Un român prea puţin cunoscut - IANCU DE HUNEDOARA

- Eroul pentru care trag clopotele în Europa este, în ţara lui, un străin -

De mai bine de jumătate de mileniu, clopo­tele bisericilor catolice din toată lumea vestesc marea victorie de la Belgrad a lui Iancu de Hunedoara împotriva otomanilor porniţi să supună Europa. De mai bine de 500 de ani, în­treaga lume catolică cinsteşte, zi de zi, la orele amiezei, un mare erou român: Iancu de Hune­doara, omul care a schimbat soarta Europei şi a creştinătăţii! Un erou cinstit de întreaga Europă, dar ignorat, pe nedrept, de noi, cei de-un neam cu el...

Niciun român nu a avut atâta putere în Ar­deal nici înainte, nici du­pă venirea ungurilor. Într-un principat şi într-un regat în care cnejii români puteau doar aspira la statutul de nobili­me mijlocie, Iancu de Hu­ne­doara şi-a croit, cu min­tea şi cu sabia, drum spre cele mai înalte demnităţi - voievod al Transilvaniei şi guver­nator al Ungariei, şi i-a lăsat fiului cel mic al său, Matia, şansa de a deveni unul dintre marii regi ai vremii sale. Izbânzile temerare ale lui Iancu împotriva unui Imperiu Otoman care, aflat în plină expansiune, ameninţa inima Europei şi valorile lumii creştine, au smuls, nu o dată, urale de bucurie la marile curţi ale Occidentului, în vreme ce corbul cu inel în cioc, de pe blazonul moşte­nit de la tatăl său, a fluturat în înaltul celor mai fas­tuoase catedrale medievale, acolo unde doar îngerii plutesc, pe notele vibrante ale odelor, preamărindu-l pe Dumnezeu. Pe nedrept consemnat de către istoricii secolului trecut în plan secund, printre personajele istoriei româneşti - pentru "culpa" de a fi fost catolic sau pentru aceea de a fi servit la curtea regelui de la Buda? - Iancu de Hunedoara e cinstit pretutindeni, de la Alba Iulia, unde e înmormântat cu onoruri de mare cardinal, până la Roma, din Hunedoara natală până la Milano, unde a stat doi ani în slujba ducelui de acolo, din Clujul pe care, ca pe multe alte oraşe ardelene, l-a sprijinit enorm pe când era guvernator, până la Basel, unde a cunoscut culmile gloriei, până pe Câmpia Mierlei sau la Belgrad, unde a dus marile sale bătălii în fruntea oştilor creştine, e considerat un erou şi de către sârbi, şi de către bulgari, şi de către maghiari, şi de un întreg Apus creştin, care datorează liniştea sa de multe secole geniului şi curajului celui ce avea să intre în istoria Europei drept ultimul mare cruciat.

Iancu şi corbul

Cum treci podul lung de lemn peste pră­pastia ce apără zidurile bătrâne ale Caste­lului Corvineştilor de la Hunedoara, ime­diat pe stânga, după turnul cu poartă, se află "Loggia Matia", un spaţiu medieval, ce te îmbie cu promisiunea unei privelişti cu adevărat regale, după chipul şi asemănarea celui căruia i-a împrumutat numele. Un me­nestrel de secol XXI te introduce şi mai bine în atmosfera medievală, pe ritmuri săl­tăreţe, ca inimile prinţeselor din poveşti. Iei loc într-un jilţ domnesc, simţi atingerea ma­gică a catifelei, iar florile măiastre ce împo­dobesc arcadele balconului sunt decorul per­fect pentru evadarea în legendă. "Ci­frul" e ascuns într-o idilă de epocă, repre­zen­tată în trei tablouri păstrate ca prin mi­nune de sute de ani. În primul din ele, un prinţ şar­mant îi face ochi dulci unei tinere preafru­moa­se, care nu se lasă însă vrăjită de farmecele adora­to­rului ei. Îl ţine departe cu un gest ferm al mâinii, refuzând inelul cu diamante. În tabloul al doilea, e rândul prinţului să rămână neînduplecat. Prinţesa e răvăşită de iubire, are capul acoperit, poartă în pântece un prunc, darul unei iubiri scânteietoare, dar prinţul nu-i mai înnoieşte promisiunea inelului. Un chip blon­ziu, drăgălaş, ca un înger bucălat, coborât din icoa­nele Renaşterii, face trecerea spre al treilea ta­blou, din care abia dacă se mai poate distinge ceva. Mis­terul acestei poveşti de iubire transpuse în culori a fost lăsat, odată cu trecerea nemiloasă a anilor, pe seama imaginaţiei fiecăruia dintre sutele de mii de vizitatori ai castelului moştenit de Iancu de Hune­doara de la tatăl său, cneazul Voicu, şi lăsat apoi fiului său, Matia, românul ce avea să devină unul dintre cei mai mari regi ai Ungariei.
Tablourile din "Loggia Matia", considerate unele dintre primele manifestări ale artei renascentiste din lume, compun singura frescă laică ce ne-a rămas, pe teritoriul României de azi, din acele vremuri de mult apuse. Dar, dincolo de valoarea lor artistică şi de patri­moniu, altceva a magnetizat interesul specialiştilor: cine anume sunt personajele? Care e secretul acestei fresce, cu analogii în clasi­cele poveşti de dragoste cavalereşti? "Avem de-a face aici cu dilema oului şi a găinii. Fresca a născut legenda sau legenda a năs­cut fresca?", îmi spu­ne zâmbind, captivat el însuşi de poveste, Ioan Bo­dochi, ghidul meu pe urmele marii familii ro­mâ­neşti a Corvinilor. "In­terpreţii tabloului por­nesc de la pre­zenţa unui corb în pri­ma scenă a frescei. Este, în mod cert, vorba despre familia Cor­vinilor. Pe stâlp e imaginea unui bă­ie­ţel blond, despre care se spune că ar fi Iancu de Hunedoara, iar domniţa ar fi nimeni alta decât Elisabeta Mărgineanu, mama sa. În ce-l priveşte pe personajul masculin, acesta ar fi nici mai mult nici mai puţin decât marele rege de neam german, Sigismund de Luxemburg".
Legenda spune că regele Sigismund de Luxem­burg, în trecere prin Transilvania, s-ar fi îndrăgostit de o româncă din părţile Hunedoarei, pe care, la des­părţire, a dăruit-o cu un inel, ca semn de recunoaştere pentru copilul ce avea să se nască din dragostea lor şi pe care mama trebuia să-l trimită, când va fi mare, la curtea regală. Mai târziu, fata s-a căsătorit cu un nobil de prin partea locului. La un moment dat, la o partidă de vânătoare, un corb a fost atras de strălucirea orbi­toare a inelului cu care se juca micul Iancu, i-l fură şi zboară cu el pe craca unui copac. Tatăl adoptiv al mi­cuţului Ioan, cneazul Voicu, e alertat de ţipetele băia­tu­lui. Îl săgeată pe corb şi recuperează inelul atât de preţios pentru viitorul familiei sale. Aşa a putut ajunge tânărul Iancu la curtea regală, unde e recunoscut datorită inelului, luat sub protecţia regelui Sigismund şi dăruit cu moşii întinse. Aflând despre întâmplarea din copilărie, regele i-a dat ca blazon tocmai un corb cu inel în plisc...

Legende şi închipuiri

Viaţa lui Iancu de Hunedoara este un fabulos ames­tec de realitate hiperbolizată, cu dantelării de le­gendă. Originea regală a lui Iancu este, însă, o închi­puire. Dacă ar fi fost fiul nelegitim al regelui, n-ar fi avut niciun motiv să nu-şi asume el însuşi acest fapt, care nu era deloc înjositor în epocă, ba dimpotrivă, i-ar fi justificat chiar pretenţii asupra tronului de la Buda, pe care Iancu nu le-a avut niciodată. De altfel, adevărata lui ascensiune începe după moartea regelui Sigismund... Cu toate astea, povestea cu corbul s-a răspândit şi a fost preluată de tradiţia populară şi de cronicarii de mai târziu...
Iancu de Hunedoara a copilărit la Hunedoara, în castelul pe care părintele său l-a primit ca danie. Voicu a fost în slujba regelui Ungariei şi s-a remarcat prin fapte de arme, primind pentru asta din partea lui Sigismund de Luxemburg cetatea Hunedoara, cu pământurile care ţineau de ea, vreo 40 de sate, vămi, mine de sare, aur, argint şi fier. Era o danie însemnată, în urma căreia familia lui Voicu şi apoi a fiului său, Iancu de Hunedoara, ocupă o poziţie fruntaşă în rândurile nobilimii provinciale de stare mijlocie.
"Pe moşia Hunedoarei şi-a petrecut copilăria ma­rele erou. A cunoscut de mic viaţa ţăranilor din acele părţi, şi-a cunoscut rudeniile, printre cnejii şi micii nobili din acele locuri, a văzut pe munţii care străjuiau, în zarea de miazăzi, castelul părin­tesc, focurile ce dădeau semn sinistru, în noapte, despre apropierea unor armate turceşti, a putut ve­dea chiar răniţii unor lupte ce s-au dat cu turcii, în părţile Haţegului, pe la 1421. Apropierea lui de cnejii şi ţăranii liberi, legăturile de familie pe care se va sprijini în cursul carierei lui politice, primej­dia otomană au fost idei care au crescut cu sine, din primele observaţii pe care i le-a prilejuit viaţa. Copilărind în Transilvania, s-a înrădăcinat în el şi mai adânc ideea luptei comune a românilor şi un­gu­rilor împotriva cotropirii turceşti", ni-l des­crie, avântat, istoricul Camil Mureşan pe tânărul Iancu.
"La o vârstă foarte tânără a plecat de acasă, fiind tri­mis, după obiceiul micilor nobili, să-şi desă­vâr­­şeas­că educaţia militară în slujba câte unui mare ba­ron. A servit ca aprod, apoi a trecut în serviciul des­po­tului sârb Ştefan Lazarevici, pe una din moşiile pe care acesta le avea în sudul Ungariei. Astfel s-au putut naş­te tradiţiile populare sârbeşti, despre îndrăzneţele fap­te ale lui Iancu, care, la o vânătoare, ar fi reuşit să ucidă un lup fioros, sau chiar despre descendenţa lui din despotul sârb". Pretutindeni, pe unde păşeşti pe urmele lui Iancu dai, inevitabil, peste noi şi noi legen­de! Şi suntem abia la începutul unui destin cu adevărat legendar.

Portretul eroului la 30 de ani

De la un simplu oştean, Iancu ajunge repede să comande mici detaşamente de că­lă­reţi. Primele lui fapte de arme le săvâr­şeşte în sudul Ungariei, aproape de acele nestatornice hotare otomane, unde îşi va câş­tiga gloria de mai târziu. Pe la 1430, tâ­nă­rul Iancu se căsătoreşte cu Elisabeta Szi­lagyi, dintr-o familie nobilă din Slavonia, apropiată de regele Sigismund de Luxem­burg. A fost o frumoasă poveste de dragoste din care s-au născut doi fii: cel mare, La­dislau, în 1431, cel mic, Matia (Matei), la Cluj, în 1443. Tot în 1430, Iancu de Hune­doara intră, la fel ca şi tatăl său, odinioară, în serviciile directe ale regelui Sigismund. Cronicile ni-l descriu şi fizic, şi moral, amestecând, şi de data aceasta, realitatea cu mitul, cu trăsături împrumutate din strălucitele lui fapte de eroism de mai târziu. Era un om de înălţime mijlocie, bine legat, cu gât puternic, cu un păr castaniu sclipitor, ochii mari, faţa rumenă, şi cu un aer de seriozitate în ţinută, care răzbate până azi din litografiile de epocă. Meseria armelor însemna pentru el totul. Viaţa de ostaş, spun cronicile, era pentru el "ceea ce e apa pentru peşti sau pentru cerbii cei iuţi hăţişul pădurilor umbroase". Iancu umblă şi luptă cât e Europa de mare, în locuri prin care strămoşii săi români nici nu visaseră să calce. În chiar anul în care i se naşte primul fiu, datoria îl cheamă în Italia, alături de Sigismund, în ajutorul ducelui Milanului. "O impresie adâncă trebuie să fi făcut asupra tânărului ostaş această ţară bogată, în plină dezvoltare economică şi culturală. A cutreierat străzile însufleţite de lume, a văzut mulţi­mea pestriţă a oamenilor veniţi de pretutindeni şi a lucrurilor aduse aci din toate părţile de negustori. I-au izbit uneori auzul mirat şi frânturi de grai din ţara lui...", ne spun cărţile vechi despre primii ani aventuroşi ai lui Iancu. În Italia, învaţă din organizarea armatelor italiene, din metodele lor de luptă, legând prie­tenii cu mari comandanţi ai vremii, de la care a avut ce deprinde, fără să se lase însă influenţat şi de caracterul îndoielnic al acestor "condottieri". Surprin­zător pentru istorici, dar plin de sens pentru a înţelege "şcoala vieţii" pe care o promovează Iancu în Italia, e faptul că tânărul oştean se întoarce de acolo cu o avere frumuşică, de vreme ce, mai apoi, ajunge să-l împru­mute constant cu sume mari de bani pe regele Sigis­mund. Ca zălog, primeşte sate şi moşii întinse prin părţile Aradului, Cenadului şi în comitatul Bekes.
După moartea lui Sigismund, "tatăl" său din legen­da pictată pe terasa castelului din Hunedoara, Iancu e numit ban de Severin, având în pază cetăţile Severin, Gureni, Orşova şi Mehadia. După lungi peregrinări prin Milano, Basel, Buda şi Praga, el îşi începe cariera pe acel teatru de lupte, unde îşi va cîştiga renumele ce îl va înălţa până la cele mai mari demnităţi. Avea 30 de ani, dintre care jumătate petrecuţi cu arma în mână. În tot acest timp, văzuse tot ce îi putea servi unui mare conducător de oşti: luptase în câteva bătălii cu turcii, învăţase în Italia cum se conduce o ţară prosperă, înţe­lesese avantajele armatelor de mercenari şi simţise forţa banului, asistase la jocuri de putere, la intrigi politice, văzuse ascunzişurile întortocheate ale di­plo­maţiei curţilor europene. Serviciile militare fă­cute regilor unguri îi aduseseră drept recompensă multe moşii, prin care el rotunjise averea iniţială a familiei şi se ridicase, ca stare materială, aproape de rangul marilor nobili. Succesele obţinute în luptele cu turcii, îndată după numirea lui ca ban al Severinului, îl impun în rândurile elitei europene. Otomanii erau tot mai ameninţători, iar pentru a le putea face faţă, popoarele din regiune - românii, ungurii, albanezii, sârbii şi bulgarii - aveau nevoie de inteligenţa şi priceperea unui conducător "tare-n cuget şi-n simţire". Pentru această misiune, Iancu de Hunedoara era unul dintre oamenii cei mai pre­gătiţi...

Sub umbra crucii şi cu Ardealul în curtea lui

Din postura de ban de Severin, Iancu se implică activ în lupta pentru tronul Ungariei şi se impune prin geniul său militar. Ca răsplată a serviciilor aduse coroanei, e numit într-una din cele mai înalte demnităţi: voievod al Transilvaniei şi comite al Ti­mişoarei. De îndată ce reuşeşte să organizeze Ar­dea­lul după ideile sale moderne, trece la prioritatea principală a momentului, stoparea ofensivei tur­ceşti. "Înţelege că, mărginindu-se numai la apă­rare, însemna să expună ţara la incursiuni şi jafuri continue, la o hărţuială care ar fi dus la epuizare. De aceea, pentru el, forma principală a luptei era ofensiva, pătrunderea adâncă în teritoriul inamic, pentru a-l înfrânge acolo şi în chip decisiv pe duş­man", spune istoricul Camil Mureşan. Prin mijlo­cirea unor prieteni ai săi, mai pricepuţi decât el în tai­nele limbii latine, studiase operele de artă mi­li­tară ale lui Caesar. "Nu e atât de uşoară meseria ar­me­lor precum cred unii; trebuie să aduni multă în­vă­ţătură şi multă experienţă", spunea el. În 1441, Iancu intervine pe teatrul de luptă din Serbia, pătrun­zând cu armata lui în teritoriul sârbesc ocupat de turci, cale de trei zile. La întoarcere, e atacat de Ishak-beg. Iancu îl înfruntă, iar izbânda e deplină. Turcii sunt urmăriţi, doar puţini reuşind să scape. Învingătorul, încărcat de pradă, se întoarce la Belgrad. Faima lui spo­reşte. La Buda, regele Vladislav îi serbează victo­ria, îi mulţu­meşte printr-o scrisoare şi-l dăruieşte cu o nouă moşie în Hunedoara. În urma acestor noi cadouri regale, Ian­cu ajunge, la un moment dat, să stăpânească aproape un sfert din pământurile Ardealului, devenind unul dintre cei mai mari latifundiari din istoria noas­tră!
"Prima mare victorie a lui Iancu, în calitate de voie­vod, a fost cea de la Porţile de Fier ale Transil­vaniei, la câţiva kilometri de Sarmizegetusa romană. Invadatorii au fost zdrobiţi complet, iar conducătorii lor au rămas pe câmpul de luptă. Iancu reuşise să ridice «ostaşi din sate şi oraşe». A fost, probabil, mo­mentul când românii haţegani au fost angrenaţi în oas­tea transilvană, ceea ce avea să le modifice destinul, ridicându-i din masa amorfă a oamenilor de rând. Iancu se bizuia deja pe cnejii haţegani dintre care se ridicase, precum Ladislau Ficior de Ciula, Filip More, care a ajuns episcop de Pécs, sau Ioan Cândreş de Râu de Mori, Mihai de Peşteana, Ioan Ungur de Nadăştia, Mihail de Cerna şi mulţi alţii", scrie profesorul clujean Alexandru Diaconescu, de la Universitatea "Babeş-Bolyai".
"Şi-ntr-o zi, sub umbra cru­cii/ Puse semilunii sta­vili/ Cinci popoare îi cer scutul/ Şi-1 slă­vesc de-atunci în pravili!..." Ian­cu devine personaj de le­gen­dă. I se dedică poezii, i se înalţă ode... Renumele lui e atât de mare, încât turcii fac totul pen­tru a-l ucide. Luptătorii Semilu­nei primesc instrucţiuni precise despre cum arată marele condu­cător român şi au descrieri amă­nunţite despre armura sa. În tabăra transilvană se află, însă, despre intenţia duşmanului, iar un prieten nobil, slujitor al lui Iancu, se oferă să-şi schimbe armele sale cu ale voievodului, pentru ca acesta să fie mai ferit în cursul luptei. În mijlocul trupelor, îmbrăcat în armura lui Iancu, el părea a conduce atacul. Turcii îl văd şi, în învălmăşeala care se produce, îl ucid. Voievodul, însă, în îmbrăcămintea simplă, pe care numai ai săi i-o cunoşteau, continuă să îndrume cu hotărâre mersul luptei... În iulie 1442, voievodul anunţă regelui, la Buda, victoriile obţinute. Vestea lor se răspândi până în Germania şi Italia. Alte serbări se celebrează în ca­pi­tală, învingătorul e copleşit cu noi daruri şi promi­siuni regale.
Succesele lui Iancu înflăcărează întreaga creşti­nă­tate. Dogele Veneţiei, Papa de la Roma, regele Unga­riei şi al Poloniei, despoţii sârb şi bosniac, lideri alba­nezi şi voievodul Ţării Româneşti, Vlad Dracul, se aliază. Urmează, în 1443, "Campania cea lungă", ultima mare cruciadă a europenilor, condusă de Iancu de Hunedoara. Victoria de la Niş şi cea de la Zlatiţa deschid drumul spre Adrianopol. Pe 2 ianuarie 1444, la Ialovaţ, se dă marea bătălie în urma căreia creştinii iau numeroşi prizonieri, iar otomanii se învoiesc la o pace foarte favorabilă europenilor. Toată Europa îl venerează pe Iancu ca pe un veritabil "atlet al lui Hristos".

Pentru cine trag clopotele?

Dar marea victorie a lui Iancu de Hunedoara avea să vină peste mai bine de 10 ani, după ce viaţa avea să-l încerce de multe ori pe câmpul de luptă, mai cu seamă după înfrângerea de pe Câmpia Mierlei, când cu greu reuşeşte să scape cu viaţă. În 1456, Iancu de Hunedoara şi bunul său prieten şi confesor, călugărul Ioan de Capistrano, reuşesc să respingă asediul Bel­gradului, la capătul unei bătălii epocale. Întreg con­tinentul era conştient atunci că cedarea Belgradului ar fi însemnat drum liber pentru otomani, până în inima Europei... Speriat de soarta luptei de la Belgrad, Papa Calixt cere întregii creştinătăţi să tragă clopotele şi să se roage nu doar dimineaţa şi seara, ci, în mod excepţional, şi la ora 12. Vestea victoriei lui Iancu s-a răspândit, însă, mai rapid decât bula papală, aşa că, în largul Europei, clopotele de la ora 12 au fost semn de bucurie, şi nu de pioşenie.
"Ca orice ardelean, sunt obişnuit să aud clopotele bătând miezul zilei la orele 12. Mult mai târziu am aflat că ele nu bat, pur şi simplu, ca să vestească amia­za, ci ca să marcheze cea mai mare victorie a creşti­nătăţii asupra păgânilor, după cum a hotărât papa Calixt al III-lea. A fost victoria lui Iancu de Hune­doara la Belgrad, când marele cuceritor al Constanti­nopolului, Mahomed al II-lea, s-a retras, abandonând gândul de a cuceri centrul Europei", spune profesorul Alexandru Diaconescu.
Cunoscut doar de către istorici, acest lucru uimitor care ar trebui să apară ca atare în toate manualele şcolare şi care arată, de fapt, influenţa uriaşă a lui Iancu în istoria creştinătăţii, ne-a fost confirmat oficial chiar de experţi în istoria Bisericii Catolice. Monseniorul Ieronim Iacob, vicar episcopal de Do­brogea, spune că trasul clopotelor, care-i îndeamnă pe creştini la rugăciunea "Angelus", era deja o practică matinală a creştinilor catolici, la vremea Papei Calixt al III-lea. "În preajma bătăliei de la Belgrad, acest papă i-a îndemnat pe creştini să tra­gă clopotele şi să se roage «Angelus» şi la amia­ză pentru armata creştină condusă de Iancu de Hune­doara, care urma să dea piept cu turcii sub zidurile cetăţii Belgradului. Obiceiul de a recita «Angelus» şi la amiază, în urma victoriei de la Belgrad, s-a perpetuat în Biserica Catolică, rugăciunea «de ce­rere» transformându-se în rugăciune «de mulţu­mire». În zilele noastre, rugăciunea «Angelus» este recitată de Papa Francisc, cum au făcut-o şi prede­cesorii săi, în zilele de duminică şi miercuri, îm­preună cu zecile de mii de pelerini prezenţi în Piaţa Sfântul Petru de la Roma".

Un mormânt care aşteaptă tricolorul românesc

Dar Iancu nu a mai apucat să se bucure de ma­rile onoruri care îl aşteptau la marile curţi europene. Moare de ciumă, la Zemun, la doar câteva zile după marea victorie de la Belgrad. "S-a stins lumina lumii", exclamă Papa Calixt, la auzul tristei veşti a morţii ultimului mare cruciat european. Vorbele minunate ale papei, cele mai frumoase care s-au spus vreodată despre un român, aveau să fie în­crustate pe mormântul de la Alba Iulia al voievo­dului. "Când mi se întâmplă să conduc grupuri de prieteni sau de studenţi în catedrala catolică de la Alba Iulia, unde se găseşte mormântul lui Iancu de Hunedoara, aştept în mod intenţionat miezul zilei şi bătaia clopotelor, ca să îl invoc pe cel mai euro­pean voievod român. Pe sarcofag se găseşte de cele mai multe ori o coroniţă ofilită şi un tricolor maghiar, roşu - alb - verde, niciodată cel al României, şi cu atât mai puţin cel al Ardealului, albastru - roşu - galben, al cărui fiu a fost merituosul hunedorean", spune profesorul Diaconescu. Ca unul care i-a studiat portretul din sursele turceşti, şi nu din cele, mai edul­corate, româneşti sau maghiare, Alexandru Diacones­cu ţine să puncteze adevăratul loc al lui Iancu în istoria noastră. "Alături de Mihai Viteazul, el este singurul voievod român considerat drept un duşman redutabil de către istoriografia otomană. A pătruns până şi în tradiţia populară turcească drept unul din cei şase fondatori ai Istanbulului. Cronicarul italian Enea Silvio Piccolomini, devenit Papa Pius II, rela­tea­ză că turcoaicele care voiau să-şi domolească copiii neastâmpăraţi îi ameninţau spunând: «Yanku geliyor!», «Vine Iancu!»". Poveşti fabuloase, ţesute pe seama unui erou pe nedrept uitat de lumea româ­nească...


Articol documentat pe baza lucrării "Ioan de Hunedoara", de Camil Mureşan.