Minunata poveste a unui preot de ţară: Părintele ILIE RĂDUCA din Varlaam, Buzău

"Hristos nu o să vină niciodată într-un suflet în care nu e pace"

Varlaam e un sat cu nume de sfânt, micuţ, de doar 120 de familii, ascuns pe Valea Bâs­­căi, în Munţii Buzăului. Mai sus de el se întinde, nestăpânită, sălbatică şi frumoasă, împără­ţia pajiştilor molcome, a pă­durilor uriaşe, atinse doar de şoapte, de umbre şi de taine bătrâne, nedezvelite, încă, în faţa vremurilor acestea bi­cis­nice în care trăim. Un tă­râm sau o "ţară", cum altă­dată spuneau bătrânii noştri, în care încă se mai spun po­veşti despre aurul îngro­pat care "arde" cu flăcări vii, des­pre duhuri ce bântuie prin poienile de sub munţi, despre vrăjitori şi sihaştri ascunşi prin peşteri săpate în stânci, despre daci şi stră­moşii lor, uriaşii, care au stă­pânit înainte de potop.
În lumea aceasta stră­veche, de dincolo de timp, biserica nu e o zidire, ci un adăpost. O casă ocrotită de Dumnezeu. Oamenii vin spre ea ca spre un refugiu. În Varlaam, lăcaşul are mai bine de o sută de ani. Un veac în care aici s-au plâns morţii, s-au bucurat nunii, s-au botezat pruncii. Şi toate rugăciunile acestea, toate durerile şi bucuriile, deşi s-au înălţat la cer, nu au plecat cu totul, ci s-au aşternut peste scândurile goale şi simple ale podelei, strat după strat, viaţă după viaţă, cum se aşează straturile de ceară curată pe firul subţire de aţă, când se fac lumânări. Încet, cu răbdare, ele au îmbrăcat biserica în sfinţenie şi iubire, iar acum, ea nu mai este doar a lui Dumnezeu sau a preotului, ci mai ales a lor, a sătenilor din Varlaam. Mai ales ei, cu vieţile şi cu morţii lor, i-au dat lăcaşului trup.
Am descoperit biserica satului într-o seară fierbinte de vară. Vipia se mai domolise, dar se scurgea, încă, din pajişti şi din ierburile de pe mar­ginea drumului, curgea pe poteca găl­buie ce şerpuia printre grădini. Aninat de o pantă, lăcaşul, micuţ şi frumos, e înconjurat de un cimitir cu cruci vechi, de lemn, dar şi cu altele mai noi, smălţuite cu flori şi îngeri. Pictura de pe pereţii bisericii e făcută parcă de un zugrav cu inimă de copil. Respiră o sim­plitate pe care o regăseşti peste tot, în ştergarele de la icoane, în scoar­ţele de pe jos, în stranele mici, făcute parcă pentru ţânci. Doar că biserica aceasta va dispă­rea. Sfântul lăcaş, aşa frumos şi simplu cum este, stă să moară. Locul lui va fi luat de o bise­rică nouă, con­struită prin bunătatea unui om inimos, cu dare de mână şi cu credinţă în Dumnezeu. Va fi tot din lemn, ca biserica veche, doar că mai încăpătoare şi mult mai mândră. Dar cum să dărâmi, aşa, ca şi când n-ar fi existat niciodată, biseri­ca satului, casa sfântă în care oamenii au fost, pe rând, botezaţi, şi apoi duşi la groa­pă? E ca şi cum ţi-ai smul­ge inima pentru a pune în loc una nouă. Hotărârea asta chinuitoare a rupt satul în două şi l-a aşezat pe preot la mijloc. Duminică urma să săvârşească în vechea biserică ultima Sfântă Li­turghie.

"Duminica, îngerii vin la biserică"

- Părinte Ilie Răduca, sunteţi absolvent de teolo­gie, om tânăr, cu vise mari. Cum e să fii preot de sat? Să ai grijă de sufletul ţăra­ni­­lor? Vă simţiţi împlinit?

- Ca om, nu poţi să fii împlinit niciodată, poţi să fii doar mulţumit. Ştiţi ce spune Fericitul Augus­tin: "Ne-ai făcut pentru Tine, Doam­ne. Şi neli­niştit este sufletul meu, până nu-şi va afla odihna întru Tine." Când îţi cauţi mântuirea, cauţi anu­mite virtuţi şi este foarte greu să le dobân­deşti. Nu că nu te-ai mân­tui cu o sin­gură virtute, dar tu ştii că trebuie să dobân­deşti cât mai multe. Eu mă situez acolo, la linia de plutire, unde ispita te trage înapoi, iar tu ai vrea să te duci înainte. Întind mâna după Dum­nezeu, câteodată Îl găsesc, câteodată nu... Mă simt căldicel. Sunt con­vins că Dumnezeu există, fac totul din credinţa pe care o am în El, dar mai e şi lumea care mă atrage cu mrejele ei. Nu pot să am o re­nunţare totală. Ăsta sunt.
Fireşte, aş dori să fac mai mult pentru satul şi cre­din­cioşii mei. Ei sunt oameni buni, liniştiţi, oameni cu frică de Dumnezeu. Unii dintre ei mă uimesc cu dragostea lor adâncă pentru Hristos. Am un creştin în parohie, nea Vasile Maftei, care are o cameră doar pen­tru rugăciune, plină cu icoane aduse din pele­ri­najele pe care le-a făcut pe la toate mânăstirile din ţară. E un om simplu, care a muncit toată viaţa la pă­dure. E tare credincios şi se roagă mereu. Niciodată nu dă înapoi. Din puţinul pe care-l are a ridicat mai multe troiţe şi ajută biserica foarte mult, iar de moarte nu îi e frică deloc. Odată l-a întrebat cineva (eram şi eu de faţă), ce i-a venit să-şi facă o cameră în care să aşeze numai icoane? Că acolo nu mai poţi decât să te rogi! Bătrânul i-a răspuns ca din Biblie: "Eu m-am gândit, chiar de când mi-am făcut casa, că dacă Dum­nezeu nu-Şi găseşte un loc în casa mea, eu cum o să-mi găsesc un loc la El?" Când am auzit cuvintele acestea, vă spun sincer că mi-au dat lacrimile. O înţe­lepciune strânsă în puţine cuvinte, care cântăreşte cât o viaţă de om.
Poate că printre sătenii mei mai sunt unii care au şi scăpări, pentru că trăiesc în lumea asta de munţi, unde rădăcina păgână e încă puternică, dar ultimul gând al lor e tot la Domnul. E o lume pă­gână, care îl are pe Dum­nezeu în centru, chiar dacă el nu e neapărat Cel creştin. Cel mai tare mă doare când văd că nu răspund chemării clopotului de duminică pentru Sfânta Litur­ghie. Cea mai mare dorinţă a mea ar fi ca fiecare fami­lie să îşi trimită măcar un membru la biserică. Sau, dacă nu se poate în fiecare duminică, măcar aşa, din când în când, o dată la două-trei slujbe, să simt şi eu biserica plină în jurul meu. Am trăit şi bucuria aceasta. Sunt sărbători care cheamă tot satul la rugăciune, şi atunci mă simt împlinit, simt că plutesc de fericire.
Dar, dincolo de toate aceste dureri ale mele, vă pot spune că aici, la Var­laam, mi-am găsit liniştea sufle­tului, care e de fapt întâlnirea mea cu Dumne­zeu, pen­tru că Hristos nu o să vină niciodată într-un suflet în care nu e pace. Întâlnirea aceasta se petrece mai cu sea­mă în timpul Sfintei Liturghii. În mo­mentul acela, când clopotele bat şi dau binecuvântarea pentru înce­perea slujbei, eu ştiu că spaţiul bisericii se rupe de lumesc, de teluric. Deşi, vizibil, biserica rămâne pe pă­mânt, duhovniceşte, prin rugăciunea mea şi a creş­tinilor, ea se mută în Cer, pentru că în acele clipe şi Cerul coboară pe pământ. Pentru că unde se roagă cre­dincioşii e prezent şi Hristos, capul bisericii. Nu mai există timp, nu mai există spaţiu, prezentul se uneşte cu trecutul şi viitorul. În prezent suntem noi, cei care primim harul dumnezeiesc, iar trecutul şi viitorul este Hristos. Trecutul cu venirea Sa pe pământ, cu patimile Sale, cu Răstignirea şi În­vierea Sa din morţi, iar viitorul cu venirea Sa în slavă, la sfârşitul veacurilor. De aceea v-am spus că biserica nu este pe pământ în momentul liturghiei. Ea este un spaţiu duhovnicesc, şi cine se atinge de acest spaţiu se sfinţeşte. Şi creştinii care vin la biserică, dar şi lucrurile care se ating de biserică, până şi cimitirul cu cei care au adormit în nădejdea Învierii, toţi se sfin­ţesc!
Şi mai e un lucru foarte important: îngerii, care în restul timpului au grijă de sufletele oamenilor, îngerii doresc cel mai tare să audă cântările Sfintei Jertfe şi să o vadă cu ochii lor. De aceea, preotul îi pofteşte prin­tr-o rugăciune specială să vină în jurul Sfintei Mese, să parti­cipe şi ei la Sfânta Liturghie. Şi ce nu poate face el, din neputinţă sau slăbiciune omenească, fac ei. De pildă, numele nepomenite de preot sunt pome­nite de îngeri. E o minune! De asta litur­ghia e atât de fru­moasă şi am în timpul ei atât de multe emoţii. Iar preotului nu îi este îngăduit să nu o celebreze. Chiar dacă s-ar întâmpla ca la biserică să nu mai vină niciun credincios, eu nu am niciun motiv pentru care să nu fac Sfânta Liturghie, împreună cu îngerii! De aceea, înge­rii vin duminica în biserică, iar în urma lor, satul rămâne gol. Cei care stau acasă fără motiv ră­mân sin­guri, pentru că îngerii lor păzitori vin la slujbă. Întot­deauna!

Un dor de copil

Părintele Ilie Răduca este tânăr, abia a împlinit 35 de ani. E născut şi crescut în Bâsca Rozilei, la doi paşi de Varlaam, şi visează să se întoarcă preot în satul na­tal. A venit pe lume într-o familie de preoţi, în care 34 de bărbaţi au slujit lui Dumnezeu. Îşi aduce şi acum aminte cum tatăl său îl lua cu el în altar. Din anii aceia are o amin­tire puternică, o amintire care se desprinde limpede, pe cerul clar al copilăriei. Stătea cu tatăl său până la sfârşitul liturghiei, când se cumineca. Dar, după ce se împărtă­şea cu Trupul şi Sângele lui Hris­tos, se năştea în sufletul lui un dor misterios, care-i stârnea o sete şi o foame năpraznică după Dumnezeu.
"Eram doar un copil, iar împăr­tă­şania pe care o primeam din mâna tatălui meu era o descătuşare a inimii mele. Ştiam că în potir este Domnul, dar eu primeam din El doar foarte, foarte puţin la cumi­ne­care şi-mi doream mai mult, tot potirul dacă s-ar fi putut! Îl priveam pe tata la sfârşitul Sfin­tei Liturghii cum se îm­părtăşea cu ce mai ră­mânea din Sângele şi Trupul lui Hristos şi mi-aş fi dorit să pot să fac şi eu acest lucru, în­găduit în biserică doar slujitorilor alta­rului. Nu pot să spun că l-am ru­gat atunci pe Dumne­zeu să ajung şi eu preot ca el, dar vă pot spune că aveam în inimă do­rul acesta - să mă cu­mi­nec cu tot ceea ce este în potir, cu tot Trupul şi cu tot Sângele Domnului. Sigur că eu ştiu astăzi că în fiecare fărâmă de împărtăşanie este Hristos întreg, dar eu nu de simbolistică vă vorbesc acum, ci de dorul meu de copil, care-mi vedeam tatăl împărtăşindu-se. Astăzi, îmi dau seama că am fost crescut în biserică, iar Domnul a ales să rămân în ea şi să o slujesc."

"Moartea devenise prietena mea"

- Cum aţi ajuns în cele din urmă preot? A fost doar chemarea aceasta din copilărie?

- Ca să slujeşti altarului, trebuie să ai o vocaţie specială, iar vocaţia e chemare de la Dumnezeu. Dar eu cred că această chemare este aşezată de Hristos în inima ta atât de firesc, de delicat, încât ţi se pare că de la tine ar fi venit totul. El ştie să o mascheze, doar tu să o recunoşti, mai târziu, în rugăciune. E o taină pe care Domnul o aşează în tine. Îmi amintesc că în anii aceia, în care mergeam cu tata la slujbă, am ajuns să mă gândesc la preoţie. Mă îmbrăcam, de multe ori pe ascuns, cu hainele lui, îi luam reverenda, care-mi era foarte mare, şi o târam un pic pe jos (zâmbeşte), îmi aşezam, apoi, după gât, câte un epitrahil, la vremea aceea nu ştiam că nu e îngăduit, şi-mi amintesc că-mi plăcea tare mult să fiu în hainele acelea preoţeşti.
Apoi am crescut, anii au trecut, am dat la semi­narul teologic, iar acolo am avut un moment de revol­tă. Am fost, vreme de cinci ani de zile, la internat, pentru că aşa cerea regu­la­mentul. Aveam un pro­gram ca de armată. Învă­ţam de luni până sâmbătă. Dimi­neaţa mergeam la ore, după-amiaza stăteam în cla­se, pentru aşa-nu­mitele me­ditaţii, de la 4 la 6, apoi luam masa şi ur­mau alte meditaţii, până seara la 9. Un orar conti­nuu, îţi găseai timp pentru tine doar aşa, printre me­ditaţii. Era ca un fel de ar­mată, o armată du­hov­ni­cească pe care, voiai, nu voiai, trebuia să o faci. Aşa că am avut mo­men­tele mele de revoltă în seminar, când spu­neam că nu o să mă fac preot ni­cio­­dată. Acum zâmbesc când îmi amintesc de ele, pentru că îmi dau seama că greşeam. A fost ca o bătă­lie pe care am pierdut-o, dar nu am pier­dut răz­boiul, pentru că Hris­tos m-a scos din impas. Întot­deauna El este Cel care te scoate; te lasă să te duci uneori la fund, apoi te ridică, întinzân­du-ţi mâna. Eu am avut nişte probleme de să­nătate pe care le-am trecut cu aju­torul lui Dumnezeu şi ele m-au mai potolit.

- Aţi fost încercat?

- Aveam 18 ani, eram la sfâr­şitul semina­rului, când am fost diagnosticat cu cancer. Sunt ani mulţi de atunci... Vestea m-a lo­vit! Ştiu că stăteam şi mă toooot gândeam la moarte... Am avut-o în faţă, devenise prietena mea, deşi, în general, nu poţi să vor­beşti despre ea decât cu teamă. Atunci am descoperit că, dacă eşti cu ade­vărat răbdător (pacient vine de la pacienţă, care înseamnă răb­dare) învingi, treci pes­te toa­te. Am făcut mai multe opera­ţii în patru luni de zile, am refuzat chi­miote­rapia şi, în cele din urmă, s-a descope­rit că tumora era be­nig­nă. A fost tot de la Dom­nul, o încer­care. El mi-a ajutat şi am ajuns aici şi sunt tare mul­ţu­mit. Nu ştiu dacă m-a schimbat cu ceva lă­un­tric, dar ştiu că, pur şi simplu, m-a domolit şi m-a reo­rientat spre preoţie. Acum nu mi-aş mai imagina viaţa fără slu­jirea la altar...

"La noi, la ţară, porţile sunt mereu deschise pentru preot"

- Părinte, v-aţi dorit vreodată să plecaţi de la ţară şi să fiţi preot la oraş? Nu v-au atras niciodată pa­rohiile de acolo, care sunt mai bogate, cu credincioşi mai mulţi?

- Mie oraşul nu îmi place, e prea multă pastoraţie pe verticală. Blocurile îmi par un fel de biserici supra­puse, cu care nu cred că m-aş putea obişnui. Pentru preot, e comod să urce până sus cu liftul şi apoi să co­boare din apartament în apartament, intrând acolo unde i se deschide uşa. Unii deschid, alţii se uită sus­picioşi pe vizor. La noi, la ţară, când mergi cu Sfânta Icoană, sau cu Botezul, ai de urcat dealuri întregi ca să ajungi la casele oamenilor, dar nu trebuie să îţi faci griji ca la oraş, că porţile nu sunt deschise. Aici cineva te pofteşte din prag şi te conduce până la camera unde sunt toţi cei din familie, care te aşteaptă smeriţi, cu ca­pul plecat. E greu să treci de la o astfel de ospita­litate, la bătutul în uşi, sau la aşternutul hârtiilor în bloc, la avizier - "În ziua x vin cu Botezul". Şi la noi sunt oameni reticenţi, care se mai ascund, dar poarta e întotdeauna deschisă, casa e deschisă. Uitaţi-vă dum­neavoastră: în orice sat, biserica e la vedere, e în centru, pe când în oraş, vezi vreodată biserica printre blocuri? La oraş, clopotul deranjează pe multă lume, la sat, pe nimeni. Dacă vrei să îl cauţi la oraş pe Dum­ne­zeu, Îl găseşti, dar mai greu. Nici măcar nu ştii unde răsare soarele între blocuri, dar să mai ştii unde e biserica?
Cred că oamenii de la ţară diferă foarte mult de oamenii de la oraş. Nu ştiu dacă nu cumva sunt mai superficiali cei de la oraş, dacă nu dau atenţie amănun­telor minore, dacă nu sunt prea scrupuloşi cu lucrurile mărunte. Şi asta îi îndepărtează de veşnicie şi din cau­za asta le este frică de moarte.
Ţăranii, în schimb, nu sunt speriaţi de ea. O în­tâmpină senini. Mai ales bătrânii sunt mulţumiţi de viaţa pe care au avut-o. Şi toată comunitatea satului e aici foarte legată de cei care au murit. Să veniţi să ve­deţi parastasele la care participă bătrânii! Simţi atunci legătura vie pe care o au cu sufletul celui care a plecat. E în felul în care se roagă pentru morţi şi o bucurie misterioasă, e bucuria că şi la tine, la mormânt, vor veni să se roage şi să te întâlnească fraţii tăi. E o anti­ci­pare a morţii care trebuie să vină, dar care nu în­seamnă numai despărţire, ci şi o reîntâlnire cu cei pe care i-ai iubit. Arareori am întâlnit ţărani care nu-şi acceptă moartea: de obicei, aceştia sunt trişti, poso­morâţi. Când nu ai dispoziţia de a te rupe de lume, de a veni alături de Dumnezeu, nici nu te poţi ruga, şi atunci pierzi şi legătura cu El, pierzi totul! De asta, eu cred că fiecare vârstă are virtutea ei, iar bătrâneţea aduce peste tine o anumită neputinţă, care îţi oferă timp mai mult spre meditaţie. Şi mai e ceva la ţărani. Ei integrează moartea în natură. Se mai întâmplă ca la înmormântare să plouă şi atunci ei spun - "Aţi văzut că plânge cerul? Aţi văzut, i-a părut rău că a murit!".

Ultima liturghie

Duminică dimineaţă am urcat la bisericuţa din Var­laam, pentru ultima liturghie. Ştia toată suflarea satu­lui că, de a doua zi, vor începe să o dărâme. Aşa că ve­niseră la slujbă cu mic, cu mare. Bătrânii mai aproa­pe de altar, tinerii, cuviincioşi, lângă intrare, aşa cum cere rânduiala satului. Liturghia a început devreme, de teama arşiţei prevestită de lumina orbi­toare a dimineţii. O lumină care se strecura prin fiece ungher, îmbrăcând în bucurie altarul, pe preot, pe cre­dincioşii care se rugau în genunchi. Pe feţele brăzdate de viaţa aspră, arse de soare şi de vânt, nu am putut citi triste­ţea. Erau liniştiţi şi senini. Am înţeles atunci că ţăranii din Varlaam primeau moartea bisericii lor, aşa cum îmi spusese părintele că-şi aşteaptă propria moarte - împăcaţi cu ea, liniştiţi. Afară, în cimitir, crucile lor vesele, împodobite cu flori, păsări şi îngeri sinilii, îţi vorbesc de pacea blândă cu care ei păşesc spre cealaltă lume. Cum spune un epitaf, pe care l-am citit pe o cruce din cimitir - "Ca o floare ce se trece/ Este omul pe pământ,/ Astăzi cântă şi petrece,/ Mâine zace în mormânt." Atât. Restul e liniştea de a fi în mâinile lui Dumnezeu şi aici, şi din­colo. Mai ales dincolo...

(Fotografiile autorului)