechi de când lumea, încrustate în rocă, împrăștiate prin păduri. Stânci uriașe, gemene, ce scrijelesc cerul, porți spre un tărâm nevăzut. Lacuri fără fund, ce ascund balauri uitați. Munți albi, de sare, împrăștiați pe drumuri pustii. Capete de oameni uriași ce străjuiesc la hotare. Ciobani de poveste, cu puteri nefirești. Focuri vii, ce ard neîntrerupt, de veacuri. Mânăstiri împresurate de liniște. Dispariții de neînțeles. Civilizații necunoscute. Uriași. Troițe. Liniște.
Valea Tainiței
Totul laolaltă, totul la îndemână, totul într-un singur loc, într-o țară ascunsă: Munții Buzăului. Aproape nu-ți vine să crezi că toate minunățiile astea sunt aievea, că le poți vedea, atinge, povesti. Nu poți crede că oamenii pot trăi cu adevărat, în plin tărâm de basm. Și n-ai să înțelegi niciodată de ce asemenea minuni sunt tratate cu atâta indiferență de cei care ar trebui să le rostuiască. Nepăsarea autorităților e buimăcitoare. Dar asta e o cu totul altă poveste, actuală și tristă, despre o țară, România, și niște oameni care au fost aleși să o conducă. O țară, România, care ascunde în inima ei comori cât pentru o lume întreagă. Comori pentru care trebuie să rătăcești pe drumuri rele, prăfoase, surde. Drumuri care scrâșnesc și macină. Drumuri din bezna vremurilor, povârnite, cu șleauri adânci și bolovani enormi, drumuri de legătură între niște sate lăsate să se descurce în voia lui Dumnezeu. Cum vor ști. Doar TAF-urile de mare tonaj, încărcate cu bușteni uriași (tractoarele articulate forestiere), merg fără griji prin mijlocul pădurilor, spre vale. Lemnul e tăiat fără milă, restul are prea puțină importanță. Basmul se amestecă cu uruitul grunjos al motoarelor. Ai vrea să fii surd și orb și să te adâncești mai departe în inima lucrurilor, dar realitatea rânjește hâdă. Nu o poți ocoli. Te oprești. Respiri adânc, te închini la crucea veche de lângă izvor. Aceasta este Valea Tainiței, loc magic, unde, se spune, ar exista un portal spre o altă lume. O zonă pe care, în urmă cu două decenii, armata ar fi cercetat-o în amănunțime. Te afli pe un tărâm fabulos, trebuie să înfrunți încercările, să le dai deoparte. Îți potolești setea, chemi liniștea să te însoțească. Iar ea vine, urcă precum un abur șoptit, din adâncul pădurilor de pin și mesteacăn. Albă, înmiresmată, adâncă. "Oamenii fac drumurile astea tot pe cal, ca bătrânii lor. Nu se tem de întuneric, oricâți urși ar fi prin desișurile astea, de la Lopătari la Gura Teghii", îmi spune călăuza mea. Drumul nostru urcă, tot urcă, pe culmile domoale ale munților, iar lumea se dezvelește ca o minune mare, triunghiul colțuros al Vârfului Penteleu, pășunile nesfârșite ale Buzăului, un rai vechi, încă viu, din care lumea și lumina încă nu au fost alungate. Tainele de pe Valea Tainiței se păstrează și așa, distrugând căile de acces, lăsând răspântiile fără indicatoare și drumurile fără asfalt. Poate că se mai așteaptă hoardele invadatorilor, poate că cineva s-a gândit că se vor lăsa păgubași, când vor ajunge aici.
Uriașul de pe pajiște
La marginea minunilor sunt satele. Satele astea de munte, cu oameni izolați la hotarele dintre cer, pământ și basm. Moșnenii. Oameni care au ales pământul, pământ pe care îl trudesc din greu, așa cum știu de o viață. E vremea cositului acum, iar ei, oamenii, s-au răspândit care încotro, fiecare la fâneața lui. Nu se mai face clacă ca altădată, unii și-au înlocuit coasa cu motocositoare, vremurile se schimbă, dar nu atât de mult. Alții sunt la pădure, singurul loc în care se mai găsește de muncă, singurul loc unde pot câștiga un ban. Vremuri grele, ca drumurile. Pădurile sunt singura comoară de care sunt interesați cei de departe. Altfel, Dumnezeu cu mila, iar mila lui Dumnezeu e nesfârșită. În paza Lui s-au pus oamenii, de la El le vine ajutorul. Troițele sunt pretutindeni, pe poteci, drumuri și hotare, în locuri rele, care trebuiesc îmblânzite, sau la răspântii, pentru blagoslovirea lui Hristos. Moșnenii lasă aici mere verzi și apă. Pentru că și Dumnezeu, drăguțul, are nevoie de hrană și de puteri, ca să-i poată păzi pe oameni. Iar oamenii sunt mândri, oamenii sunt drepți, oamenii sunt aspri, oamenii sunt smeriți. "Comuniștii au vrut să mă ieie la ceapeu, da' io nu m-am lăsat dus. Mi-am văzut de meseria mea de dogar și acum am rămas singurul cu meșteșugul ăsta". Dobre Matei, zis "Geangu", tocmai a trecut de 70 de ani. E la fân, cu toată familia adunată în jur, și fiecare trage mai departe la coasă, și fiecare întoarce fânul, în răspăr cu căldura aprinsă. De pe pășunea lui, aici, în Buștea, unde am ajuns, privește în depărtare, ursuz, nedumerit, aproape înspăimântat, un uriaș cap de om. Un sfinx, un gigant de piatră, rătăcit printre arbuști pitici, pe fâneața lui Dobre Matei, la hotare. "Dar omul ăla cine e?", întreb. "Uriașu", îmi zice nea Geangu și cosește netulburat mai departe. "Păi, și ce face acolo?", întreb din nou. "Păi, că stă de pază la hotar", spune omul și cosește. "Ce hotar e acolo?", întreb. "Hotar între munți", zice, "hotaru' de-l treceau ciobanii lui Bucur cu oile, hotar", și cosește, cosește fără să mă privească. "Și ce-i cu el?", nu mă las înduplecat. "Ce să fie? Uriaș ca toți uriașii, că doar a fost plină lumea de ei". "Păi, și mai sunt uriași din ăștia?", zic. "Păi, că vii nu mai sunt, dar d-ăștia împietriți să tot fie, ce știu eu". Matei Dobre tace, tac și eu. Omul vorbește firesc despre o lume pe care noi o găsim nefirească, doar că noi nu ne-am născut cu uriași pe pajiște și nici alături de bătrânii care au trăit cu ei. Uriașul e uriaș, a rămas acolo unde trebuia să fie, iar el, omul, aici unde trebuie să fie, la fân. "E rău sau bun?", îl mai întreb. "Păi, că eu nu l-am întrebat, dar poate îl întrebi matale", zice. Pare trist uriașul ăsta, Sfinxul de la Buștea, pare să fi împietrit pe când privea o grozăvie pe care nu o mai poate povesti. Matei Dobre, dogar, îl lasă în pace. Trăiește împreună cu el de o viață, îl are părtaș, ori de câte ori iese la cosit, și se închină când trece hotarul înspre Breazău, dar nu pentru a-l îndupleca, ci pentru că așa trebuie, să te închini la hotare. Acolo unde-s troițe. Acolo unde lași mere verzi și apă. Suntem în comuna Mânzălești, la câțiva kilometri de Meledic, locul munților de sare. Una dintre cele mai vechi așezări umane din țara noastră, spun unii istorici. Sate așezate pe sare. Sare care a ieșit la suprafață. Dealuri sculptate în sare, o altă minunăție a lumii. Salut uriașul, îl rog să nu mai fie încruntat. Apoi trec prin curtea dogarului, omul ăsta aspru și drept, întocmai ca uriașul de pe pământurile sale. Coboară și căldura, vine cu noi.
Sarea pe deal
Șoseaua e pustie, dospește de soare. Un soare sărat, nemilos, peste drumurile cu asfalt putrezit. Se ceartă oamenii. Un om al satului cu un om de la județ. "Nu e posibil să lăsați drumurile în halul ăsta! Nu pentru mine, că eu am pământurile și vitele mele, dar pentru satele noastre!" Doamna de la județ zâmbește, zice că nu e vina ei. Probabil că nici nu e, dar nu mai contează. Viața de zi cu zi trece pe lângă minunea de aici, nici n-o mai bagă în seamă. Maluri albite, cât vezi cu ochii, o zăpadă grunjoasă, aspră, în cea mai toridă oră din zi. Sarea, pentru care romanii duceau războaie. Sarea, aurul alb, pe care oamenii de aici o scot cu lopeți, fărașe sau târnăcoape, o încarcă în roabe sau desagi și o duc acasă. Sarea din izvoare, folosită pentru murături. Sare pentru prepararea cărnii de Crăciun. Sare cu pământ, pentru jgheaburile de vite. Sare de leac pentru reumatism sau răni deschise. Sare. Munți de sare. Cruste de sare, crevase de sare, canioane întregi de sare. Peștera din sare de la Meledic, cu intrarea blocată, astăzi, în urma unei alunecări de teren, rămâne una dintre cele mai faimoase din lume. Mai bine de un kilometru de stalactite și stalagmite stranii, de bolți uriașe și izvoare șerpuite, cea mai lungă și mai importantă peșteră salină din întreaga Europă. Dar căldura e mare, nimeni nu-i de vină, iar dacă n-ar fi călăuza mea, învățătorul Ion Zota, aș trece mai departe fără să știu că aici se află una dintre minunile lumii. Mă opresc, admir piatra albă, piramida stranie din tuf vulcanic, pe care oamenii o numesc "La Grunj", ating cu degetele izvorul sărat, mă minunez de darurile lui Dumnezeu, de cât de aproape și la îndemână ne sunt. Pornim. Drumul se face tot mai rău, doar urcăm pe "Jgheaburi", spre Mânăstirea Găvanu. Cine a mai pomenit asfalt spre inima liniștii?!
De vorbă cu sfinții
Stânci netede, nesfârșite, retează drumul, te aruncă spre prăpastie. Aproape că auzi inima nebună a pădurii cum freamătă alături de tine. Poți întinde mâna și să atingi cerul, să-l tragi aproape, să-l îndeși pe tot în piept. Dacă drumurile trebuie să ajungă la sălașul lui Dumnezeu pe pământ, atunci drumul ăsta e unul din ele. Mânăstirea Găvanu e tăinuită, s-a cuibărit în măruntaiele tihnei, se hrănește cu ea de mai bine de trei veacuri. Un călugăr și trei maici sălășluiesc aici, în poiana asta plină cu flori, aflată la buza pădurii și a muntelui. O grădină, un iaz cu pești, o pictură veche, de o frumusețe neasemuită, clopotnița. Te închini, n-ai cum să n-o faci. Binecuvântarea s-a pogorât peste tine. Sofian Neacșu, călugărul, vorbește puțin și zâmbește mult. E rostul tainic al omului, atunci când a călătorit până departe. Ne arată lucrurile, le zâmbește senin pe cele ascunse. El e urmașul pustnicilor ce au sălășluit în pădurile astea nesfârșite și, mai sus, în munte. Urmele lor, scrijelite pe piatră, le găsești în apropierea mânăstirii, mărturii netede ale unei credințe fără timp. Ai vrea să săruți bolovanul acesta sihăstrit de la marginea pădurii, ai vrea să-ți lipești urechea de el și să-i asculți povestea. Iar povestea spune că vechii părinți ce trăiau aici, la începutul creștinătății, ajunseseră atât de înduhovniciți, încât cereau socoteală icoanelor pe care le lăsau de pază, atunci când plecau departe. Pentru că și-a găsit grădina și chilia prădate de hoți, pustnicul Sava s-a uitat cu reproș la icoanele sale: Fecioara Maria, Sfântul Gheorghe și Sfântul Nicolae. "Tu, Măicuță, pe tine te înțeleg că nu mi-ai dat de veste că mă pradă hoții. Ai prunc mic, a trebuit să-l hrănești, ți-a luat vreme până l-ai înfășat. Și pe tine, Sfinte Gheorghe, te înțeleg: până să aduci calul, să-l înhami, să pornești cu sulița înainte, hoții și-au terminat treaba. Dar tu, Sfinte Nicolae, tu, care nu ai decât un ceaslov, tu puteai să-mi spui ce se întâmplă în lipsa mea". Iar povestea spune că Sfântul Nicolae i-a adus înapoi pe furi, cu tot ce prădaseră și, până ca pustnicul să prindă de veste, totul era ca înainte. Totul e și acum ca înainte, trebuie doar să te lipești de piatra din pădure, să-i asculți respirația șoptită, aici, la Mânăstirea Găvanu, ca să înțelegi. Cele trei măicuțe nu se arată. Părintele Sofian ne conduce la poartă și ne zâmbește. Liniștea o luăm cu noi, mai departe.
Neamul lui Bucur Ciobanul
Liniștea străjuiește pajiștile vălurite din Bisoca, poate cel mai frumos sat din Munții Buzăului. Raiul ciobanilor vrânceni, moldoveni, ungureni, toți ajunși cu oile lor în munții din apropiere. Miorița, e convins învățătorul Ion Zota din Lopătari, s-a născut aici. Cum de aici a pornit și ciobanul Bucur spre București. Sunt pline locurile de semnele trecerii lui. Masa lui Bucur, o piatră uriașă, perfect netedă, sprijinită pe trei picioare, denumirile locurilor, poveștile. Sunt mândri muntenii din Bisoca de ciobanul lor, de munții lui Giurgiu, starostele din vechime. Aproape fiecare poveste aduce vorba de vremurile acelea de demult, când oamenii ăștia stăpâneau plaiurile și raiul. Poate din motivul ăsta, cei de aici încă își mai țin obiceiurile. Ultima zonă a Buzăului, de nesmintit în tradițiile ei. Poate și de asta, foarte mulți dintre bătrâni păstrează calendarul vechi, cel iulian, și se încăpățânează să-și serbeze Crăciunul și colindele mai târziu decât cei tineri. "Gata, l-ai mâncat pe Crăciun?!", îi dojenesc bătrânii pe tineri. Și nu doar Crăciunul, ci și cositul se face tot pe rit vechi. Păstrat este portul. Păstrat este cântecul. Păstrate sunt poveștile despre flăcări care dansează pe comori, uriași care au clădit lumea, ciobani care au înfruntat și au răpus diavoli, oameni smintiți de iele, povești cât o lume, o lume risipită pe pășunile astea înalte, prin casele bătrânilor ce încă mai ascultă de ele. Soarele pârjolește lumea, dar lumea e la coasă. E fân cât vezi cu ochii, iar munca nu așteaptă pe nimeni. Trebuie făcută acum, până nu e prea târziu.
Viorel, bărbat în putere, cu copii mici, n-are timp de pierdut. Ne poftește spre seară în casa lui, să stăm, să-i cunoaștem rosturile. Acum, să-l iertăm, e timpul pentru fân. "Nu e muntean să nu te poftească în casa lui, să nu te hrănească, să nu-ți spună o vorbă bună când pleci mai departe. Ăștia suntem noi. Du-te la cojeni (cei de la câmpie) și o să vezi că nici nu-ți deschid poarta". E mândru Ion Zota de munții și de oamenii lui, e mândru că-i învățător și are de ce să-i facă pe copii să se mândrească. E mândru că se trage din neamul lui Bucur, e mândru să mă poarte mai departe.
Focul viu
Mușele Păpușele, zice Ion Zota, erau cele două fete de o frumusețe neasemuită, ale marelui Giurgiu, starostele ciobanilor din vechime. Când au fost să vină furii să i le răpească, "uite acolo", îmi arată Ion Zota, "vârfurile alea două-s Furu Mare și Furu Mic", ciobanii lui Giurgiu s-au luptat zile și nopți cu ei. În timpul luptei, s-a deschis iadul și a înghițit toate comorile lui Giurgiu. S-au surpat râpe, s-au prăvălit bolovani, apele s-au pornit șuvoaie, iar din bezna iadului s-au revărsat râuri de smoală care au înghițit lumea. "Vezi, uite și piscul Smoleanului". Apoi gura iadului s-a astupat, dar flăcările ce se preling din adâncurile ei nimeni și nimic n-a mai putut să le oprească. Ies mereu, cu mirosul lor de catran și pucioasă, o răsuflătoare veșnică a iadului. Acesta e "focul nestins", ce pâlpâie de-atunci, ziua și noaptea, întruna, în vatra lui arsă din coasta Smoleanului. Focul viu, poartă a întunericului, flăcări ce dansează pe comoara lui Giurgiu. Noaptea, flăcările luminează în toate culorile posibile. Le vezi de departe. Iele dansând. Lumea e vrăjită, basmele sunt cu noi, le poți atinge, te pot pârjoli. Mirosul ăsta de pucioasă de la Focul Viu mă însoțește multă vreme. Ion Zota îmi vorbește despre flăcările albastre care aleargă pe râu, despre omul care și-a ridicat o casă peste un alt foc viu, pe undeva pe aproape. Minuni domesticite, minuni cu care oamenii de aici trăiesc.
La fel ca bolovanul uriaș din curtea unei femei din Terca. Intrăm. O întreb de piatră, ea îmi spune că o udă în fiecare zi cu apă la radăcină, ca să crească. Și ea crește. Femeia râde. "Bolovanul nostru, al casei". Muntenii îți deschid poarta casei, te așează la masă, toarnă trandafirată în pahare. Petale de trandafir alb, zahăr, țuică de casă. Patru zile la macerat. O minunăție! Și povești, povești pe care le spune Ionuț Stemate. Nepotul. Despre noaptea în care încă umbla cu tatăl său pe poteci, spre casă, și a auzit clar buciumul bunicului, de hăt departe, tocmai de la stâna din munți. Și i s-a strâns inima, și inima a început să-i bată mai repede, și a fost fericit, și a știut că noaptea se îmblânzește doar de la buciumul bunicului. Despre ursul pe care tatăl lui, tot cioban, l-a înfruntat doar cu o mână de nisip. Despre nisipul ăsta care, "dacă n-ar fi intrat în ochii ursului să-l orbească și tata să aibă timp să fugă, eu nu m-aș mai fi născut să vă povestesc acum". Despre plugușorul pe care îl știe de la bunicul bunicului bunicului, plugușorul ăsta pe care încă îl mai colindă și care spune "și-am mai stat și am mai urat, dar la vremuri trece-n cale, o dumbravă rea în vale, unde sunt fete nebune, care aruncă cu alune și se leagă de feciori, ca albinele de flori, și ne-curc'cărările, tot cu dezmierdările, roata mare, măi flăcăi...". Despre câte nu poți să povestești cu un băiat de ciobani, aici, printre pietre, troițe și focuri care ard de nebune, noapte și zi, mereu...
Minunile fără sfârșit
Înapoi, apoi, pe Valea Tainiței, până la lacul fără fund, Mocearu, în care amurii, crapii uriași, rod stuful cu măselele lor enorme, rod bărcile (spun oamenii), rod timpul (spun eu) rod lumina, până când se face noapte.
E o nouă zi, aici, în mijlocul neștiut al țării, aici, unde Carpații se răsucesc și lasă duhurile, pietrele și flăcările să iasă la lumină. O nouă zi și un nou drum. Pentru că minunile din Munții Buzăului sunt fără sfârșit, iar timpul să le cuprinzi pe toate nu îți e de ajuns. Nici cuvintele nu-ți mai sunt de folos în fața trovanților de la Ulmet. Babele. Creaturi zălude, melci gigantici, antene de piatră întinse spre cer, nave spațiale, uriași, un întreg bestiar al lumii știute și neștiute, lăsat mărturie în cele mai neînchipuite forme cu putință. Nu poți pricepe, oricâte explicații științifice ai primi, cum natura s-a putut întortochea atât de mult, încât să zămislească toate sculpturile astea stranii, înșirate de-a lungul unei poteci ce se pierde printre pășuni și pădure. Șamanii vorbeau despre pietrele vii, din care se revarsă înțelepciunea divină, și le foloseau în descântecele lor, ca să însoțească sufletele celor adormiți în călătoria spre lumea de dincolo. Paracelsus le numea pietre cu memorie, păstrătoarele tuturor tainelor universului. Pietrele care se lasă deslușite doar de cei cu suflet pur. Alții, chiar aici, în Ulmet, au vorbit despre mărturii extraterestre, despre apariții și dispariții aiuritoare. Cornel, copilul care m-a adus până la Babe, îmi zice că "pietrele sunt de la Doamne-Doamne și mănâncă nisip". Damian din Bozioru îmi vorbește despre crucea veche de piatră, sub care au fost găsite oase gigantice, de uriaș. Despre Dealul Cămăruței și peștera de acolo, în care animalele nu pot intra, iar oamenii care intră nu mai pot ieși. Despre pereții peșterii, înnegriți de flăcări albastre. Despre uriași și vrăjile cu care au legat lumea. Despre pietrele de la Ulmet, pe care le-au lăsat ca să luăm aminte la trecerea lor pe pământ. Despre coloana prăbușită în pădure, lungă de 30 de metri, care odinioară se înălța deasupra lumii. Pietrele astea pe care le ating acum și le rog să-mi șoptească taina lor. Urc mai departe, pe cărarea cu trovanți, intru în pădure, iar vântul mă dezmiardă cu liniște, ca o rugăciune șoptită.
(Fotografiile autorului)