"E atâta frumusețe în jurul nostru!" - De vorbă cu pictorul HOREA PAȘTINA

Artă și credință

Membru al celebrului grup "Prolog", ce reunește artiști care și-au făcut din cre­dință un crez artistic, pictorul Horea Paștina locuiește într-o casă "de cartier", care îi sea­mănă întru totul prin frumusețea și simplitatea sa. Trec de grădina cu iriși, trandafiri și pisici, și pictorul mă invită în atelier. Printre icoanele vechi din pereți, grădina pare să se prelun­gească și pe pânzele mari, pictate în culori albe, asemenea unor rugăciuni. Ală­turi străjuiesc o pianină și-o vioară. Cu o voce li­niștită și împăcată, ce pare des­prinsă, și ea, din decor, gaz­da mea începe să depene istoria unei vieți exem­plare, prin crezul și dem­nita­tea ei. Viața unui artist care a avut curajul să picteze ce crede, în răs­­părul tim­purilor prin care a tre­cut. O pictură "tota­lă", cum îi este și cre­dința în Dumnezeu.

Cu mâna pe cer

- Domnule Horea Paștina, v-ați născut în Alba Iulia, un oraș de mare greutate istorică, capitala trium­fului lui Mihai Viteazul și a încoronării regilor Ro­mâniei, Fer­dinand și Maria. Oare ținuta spiri­tuală și cul­turală a locului în care ne naș­tem își pune pecetea pe viața noastră? În ceea ce vă defi­nește ca pic­tor, există, oare, ceva din duhul locului în care ați copilărit?

- Când eram copil, istoria aceasta aparte despre care vorbiți se regăsea chiar pe strada mea. Lo­cuiam pe stra­da Iași­lor, în apropierea bisericii lui Mihai Vi­teazul, biserica în care voievodul a intrat, refăcută, în mare parte, cu piatră din construcția bisericii pe care o ridicase chiar el. Deși eu m-am născut aproape odată cu regi­mul instaurat în '46, și am supor­tat în mare parte influența acelui timp, am simțit tot timpul ira­dierea extraor­dinară a locului, respirația istorică a orașului, dar și spiritul lui foar­te viu. Atâtea lucruri frumoase trăite în anii copi­lăriei m-au impregnat, lu­cruri mă­runte, în aparență, dar care au contribuit la formarea mea. Era un duh curat, de sărbătoare, în Alba Iulia, care plutea în aer, cu toate că oamenii erau săraci, ca după război. Și locul de baștină m-a influen­țat și în rapor­turile pe care le-am avut și le am cu oamenii din jurul meu, de bună cuviință, de bună ziua. Pe atunci, aveam toți o legătură aparte cu ve­cinii și cu toți oamenii din cartier. Ne cunoș­team toți. De aceea, sărbătorile le simțeam și le trăiam altfel, mult mai profund și mai intim. Oamenii se vedeau cu toții la poartă, veneau fiecare cu câte un scăunel și se puneau la taifas. Cu apa­riția televiziunii, s-a spart toată vraja! Și au mai contribuit la asta și inundațiile cumplite de la Alba, din 1971. Atunci am fugit repede acasă, că mama era singură, tata nu mai trăia, și casa noastră era inun­dată, așa cum nu m-am gândit s-o văd vreo­dată. Nu mai aveai loc unde să te așezi. Se retrăsese puțin apa, dar era mâl gros de jumătate de metru în casă, pentru că apa ajun­sese până aproape de tavan. Te duceai în cetate ca să poți dormi undeva. Ori­cum, lumea de-atunci s-a dus. Când merg acum la Alba Iulia, simt că mă duc aproape în necunos­cut. Mai sunt vreo câțiva vecini, cam de vârsta mea, pe care-i cu­nosc, aproape pot să-i număr pe degete, chiar pe dege­tele de la o mână. Dacă m-aș întoarce acum acolo, e ca și cum m-aș duce în altă țară. Mă simt acasă doar când mă duc la mormântul pă­rin­ților mei. Acolo există încă un senti­ment al locului care rămâne și îți aduce liniște și prin care eu mă regăsesc.

- Există vreo corespondență între blajină­tatea ardelenească a zonei și liniștea albă, ima­culată, a picturilor dvs.?

- Poate că da! Eu cred că te influențează fie­care lucru pe care-l întâlnești. Se așează în inte­riorul tău pe o cale subtilă. De pildă, îmi amintesc cum, pe când eram acasă, copil, urcam în pod și priveam în jurul meu și îmi părea că lumea este nesfârșită. În depărtare se vedeau dealurile, cât cu­prindeam cu privirea, numai dealuri și cerul liber, până la orizont și hăt, după... Și mă gândeam că tre­buie să ajung acolo, cât mai departe, să pun mâna pe cer și să-l ating!

Rugăciune cu pensula

- La o primă vedere, ceea ce vă distinge față de alți artiști ai desenului și culorii este extrema sim­plitate a picturii dvs. O sim­plitate aproa­pe mona­hală, care vorbește des­pre un om împăcat cu sine, un om care s-a regăsit, găsindu-L pe Dumnezeu. Pic­tura dvs. este o expresie a cre­dinței?

- Mi-ar fi greu să spun că este într-un fel sau altul. Înainte de toate, eu sunt îndrăgos­tit de pic­tură. Să vă dau un exem­plu. Când am mers prima dată la Muzeul de Artă din Ploiești (se întâmpla în jurul vârstei de 18-20 de ani, pe când mă pregăteam pentru facul­tate), m-a impresionat enorm ce am văzut aco­lo. Par­cur­geam sălile din muzeu și când ieșeam afară, nu voiam să mai stau de vorbă cu nimeni, prefe­ram să tac și să mă gân­desc, fericit, la ce văzusem. Așa de mult îmi plă­cea! Și, treptat, am înțeles că pic­tura este o căutare continuă, ase­meni credinței, nu există un punct în care să-ți spui că s-a terminat. Este o cale de zi cu zi, pe care o par­curgi permanent, toată viața. Pictura și credința au drumurile înge­mănate. Se spri­jină una pe alta.

- Pictura dvs. e străvezie ca aerul. Se com­pune doar din lumini și umbre. N-ați fost nicio­dată ispitit de culori?

- Am încercat în anii de școală și puțin după aceea, dar nu mi se potrivea. Îl îndră­geam pe Grigo­res­cu, mai ales cu peri­oada albă a lui. Și pic­torii din Transilvania au pictura spălată de timp, rămân fragmente de pictură cu peretele alb. Dar mă in­fluența și mă influențea­ză, încă, îm­brăcămintea oamenilor pe care-i întâl­neam, hai­nele albe în care um­blau. Albul mă atrage cel mai mult, pen­tru că se apropie cel mai mult de lumină. De aceea folosesc mult alb.

- Albul este și cu­loarea neprihănirii, a cre­dinței...

- Mi-e greu să spun că trag o linie "orto­doxă". Trag liniile ca și cum aș scrie un cuvânt, și încă un cuvânt, și încă unul. Folosesc mijloa­cele picturii care sunt liniile. Cu aceste mijloace încerc să privesc lumea din jurul meu. Pictura mea e legată și de spațiul nașterii mele, e legată și de credință, dar nu vreau să afirm hotărât lucrul ăsta. Ele sunt acolo. Fiecare în parte este acolo, dar mie îmi e greu să le des­cifrez, să le așez între cauză și efect. Altcineva poa­te să le lă­murească mai bine. Eu nu. Eu sunt ca un gră­dinar care se duce în grădină și culege din ea una, alta, cât îl inspiră clipa. Dar nu poți lua toa­tă grădina cu tine!

- Pictura dvs. trezește în privitor o stare de contemplare. O sugestie către rugăciune. V-ați propus asta cu dinadins?

- Mi-e greu să răspund. Ce pot spune este că pic­tura mea e însoțită de rugăciune, în sensul re­cu­noștinței și mulțumirii față de minunile crea­ției lui Dum­nezeu. Priviți, e-atâta frumusețe în jurul nos­tru! Pic­tura mea este o mulțumire față de frumu­sețea asta, și o laudă. Pentru că frumusețile de lângă noi sunt fă­cute cu dinadins pentru noi. Iar noi trecem pe lângă ele fără să le vedem. Și le pierdem. E nevoie să vedem și să înțelegem ceva din lucrurile astea. Sunt o mărturie pentru noi și o mărturisire. Noi nu putem vedea fața lui Dumnezeu, dar vedem "în spatele Lui", îi vedem creația, universul acesta pe care ni l-a dăruit. Așa cum rugăciunea te apropie de Dumnezeu, și fru­musețea te apropie de El. Orice ai picta din ce-i în jurul tău este un simbol al vieții și al frumuseții.

- Rigoarea credinței nu vă încorsetează pictura?

- Orice stare îmi este de folos. Am și eu niște li­mite, dar tocmai ele îmi dau libertatea. Și, până la urmă, câtă rigoare și câtă întâmplare e în artă și în pic­tură? E ca la vioară: dacă întinzi prea tare coarda, riști să se rupă; dacă o lași prea liberă, nu poți cânta.

Prieteniile ziditoare

Părintele Stăniloae

- E momentul să vă întreb: când și cum ați ajuns pe drumul credinței? V-ați născut într-o familie de oameni religioși?

- Eu sunt un copil care s-a născut mai târziu. Este diferență mare între mine și frații mei, așa că niciunul dintre bunicii mei nu mai trăia când am apărut eu pe lume. Dar am început de mic să merg la biserica de pe strada noastră. Pe urmă, într-o vară, am stat la niște unchi de-ai mei care erau foarte credincioși: mergeau la biserică și se rugau în fiecare seară. Dar drumul meu pe calea credinței era abia la început. Mai târziu, în liceu și în facultate, am început să citesc asiduu zia­rele culturale ale vremii, care erau deosebit de dense pe atunci: "Contempo­ranul", "România lite­rară", "Lu­ceafărul", "Tribuna". Așa m-am întâlnit cu poetul Ioan Alexandru, ale cărui slove mă fermecau. Pe urmă, am aflat că ține și niște cursuri despre Vechiul Testament, la Universitatea din București, așa că prin 1979 - 1980 am fost să-l audiez. Aici l-am cunoscut pe Cos­tion Nicolescu, care a deve­nit nașul meu de cununie. Și tot cu el am fost acasă la Părintele Stăniloae. În toată perioada aceea, până să-l cunosc pe Părintele, eu căutam ceva... Deși, pe atunci, încă frecventam doar sporadic biserica. Iar când am ajuns în casa părintelui Stăniloae, nu eram prea conștient de ce voi găsi acolo, dar apoi am rămas lângă el, în toți acei ani grei, '80.

- V-a ajutat prietenia cu el și în arta dvs.?

- Părintele Stăniloae a scris despre pictura mea, și la fel și Ioan Alexandru. Prima oară când a intrat Pă­rintele într-o expoziție de-a mea a fost în 1981, la Ga­leria Orizont. Îmi amintesc că tocmai ieșeam din galerie, și numai ce-l văd peste drum pe Părintele, care venea spre expoziția mea. A intrat, s-a plimbat prin fața tablourilor cu mare atenție, și de atunci a fost nelipsit la toate expozițiile mele. Iar în 1986, mi-a scris și un text pentru expoziția de la Sala Dalles, care n-a fost acceptat în catalog, de cenzura comu­nistă. Venea și la mine, la atelier, să-mi vadă lucrările. Și stăteam mult de vorbă. Discutam despre tot ce mă frământa pe mine. Nu vorbeam atât despre tehnica picturii, cât despre calea pe care trebuie să mergi, la ce vrea să slujească meșteșugul. Confirmarea din partea Părintelui era o binecuvântare. În lumea noastră, a pic­to­rilor, există multe voci, de multe ori prea divizate, ca să te înțelegi om cu om. Dar sfatul lui era întotdeauna întemeiat, bine cântărit. De aceea, îi apreciam mult cuvân­tul. Și mai avea el, de pildă, o vorbă care mi-a rămas: "Decât să stai degeaba, mai bine să lucrezi de­geaba". Părintele era o pildă de delicatețe, de bună­tate și de căl­dură. Te simțeai liniștit, întărit și destins lângă el, încât nu-ți venea să mai pleci. Și mai avea un dar aparte: vorbea pe înțelesul tuturor. Față de cineva extrem de cultivat, care impune și poate strivi prin etalarea culturii sale, el era exact opusul. Norocul meu a fost că tocmai mă mutasem pe strada Paleo­logu, în preajma locuinței Părintelui Stă­ni­loae, nu de­parte de Biserica Arme­nească. Părintele locuia atunci pe strada Cernica, care azi îi poartă numele. Așa că zilnic mergeam la Pă­rintele și el mă primea. Știam că era foarte harnic, se scula dimineața, lucra până la amiază. În vremea asta, lucram și eu la atelier, în ace­lași ritm. După care mă duceam la Părintele Stăniloae și el mă lua la biserică. Iar dacă întârziam, "măicuța Stăniloae", cum îi spuneam soției Părin­telui, îmi dă­dea telefon: "Ce faci Horea, nu vii încoace?". La bi­serică, la Părintele, venea ciopor de lume, așa grele cum erau vremurile. După-amiază, înspre seară, ve­neau oamenii cu probleme sufletești, spiri­tuale. Erau fel și fel de oameni. Călugări, ierarhi, intelectuali de marcă, oameni simpli. Îmi amintesc de o doamnă care nu era româncă și care venise din străinătate ca să-l cunoască pe Părintele. Cineva îi traducea cuvin­tele lui. "Sunt mulțumită că îl privesc!". Atât a spus străi­na. Și așa am simțit și eu. Lângă el, mi-am câști­gat tim­pul și viața. Chiar și astăzi mă simt însoțit de pre­zența lui.

Ioan Alexandru

- Vreau să vă întreb acum și despre prietenia dvs. cu poetul Ioan Alexandru. Vă vedeați tot așa de des cu el ca și cu Părintele Stăniloae?

- Cu Ioan Alexandru nu mă vedeam des. El avea o viață activă, dinamică, era foarte ocupat și nu-mi permiteam să-l abordez des. Doar cât am fost la cursuri sau la câte o lansare de carte. Nu a fost apro­pierea care a fost cu Părintele Stăni­loae, cu care mă vedeam zilnic. Nu avea timp. El avea viața lui, cursuri, familie, călătorea prin țară. Am fost, odată, cu el într-o călăto­rie, când a deschis expoziția picto­ru­­lui Florin Niculiu. Atunci am ajuns și la Putna. Și la Iași am fost, și-mi aduc aminte cum a vorbit aco­lo, în biserică. A trăit așa de puternic ce spunea, că era trans­pirat tot, ves­to­nul de pe el era com­plet ud. N-am văzut niciodată așa ceva! Vorbea la început încetișor și pe urmă creștea și creștea în intensitate. Și la fel era și la cursurile lui. Avea un fel în care te absorbea în ceea ce spunea. Cred că Ioan Alexandru a fost cel mai bun orator pe care l-am avut.

- V-a influențat în pictura dum­neavoastră relația cu Ioan Alexan­dru?

- Influența a fost că m-am apro­piat mai mult de biserică. Știindu-l un om al bisericii, iar eu fiind deja așezat lângă Părintele Stăniloae, m-a influențat pe calea asta și mai mult. Are el o poezie, "Lumină lină": "Lumină lină, lini lumini/ Răsari din codrii mari de crini/ I-atâta noapte și uitare/ Și lu­mile-au perit în zare/ Au mai rămas din vechea lor/ Luminile luminilor". M-a in­spi­rat teribil, așa că am făcut, în timp, mai multe picturi cu flori de crin.

Manifestul florilor de măr

- Faceți parte din grupul de pictori "Prolog", care reunește ar­tiști ce își exprimă credința în mod manifest, în creația lor. Ce a dus la nașterea lui?

- Eu sunt în grupul "Prolog" chiar de la început, și pot să vă spun clar că nu există o ideologie a gru­pului. "Prolo­gul" nostru nu a venit cu un pro­gram. Se poate vorbi de prie­tenie, de dragostea pentru profe­sia pe care o facem, dragoste pentru pictură și credință. Ne întâlnim prin pictură, și asta ne ține împreună. Iar aventura Prolog a început cu o ex­po­ziție, numită "Flori de măr". Era în anul 1984, când ne-am dus toți la domeniul de la Tescani (moșia Ma­rucăi Cantacu­zino, unde a compus George Enescu, n. red.) și ne-am abandonat în fața naturii uriașe de acolo. Apoi, în preajma Crăciunului lui 1985, am deschis expoziția florilor de măr. Un fel de colind prin artă, "Flori dalbe, flori de măr", o ex­poziție în care toți am expus nu­mai picturi cu flori de măr. O sim­plitate decon­certantă! Lucrările nici nu aveau etichete. Lumea venea în sală și începea să ghi­cească: "Ăsta e tabloul lui cutare, ăsta-i al al­tuia!". Vernisajul nostru a produs și sen­zație, dar și nedumeriri, a pus într-un fel pe gânduri. Unii au privit mai ironic eveni­mentul, alții l-au apreciat. Așa că, până la urmă, există atâta pro­gram al grupului "Pro­log", cât program există în florile de măr.

- Cine a avut inițiativa formării aces­tui grup?

- Paul Gherasim. El a dat și numele grupului. I-a spus "Prolog", în dorința unui început. Un început ce se vrea continuu prin înnoire. Adică, fiecare moment al pic­turii este un început la care se adaugă ceva, dar tot ca un început. Tocmai de aceea noi nu avem sen­timentul că suntem un grup elitist, departe de noi așa ceva. Chiar sun­tem modești. Meseria ne intere­sează, pic­tura. Socotind la ce pictură s-a făcut pe lu­mea asta, suntem modești.

- Ce s-a întâmplat cu "Prolog" după '89?

- Până în 1990, noi aveam, cam în fiecare an, în decembrie, expoziții Prolog. Crăciunuri cu Prolog... Dar s-a întâmplat ca în 1990 să avem expoziția Prolog în iunie, la Galeria "Căminul Artei", din apropiere de Arhitectură. Pe 13 iunie, de mineriadă, eu eram în ga­lerie, atunci când s-a dat foc la mașini și oamenii erau alungați de pe stradă. O mașină a luat foc chiar în fața galeriei, iar geamurile s-au încins și au ples­nit. Dar grupul "Prolog" a trecut prin ani ne­schimbat. Și uite că avem treizeci de ani de când suntem îm­preună și suntem apropiați, ca într-o familie.

- Domnule Paștina, din atâția oameni minunați care v-au fost alături în viață, cine v-a fost "maes­trul", cine v-a influențat în mod special?

- Fiecare dintre oamenii importanți ai vieții mele m-au influențat la timpul și în felul lor. Alexandru Ciucurencu, profesorul meu din facultate, Părintele Stăniloae, Ioan Alexandru, pictorul Florin Niculiu și prietenii mei din grupul "Prolog", dar și soția mea. Toți și-au dat obolul pe dru­mul artei mele sau al cre­dinței în Dumnezeu.

- Ce pictați în prezent? Lucrați în atelier, sau vara vă ispitește mai mult peisajul, natura?

- Acum mă ocup de lucrări pe care le fac în atelier și sunt inspirate din altele, mai vechi, pe care le-am făcut când­va în natură, și pe care le folosesc ca și cum m-aș afla acolo, în peisaj. Lucrez la mine acasă, dar întotdeauna mi-a plăcut să mă duc cu prietenii să lucrez. De pildă, cu prietenii mei din grupul "Prolog", cu care comunic așa de bine.

- Acuma, în mijlocul lui Cuptor, dacă ar fi să pictați, unde v-ați instala șevaletul?

- În primăvara asta am pictat irișii înfloriți din curtea casei mele. Totdeauna sunt bucuros când înflo­resc, generoși și maiestuoși, îi aștept cu mare drag. Și mai sunt și trandafirii. Iar peste vară, s-ar putea să mergem să pictăm în plină vipie, la Mânăstirea Lai­nici, cu prietenii mei din "Prolog".