MARCUS MILLER - "Am crescut ascultând Beethoven, până ce am descoperit funk-ul"

- În plină glorie, Miles Davis, unul din giganţii muzicii postbelice, a uimit o lume întreagă interpretând, pe trei albume, cântecele scrise de un tinerel: MARCUS MILLER. La treizeci de ani de atunci, "puştiul” genial a devenit, la rândul său, un muzician cu o carieră fabuloasă. Premii peste premii, colaborări cu marile staruri ale planetei, 20 de albume solo... Pe 3 iulie, în seara de deschidere a Festivalului Jazz TM, câteva mii de timişoreni au admirat un Marcus Miller dezlănţuit, într-unul din concertele memorabile ale acestui an -

Un altfel de artist

Familia tatălui său, organist în biserică, provenea din Trinidad, însă Marcus s-a născut la New York, în iunie 1959. "Am mers în Trinidad şi am cunoscut fa­milia tatălui meu, le-am gustat mâncarea, le-am ascultat muzica şi accentul cu care vorbeau. Tatăl meu era muzician, la fel ca şi tatăl său, însă din zona clasică. Cum tata cânta la biserică, la început am crezut că muzica este ceva ce are legătură doar cu slujba de duminică, apoi mi-am zis că eu vreau mai mult, vreau să mă implic serios. Am crescut ascul­tând Beethoven şi am început să cânt la clarinet, ins­trument pe care îl iubesc şi acum. Însă am descoperit funk-ul, şi clarinetul nu prea are ce căuta în această muzică, aşa că m-am apucat să studiez bass-ul. Eram mare fan al trupei Jackson 5 şi, ani mai târziu, l-am cunoscut pe Jermaine Jackson şi i-am spus că dato­rită lui am început să cânt la bass. Treaba asta l-a dat pe spate”.
În anii ce au urmat, Marcus şi-a întâlnit mulţi dintre idolii adolescenţei, a compus piese pentru ei sau i-a ajutat la înregistrări. Michael Jackson, Aretha Franklin, Eric Clapton, Stevie Wonder sunt doar câţiva dintre ei. Basistul îşi aminteşte că era ca şi cum s-ar fi întors în timp: intra în cameră şi asculta muzica unuia dintre ei, numai că de data asta nu era pe disc, ci chiar live. Avea aproape 20 de ani când s-a alăturat trupei de turneu a celui ce a reinventat jazz-ul, Miles Davis. "Foarte multă vreme, am fost cel mai tânăr tip din trupele prin care m-am perindat şi am profitat cât mai mult, am învăţat. Miles nu ne dădea sfaturi, dar era fantastic să fim mereu în preajma sa şi să vedem ce decizii ia în anumite situaţii, ce alege să cânte, cum se mişcă. Părinţii nu realizează că odras­lele lor învaţă mai mult observând felul în care ei se comportă, decât ascultând cuvinte morali­zatoare. Am şi eu tendinţa să dau sfaturi celor mai tineri din trupa mea, dar îmi dau seama că cel mai important lucru este puterea exemplului. De pildă, eu nu beau, nu fumez, nu pierd nopţile petrecând. Am avut de luat o decizie cu ani în urmă, când mulţi artişti din generaţiile anterioare mureau din cauza drogurilor şi a alcoolului. Fiind cel mai tânăr, cei mai mari îmi spuneau mereu să nu fac greşeala lor. Mi-am zis atunci că eu vreau să fac muzică, mă păstrez pentru asta. Nu am nimic împotrivă că cei din trupa mea petrec, avem o viaţă şi încercăm s-o trăim. Dar am văzut prea multe, ştiu întreaga po­veste, ştiu exact unde sfârşeşte dru­mul acesta, am vă­zut de atâtea ori. Şi le spun şi lor. Am avut de curând surpriza să mă trezesc cu câţiva din colegii tineri de trupă la sala de sport, dis de dimineaţă. «Ce-i cu voi aici?». «Putem să facem şi noi puţină gimnastică cu tine?». A fost grozav.”
Din punct de vedere muzical, Marcus are a­ceeaşi concepţie, ca a multor artişti mari din sfera jazz-ului, de a se reinventa, de a nu urma reţete şi drumuri bătătorite, însă pe plan personal, viaţa sa este cu totul diferită. Căsătorit din tinereţe, tată a patru copii, el şi-a întrerupt activitatea de turneu atunci când aceştia erau mici, pentru a le fi alături. Odată ce au ajuns la vârsta adolescenţei, basistul şi-a reluat viaţa pe drumuri, iar iubitorii jazz-ului din România au avut bucuria să-l asculte live, într-un concert în care a îmbinat virtuo­zitatea cu calităţile de şef de orchestră.

"Îi datorez multe lui Miles Davis, a fost ca un tată pentru mine”

La Timişoara, Mar­cus Miller a ajuns în mij­locul unui program ce părea epuizant. Cu o seară înainte, avusese concert la Istanbul, a do­ua zi urma să cânte la Londra, iar a treia, să ur­ce pe scenă la Buda­pesta. Cu toate acestea, profesionalismul său a ieşit în prim plan, ca o adevărată lecţie. A urcat pe scenă la amia­ză, pen­tru probele de sunet, până ce totul a fost pus la punct, apoi a avut ama­bilitatea să se întâl­nească cu ziariştii. Prima parte a discuţiei a avut în centru CD-ul lansat în acest an, "Afrodeezia”. Mar­cus este artist UNESCO şi, totodată, purtătorul de cu­vânt al pro­iectului "Rutele sclaviei”, iar noul album are multe în comun cu acest statut al muzicianului.
"Scopul proiectului este ca tot mai multă lume să afle, să cunoască cu ade­vărat tragedia ce s-a în­tâm­plat cu acei oameni răpiţi de acasă şi trimişi să mun­cească pe alt continent. În special, ne-am gândit să ajungem la cei tineri, care ştiu ei ceva, dar nu în pro­funzime. Pe noul CD, am încercat să combin muzica mea cu acest proiect, astfel încât am colaborat cu muzicieni din diferite locaţii ale acestei rute, din vestul Africii, America de Sud, Caraibe, până în marile oraşe din nordul Statelor Unite, unde era ca­pătul. A însemnat un mare efort de coordonare, însă lucrul cu aceşti muzicieni din Bur­ki­na Faso, Brazilia, Trinidad, Chicago mi-a oferit o mare răsplată. Nu am vrut ca mesajul albumului să fie unul dramatic, ci unul optimist, pentru că cele­brăm puterea fiinţei umane de a rezista şi de a merge mai departe. E greu să înţelegem acum. Cum au rezistat oamenii în asemenea condiţii ? Uluitor! Şi nu doar ei, căci foarte multe naţii, etnii au fost su­puse opresiunilor, asupririlor de tot felul. Cred că oa­menii sunt fiinţe fascinante, însă au această ten­dinţă de a domina, de a exploata, a profita de alţii. Cred că, cu cât evo­luăm ca specie, cu atât instinctele astea se re­duc, dar nu atât încât să dispară, iar acesta este motivul pentru care încă există sclavie şi în se­co­lul XXI.”
Am dorit să aflu de la Marcus Miller cum a re­uşit, ca tânăr basist şi com­pozitor, să convingă un monstru sacru al mu­zicii, Miles Davis, cu­nos­cut ca om dificil şi vanitos, să-i interpreteze muzica, şi cum s-a înţe­les cu el.
"Miles voia să fie si­gur că atunci când urca pe scenă avea să cânte bine, să arate bine şi că nimeni nu va profita de el. Asta, pentru că a crescut într-o perioadă destul de dificilă pentru afro-americanii din Sta­tele Unite. Muzicienii de jazz din generaţiile pre­cedente trebuiau să se îm­brace mereu la costum sau în smoching, ca să capete respect, şi trebuiau să zâm­bească mereu larg. Ca Louis Armstrong sau ca Duke Ellington. Restul ame­ricanilor nu voiau să îi pri­vească ca pe nişte artişti, ci ca pe entertaineri fericiţi şi veseli, nişte cântăreţi care te fac să te simţi bine, să te distrezi şi atât. Miles a făcut parte din prima generaţie care a spus «Nu! Nu vreau să zâmbesc şi nu vreau să mă îmbrac cum spuneţi voi! Nu vreau să fiu ca un personaj de desene animate! Sunt un ar­tist». De aceea i s-au pus multe etichete.Când venea vorba de muzică, era un tip foarte generos. El a adus în lumina reflectoarelor viitori mari muzicieni, pre­cum John Coltrane, Chick Coreea, John McLaughlin, care erau atunci foarte tineri şi au primit de la el o uriaşă oportunitate... Iubea să cânte cu muzicieni tineri, era mereu inte­resat de ce e nou în muzică. Mereu mă întreba «Cine a mai apărut, ce basist bun ai ascultat? Ce-i nou?». Pen­tru mine a fost ca o figură paternă, am avut enorm de învăţat de la el. Consider că am avut o mare şansă să îl în­tâl­nesc, să-i fiu în preajmă, dacă am ajuns astăzi aici, asta i se datorează şi lui.”