ANA CRISTINA LEONTE - "Sunt 20 de studenți la secția de jazz de la Conservator. Îmi place să cred că am pus și noi o cărămidă"

- A primit, cu doi ani în urmă, premiul pentru cea mai bună voce la Festivalul de Jazz de la Sibiu. - A cântat rock cu titrata trupă Kumm. - A lansat un încântător album de debut cu piese proprii, "Secret Lover", iar în vara asta, va colinda toată țara la festivaluri de jazz. Ana Cristina este pe val, o cântăreață în plină ascensiune -

"Într-o bună dimineață, a sărit un gândăcel..."

"Privind în urmă, îmi dau seama de marele privilegiu pe care l-am avut de a cânta încontinuu, în­că din anii copilăriei. Eu nu am avut un microfon de jucărie sau unul ima­gi­nar, ci unul adevărat, la care am început să exer­sez de la patru ani. Acasă la noi, în Su­cea­va, nu se asculta prea multă muzică, dar mama a simțit că am o în­clinație spre cân­tat și m-a dus la Palatul Copiilor. Eram de-o șchioapă. După două săptă­mâni de repetiții, am urcat pe scenă și m-am lansat cu piesa «Gân­dă­celul». Încă mai țin minte prima strofă: «Într-o bună dimineață, cu tulpina de cârcel/ A sărit un gândăcel cu mustățile de ață». Când am ajuns în clasa întâi, profesorul de la cer­cul de muzică ușoa­ră i-a sugerat mamei că ar fi bine să merg la Liceul de Artă. Acolo am dat o probă și era așa: dacă aveai auzul foarte bun, intrai la clasa de vioară, dacă nu era atât de bun, la pian. Eu am ajuns la vioară, la care am cântat până la sfârșitul liceului. Iar acum se naște între­barea justificată: de ce nu am continuat după aceea cu vioara?"

- Într-adevăr, de ce nu ai continuat să cânți la vioară, după atâția ani?

- Dacă aș avea un copil, nu l-aș da la vioară. Primii ani sunt foarte dificili, atât pentru el, cât și pentru cei din jur, familie, vecini... Însă toată lumea m-a suportat fără să crâcnească. Cred că cel mai ușor i-a fost unei surori, care a făcut, și ea, la liceu, canto clasic. Sunt cea mai mică din patru frați, cu care am crescut într-o casă cu patru camere din Suceava. După ce am descoperit jazz-ul și am terminat liceul, am simțit că nu acesta e drumul meu, să fac parte din­tr-o orchestră și să cânt muzică clasică la vioară, deși am și acum nostalgii. Merg la câte un concert și mă gândesc cum ar fi fost să fac și eu parte din or­ches­tră... Am mai cântat, ce-i drept, câțiva ani la vi­oa­ră, în liceu, într-o trupă de folk-rock, iar acum, du­pă mulți ani de pauză, am un proiect în care apar din nou cu vioara pe scenă.

- Cum e să copilărești și să-ți trăiești ado­les­cența în Suceava? Care-ți sunt amintirile cele mai dragi?

- Îmi amintesc de vacanțele la bunici, în mijlocul naturii, la Poieni Solca. Era idilic, de vis, o livadă mare, un iaz cu pești în spatele curții... Mergeam cu bunicii la strâns fân, aveam multe animale, vaci, oi, cai. Îmi luam și vioara cu mine în vacanțe, dar nu prea îmi stătea gândul la exersat, mereu era ceva mult mai tentant în jur. Acasă, în oraș, nu am fost genul de copil care stă toată ziua și se joacă pe străzi, și asta nu din cauza faptului că aș fi studiat prea mult. Ci pentru că eram timidă. Nu aveam nicio problemă să mă urc pe scenă și să cânt în fața oamenilor, dar alt­fel, nu eram prea sociabilă. Ai zice că un artist e ex­trovertit, se simte bine înconjurat de oameni, dar nu-i întot­deauna așa. Și acum mă simt mult mai în largul meu atunci când am concert pe o scenă mare, cu mulți spec­tatori în sală, decât atunci când cânt într-o ceai­nărie, într-un cadru intim, cu oamenii la doi metri de mine. Acolo am emoții mari, deși în ado­les­cență locul preferat era "Club 60", unde se asculta muzică bună, era atmosferă faină și unde am și cântat de mai multe ori. Aveam un grup de prieteni cu care ieșeam din oraș, cel mai des la Vatra Dornei, unde făceam drumeții pe munte, ascensiuni. Ei erau buni schiori, participau și la concursuri, eu nici acum nu am învățat să schiez, deși în fiecare an îmi zic că îmi iau cinci zile libere și merg să învăț.

"Cum vine primăvara, abia aștept să pornesc la drum"

- Cum ai descoperit jazz-ul?

- Aveam un profesor corepetitor care cocheta cu jazz-ul și mi-a propus să cântăm la o serbare gospel și blues. Mi-a dat să as­cult, apoi am mers la un concert al Ancăi Par­ghel, Dumnezeu să o ierte! Era un dublu eve­niment, des­chiderea au­lei de la Uni­versitatea "Ște­fan cel Ma­re" și ani­ver­sarea a trei­zeci de ani de carieră pentru Anca Par­ghel, bu­covineancă și ea. A fost pen­tru mine primul con­cert important de jazz și am fost im­pre­sionată. Pro­fesoara mea de vioară era bună prietenă cu Anca Par­ghel, m-a prezentat, și așa am făcut câteva dru­muri la București, pentru lecții de canto cu ea. Apoi am dat la Conser­vator, la sec­ția jazz. Iar anul acesta, în luna februarie, am avut și eu un concert, în aceeași aulă a Universității, un mo­ment spe­cial pentru mi­ne, pentru că, într-un fel, de acolo a pornit dru­mul meu în jazz. A fost im­presionant și onorant toto­dată. În plus, era pen­tru prima oară când ma­ma, care m-a încu­ra­jat din­tot­dea­una, mă asculta cu tru­pa mea de jazz. A fost lu­­me multă, coa­dă la bilete, mama a fost foarte emo­țio­na­tă, cum s-a încheiat con­cer­tul, a plecat imediat, cred că a văr­sat câ­teva lacrimi.

- Te-ai acomodat ușor în București, ai început să te simți ca acasă?

- Primele trei luni au trecut foarte greu: nu doar că plecam din Suceava într-o lume necunoscută, dar încheiam și relația cu iubitul meu din liceu. Însă am găsit aici colegi de facultate grozavi, cu care m-am înțeles foarte bine, și așa am ajuns să mă acomodez și să-mi zic că Bucureștiul e un oraș frumos. Știu, mulți, mai ales din provincie, spun că-i aglomerat, zgomotos, că-i hărmălaie...Dar depinde unde-ți gă­sești locul. Mie nu-mi place deloc să merg cu trans­portul în comun, am locuit de la început în zona Ciș­migiu, unde mă simt foarte bine și merg mult pe jos. Îmi mai place zona Cotroceni, unde se află "Jazz Book", clubul de jazz unde ne adunăm mai mulți prieteni. Da, îmi place Bucureștiul, dar cum vine luna aprilie, abia aștept să o pornesc la drum, să plec în fiecare săptămână prin țară. Nu doar pentru plăcerea de a fi la drum cu colegii, de a asculta muzici noi, de a le discuta, dar și pentru că la festivalurile la care cântăm, întâlnim artiști noi, străini sau din diferite zone ale României. Ei vin cu o stare, cu o energie diferită de a noastră, și asta e foarte plăcut, te inspiră și te deconectează. Pentru că noi, în București, avem destul de des o atitudine negativistă, suntem cam în­chistați. Am fost de curând la Alba Iulia, și acolo oamenii se mișcau atât de lent pe stradă, aveau timp de toate, iar noi stăm de parcă pierdem trenul, suntem mereu în stare de alertă, de competiție, într-o goană nu toc­mai justificată. Poți face lucrurile astea și mai liniștit, mai așezat. Sunt deprinderi de București de care încerc să scap. Atitudinea asta negativă, grăbită, face de multe ori ca lucrurile să nu iasă așa cum îți dorești.

- Mulți tineri, mulți români, au sen­ti­mentul acesta, că oricât de bine ar încerca să ducă un lucru la capăt, nu prea con­tează, nu este apreciat, nu duce nicăieri...

- Eu nu simt asta. De când am pornit în jazz, cred că am evoluat încontinuu, nu am simțit niciun regres muzical sau financiar. Cu cât muncești mai mult, cu atât lucrurile merg mai bine, cel puțin pentru mine așa a fost până în pre­zent. Am fost foarte prinsă cu Conservatorul, acum învăț să mă ocup singură de toate. Așa e la început, tu trimiți e-mail-uri la festivaluri, tu vorbești de bani, le învăț și eu pe par­curs. De când m-am mutat în București, m-am în­treținut singură, din muzică, am avut multe cola­bo­rări, care m-au ajutat mult și muzical. Cât ai învăța la Con­servator, nimic nu se compară cu experiența sce­nei. Ca să revin la întrebarea ta, anul trecut am lansat albumul "Secret Lover" și, datorită lui, suntem în continuare chemați să cântăm în multe locuri. A fost apreciat și a avut un răspuns direct.

"Pregătesc un program inspirat de folclor autentic"

- Impresionant este faptul că ți-ai scris singură majoritatea pieselor de pe albumul de debut.

- Am început să compun în anul întâi și-mi place foarte mult să fac asta. Uneori ideile curg și iese toată piesa odată, alteori înregistrez o părticică dintr-un cântec și uit de ea, sau nu reușesc să o continui, și după câteva luni, îmi dau seama cum să merg mai departe. Scriu ori când sunt singură și improvizez la pian, ori când merg la un alt concert. Mă inspiră mult evoluția altor artiști, dar nu neapărat muzical, ci ca stare, ca vibrație. Dacă ascult muzică acasă, nu mă inspiră deloc, dar la concert, mă vezi cum încep să scriu, îmi vin idei, texte.

- De la o vreme, te lași sedusă și de folclor...

- Nu mi-a plăcut niciodată, nici când eram mică, muzica populară ce se dădea la radio sau TV. Însă folclorul tradițional, autentic, e cu totul altceva. Pre­gătesc un program cu piese de muzică românească veche, cele mai multe culese de Constantin Brăiloiu. Cel care m-a pus în legătură cu muzica asta este, culmea, Feri, un secui din Sfântu Gheorghe, care cântă la tot felul de instrumente populare de suflat. Cu el am pornit și acest proiect, în urmă cu trei ani, pe care l-am prezentat la un festival important din Ungaria. Îți imaginezi, eu, cântând cu instrumentiști de origine maghiară, pe o scenă din Ungaria, folclor românesc... Acum vreau să cânt piesele astea, cu trupa mea actuală. E o misiune foarte dificilă, pentru că versiunile originale ale cântecelor sunt atât de puternice, de personale, de profunde și de organice. Nu vreau să umblu prea tare la acest filon folcloric, pentru că riscul de a ieși ceva de prost gust e foarte mare. Caut cântece care să se potrivească vocii mele și a căror stare să o pot reda. Chiar dacă cele mai multe provin din zona mea, din Bucovina, am găsit și cântece pe care nu le pot interpreta, oricât de mult mi-ar plăcea, nu pot reda acele stări. Tehnic, le pot cânta, însă trebuie să fie mai mult de atât.

- Revenind la trupa ta, ai strâns alături instru­mentiști tineri de mare clasă.

- Ana Cristina Leonte Quintet s-a format în mod na­tural, după ce am cântat în multe formule și pro­iecte. Ei s-au strâns pentru albumul "Secret Lover" și am fost foarte fericită când mi-am dat seama că sunt exact oamenii potriviți pentru această muzică și mi-am dorit să continui să cânt cu ei. Am multe de învățat de la ei și ne potrivim muzical, ne simțim din ce în ce mai bine. Empatia contează foarte mult și, în cazul nostru, funcționează. Ca să-ți dau un exem­plu, deunăzi, am început în concert un sunet prelung, dublat de saxofonist și l-am încheiat amândoi, nu în aceeași secundă, ci în aceeași fracțiune de secundă, fără să ne uităm unul la celălalt. Și asta se întâmplă des, cu toți cei din trupă. Cu basistul Michael Acker nici nu ar fi de mirare. Am venit împreună cu trenul, de la un workshop de jazz, de la Sfântu Gheorghe, pen­tru a ne înscrie la Conservator, și de atunci cân­tăm împreună și suntem buni prieteni.

- Există o comunitate a muzicienilor de jazz? Simți că faci parte dintr-o generație aparte?

- Suntem o gașcă în jurul clubului "Jazz Book". E drept că mi-aș dori să fie o gașcă mai mare, în stu­den­ție petreceam mult timp împreună, organizam seri "de vinil", vânam discuri din mai multe genuri, le co­mentam. Acum, ne petrecem mai mult timp repetând sau pornind la drum pentru concerte. La Conservator a existat o generație cu muzicieni foarte buni, apoi a urmat o pauză, în care nu s-au întâmplat multe, sala de studiu era cam pustie, pereții scorojiți, după care am apărut noi, cei din generația mea, care am avut foarte multe de învățat de la domnul Mircea Tiberian. Acum, cred că sunt vreo 20 de studenți la secția de jazz de la Conservator. Îmi place să cred că am pus și noi o cărămidă, că am fost un fel de des­chi­zători de drum. Și că vom continua să facem asta și pe mai departe.