O noapte cu 1001 de povești

Cititor Formula AS
Povești de dragoste

S-a întâmplat pe nerăsuflate. Puțin înainte de Sânziene, într-o noapte ce pare să fi fost in­ventată, într-atât de neobișnuit s-au în­lănțuit circumstanțele și a arătat decorul și ne-am purtat noi. Dacă nu ar fi și astăzi vii consecințele, mai că aș încerca să mă conving că lucrurile nu s-au petrecut chiar așa cum mi le amintesc. Dar totul a fost întocmai, de la cel mai straniu amănunt, până la cel mai de necrezut amalgam de emoții. De la băr­batul cu nume de sfânt și idealuri anacronice intrat brusc în viața mea, până la casa lui mare și rece, cu aspect de muzeu, în care s-a născut povestea de iu­bire.
Ne-am întâlnit la terasa la care mergeam adesea, și el, și eu, de aproape zece ani. Aflată chiar peste drum de casa lui, după cum aveam să aflu curând. O cafenea intimă, cu o lume închisă, în care toți se cunosc între ei și unde nu ai cum să treci neobservat. Totuși, în mod de-a dreptul bizar, noi nu ne vă­zu­serăm niciodată. Și nici din poveștile, mai mult sau mai puțin adevărate, mereu aduse la zi, depănate de obișnuiții locului nu ne știam. De parcă universul s-ar fi stră­duit constant, timp de un de­ce­niu, urmând o strategie elaborată anu­me să ne țină departe unul de ce­lălalt. Pâ­nă atunci. Când Ioan a apă­rut dintr-odată, ca din pământ sau din cer, așezându-se la masa la care stă­­team împreună cu câțiva cu­nos­cuți, dintre care unii erau și ai lui. În acea primă secundă în care ne-am des­coperit, ne-am privit cu uimire și încântare, dar și cu sfială, de parcă fiecare era martor la un miracol și eram deopotrivă recunoscători și re­ticenți.
Nimic nu s-ar fi întâmplat, însă, dacă un prieten n-ar fi propus să mergem toți la Ioan. Am urcat pe o scară îngustă, în spirală, doar la lumina stelelor ce se rostogoleau pe trepte, prin geam. Sus de tot, ni s-a deschis în față o încăpere mare, în care unul dintre pereți era acoperit în întregime de o icoană. De jur împrejur erau tot felul de obiecte ciudate, troițe și cruci și chiar un mic altar din lemn. Nimeni nu a în­trebat nimic, iar seara a început într-o notă liniștită și caldă. Lucrurile au luat-o însă razna la scurt timp, când poveștile din cafenea, ținute ferecate până atunci în fiecare dintre noi, au început să țâșnească, dintr-odată, și să disloce realitatea, cu forța vul­canică pe care numai legendele o au. Un amic m-a luat deoparte ca să-mi spună toată istoria lui Ioan. Ca un documentarist scrupulos, mi l-a descris cu trecut, prezent și chiar viitor, în cele mai mici detalii. Mi-a spus că Ioan e pictor de icoane și că pasiunea lui l-a îndepărtat de familie, de prieteni și de viață. M-a pus în temă că a avut cancer, cu multiple me­tasta­ze, și că ar putea să moară oricând. Deci, a conchis amicul, văd în ce fel vă priviți și ce aveți de gând, dar să-ți fie limpede că nu vei avea niciun viitor cu el. Și, în tot acest răstimp, semn că atracția dintre noi era evidentă pentru toată lumea, Ioan afla, la rândul său, povestea vieții mele, de la un alt amic, cu același mesaj de final: nici nu te gândi! Femeia asta nu este pentru tine. Nu aveți nimic în comun. Se va termina re­pede și prost, cu multă suferință. Și în timp ce poveștile ne zburau pe deasupra capului, ca niște su­lițe otrăvite, care ne răneau adânc, ori de câte ori ne atingeau cu câte un cuvânt, seara se topea în noap­te, iar prietenii plecau unul câte unul. Până când am rămas doar noi doi. M-a luat simplu de mână și, asemenea unui ghid într-un muzeu, a început să-mi șoptească, cu o dragoste de neînțeles pentru mine, povestea lucru­rilor pe care le vedeam în jur. Eu am tăcut și-am as­cultat. Mi-a arătat fiecare icoană, mi-a descris fiecare nuanță de tempera de pe fiecare chip, mi-a explicat cum prepară blatul din lemn pentru picturile cu grund din praf de cretă. Și m-am simțit de parcă m-ar fi prezentat celor mai dragi ființe din viața lui, că­rora le cerea cumva binecuvântarea pentru iubirea ce se năștea între noi. Apoi, cu aceeași dragoste cu care a vorbit, a și tăcut. M-a condus într-o cameră mică, dreptunghiulară, cu două uși, unde am început să scriem o nouă poveste, împreună. Într-un pat, de fapt o saltea așezată direct pe podea. Nicio părticică din mine n-a rămas necunoscută și nevenerată cu tandrețe, pasiune și chiar sfințenie. Mi-a mai dat drumul din brațe după trei zile și trei nopți. Exact de Sânziene, de ziua nașterii Sfântului Ioan Bote­ză­torul.
Am continuat să ne-ntâlnim, am început să ne cunoaștem. La lumina zilei mă fascinează mai mult, mă sperie mai mult. Ca un complicat joc de con­traste. Blând, visător, pătimaș. Născut să îm­bră­țișeze, să te facă să râzi, să te facă să crezi. În tine, în el, în iubirea până la moarte. Atent la fiecare res­pirație a mea, la fiecare privire întoarsă ori ple­cată, atent să nu mă întristeze, să nu mă sfarme, să nu mă piardă. Apoi, alunecos și imposibil de prins în pre­zentul vreunei clipe. Ca o himeră. În plus, nu l-am văzut niciodată să mănânce sau să doarmă, de parcă s-ar hrăni cu aer, s-ar odihni din mângâieri. Dar, odată scos din cuibul lui și privit cu ochii pragmatici ai celor mulți de pe stradă, se diluează. Și pare chiar un pic nebun. Un nebun frumos, care nu e legat prin ni­mic de realitate. Un om impre­vi­zibil, problematic, di­ferit. Eu însă m-am gândit că un singur lucru nu îmi place la el: urechea lui stângă, puțin zimțată. Nu-i înțeleg neapărat visurile, însă mă face fericită zâmbetul său copilăros-ironic, ce plu­tește deasupra a tot, de parcă ar spune: "Nimic nu mă poate atinge. Sunt altfel, nu sunt din lumea asta și nu aștept să fiu înțeles sau iubit". Dar eu, pe nu știu ce căi mis­te­rioase, îl înțeleg. Eu, într-o noapte ce pare inventată, puțin înainte de Sânziene, m-am în­drăgostit nebu­neș­te de un pictor de sfinți.

Post scriptum

Ioan m-a părăsit în urmă cu o zi. Mi-a spus, cu o voce metalică, străină, că totul s-a terminat. "A fost o greșeală, nu ne mai putem vedea, te rog să nu-ncerci să mă cauți." Nicio explicație. Nicio vorbă caldă. Niciun semn de regret. Când am vrut să-l îmbrățișez de rămas-bun, s-a tras câțiva pași înapoi: "Te rog să pleci acum!" Și mi-a deschis ușa fără să mă pri­vească. Apoi l-am auzit cum o încuie sec în urma mea, ca în urma unui comis voiajor. Mi s-a oprit răsuflarea și un ghem uriaș de plâns mi s-a strâns în piept. Am crezut că nu voi mai putea respira. Că inima mi s-a oprit definiv. Că voi muri acolo, atunci, la ușa lui. Nu simțeam nici umilință, nici furie. Doar durere. Picioarele s-au târât cu mine deasupra lor până la primul taxi. Când m-am așezat pe banchetă, ghemul de durere din piept s-a spart și am început să plâng. Întâi ușor, abia auzit. Apoi cu sughițuri, tot mai tare. I-am arătat șoferului drumul cu mâna, ca prin vis, stradă cu stradă, până acasă. Unde am con­tinuat să plâng. Până dimineață, când a sunat tele­fonul. Mă căuta unul dintre prietenii care au fost cu noi în acea noapte. "Ai aflat? Ioan e la Fundeni, can­cerul a recidivat. Îl operează azi. Doctorii nu-i prea dau șanse. Dar curaj, poate scapă! A mai scă­pat o dată! Dumnezeu ține cu oamenii buni. Hai, în fond, îl știi doar de o lună. Și orice-ar fi, viața merge înainte! Te pup! Vorbim!"
Scriu aceste rânduri pe scările Spitalului Fundeni. El e pe o masă de operație. Singur. Cu mâinile me­dicilor în trupul lui, lângă inima lui. Nu simte nimic, nu știe nimic. Îmi curg lacrimi pe obraji și acum cred că nu mi se vor mai opri niciodată. Tot ce pot să fac e să aștept și să scriu. Să aștept. Poate într-una din zilele următoare Ioan va ieși din sala de reanimare, mă va lua de mână și ne vom duce acasă, să-mi po­ves­tească despre icoanele lui.

ALINA BODNARU