Într-o zi din decembrie, anul trecut, mi-a venit o idee: ce-ar fi să-i fac o vizită prea bunului domn Grumăzescu, vestitul anticar de pe strada Lăpușneanu din Iași, poate unul dintre ultimii adevărați anticari din România? Știam despre el că este posesorul celei mai importante colecții din țară de documente originale despre viața și opera lui Eminescu, al unei colecții de elzeviruri, cărți liliput și alte nenumărate cărți și obiecte excepționale.
Am plecat cu două zile înaintea Crăciunului, cu un tren de noapte supra-aglomerat, din care am coborât pe peronul gării din Iași, pe jumătate viu, dimineața la ora 6. Am ezitat să merg direct la dânsul la ora aceea imposibilă, dar insistența cu care la telefon mă invitase să vin indiferent de oră și mai ales gerul năprasnic în care aterizasem mi-au risipit reținerile. Mi-a deschis ușa anticariatului, zâmbindu-mi amabil și asigurându-mă, după avalanșa de scuze pe care o debitam, că va fi bucuros să bem un ceai fierbinte împreună... În așteptarea licorii fierbinți privesc împrejur. Odaia e plină de cărți. Biroul de lucru e astfel amplasat, încât duce cu gândul la catedra unei săli de clasă. Un portret imens al lui Eminescu, împreună cu câteva versuri din "Somnoroase păsărele", imprimate cu litere de o șchioapă (în română și japoneză!), pe o mare pânză albă, domină peretele din spatele biroului. Doi motani uriași dau târcoale, privindu-mă buimăciți de somn. Dar gazda aduce ceaiul, care aburește aromitor. Mă pregătesc să aflu misterul unuia dintre ultimii mari anticari din România.
Jurământ cu Eminescu
- Vă considerați mai mult un colecționar sau mai mult un anticar? De fapt, unde se termină pasiunea și unde începe negustoria?
- Pasiunea nu se termină niciodată. Cu pasiunea te naști. În această lume a obiectelor de valoare eu am intrat în calitate de colecționar. În copilărie, pe la 13-14 ani, am avut un accident și o perioadă nu am putut vedea. (Acum văd cu ochiul stâng, iar dreptul așa și-așa, suficient cât să mă feresc de proști!) Ei bine, în spital, când începeam din nou să văd, mi-a căzut în mâini o carte de versuri (mai bine zis, un ciot de carte, pentru că nu avea nici copertă, nici cuprins) din care citeam pe ascuns, cu lupa, pentru că medicii nu-mi permiteau să fac eforturi oculare. În 1960, în octombrie, am mers acasă, la Târgu Neamț. Intrând în librăria orașului, mi-a picat în mână o carte în care am descoperit poeziile pe care le citisem în spital. Am dat la pagina de titlu. Pe coperta unu, fața doi, era imprimată prima poză a lui Eminescu, ca student la Viena. Privind-o, mi-am spus: "Doamne, acesta este EMINESCU! Tot ce a scris acest Om și s-a scris despre el, voi strânge". Nu știam de ce mi-am făcut acest jurământ, și nici că el avea să-mi influențeze cursul vieții. Mergând pe urmele lui Eminescu, am reușit să intru în posesia multor obiecte vechi, a început să mă pasioneze trecutul, în toate aspectele lui (cărți, apoi tablouri, icoane, bronzuri, argintărie, porțelanuri, cristaluri, bancnote, monede, timbre și tot așa). Am fost omul care am strâns orice, de la cutii de chibrituri până la șervețele, iar când am găsit la cineva un obiect care mă interesa, dacă acel cineva colecționa șervețele, îi dădeam șervețele, iar eu primeam obiectul care mă interesa. Așadar, am început ca și colecționar și, după Marea Îngrămădeală (eu nu am s-o numesc niciodată Revoluție, pentru că nu a fost), m-am gândit ce aș putea face, ce mi-ar fi plăcut să fac. Și atunci m-am făcut anticar.
Galeria marilor anticari
- Știu că nu aveți studii superioare și totuși sunteți considerat un adevărat reper în viața culturală a Iașiului. Care este secretul?
- Nu știu alții cum sunt, dar eu când țin în mână o carte de la 1400, să zicem, sau 1500, o raritate, simt în corpul meu că acei oameni care au zămislit-o vor să îmi transmită prin timp ceva. Un distins profesor, Mihai Drăgan, de la Universitatea din Iași, deja plecat în lumea umbrelor, mi-a lansat și prefațat în 1979 prima expoziție dedicată lui Eminescu, organizată în Școala Domnească, unde au învățat Ion Creangă și Vasile Conta. După expoziția mea, școala a devenit Muzeul de Istorie al Târgului Neamț. Profesorul Mihai Drăgan a spus că Grumăzescu și-a făcut dintr-o pasiune o profesie. Și avea dreptate. În această lume nu există vreo școală sau vreo facultate de anticari. Ei, în general, se formează din tată în fiu. Dar, așa cum se știe, tăvălugul comunist a nivelat totul la nivelul lor, la nivelul lor mic, și această tagmă a anticarilor a cam dispărut. Marea mea șansă a fost să cunosc câțiva oameni deosebiți, dintre care pe unii îi pot considera chiar mentori. Aici îl putem aminti pe Radu Sterescu, fostul bibliotecar al Casei Regale. Nu puțini i-au trecut pragul. Chiar în perioada comunistă, el avea acasă anticariat particular, unde puteai găsi cărți minunate, multe dintre ele interzise de regim. Se știe că a făcut de mai multe ori închisoare, pentru tot felul de anecdote, dar tot Gheorghiu Dej îl scotea. Ca și pe Păstorel, de altfel, Păstorel, care avea atât de drag comunismul, precum se vede și din epigrama aceasta: "Soldat rus, soldat rus,/ Te-au ridicat atât de sus,/ Ca să te vadă popoarele.../ Sau fiindcă-ți put picioarele?".
Spuneam că Radu Sterescu, acest om hâtru, prin mâna căruia au trecut cele mai fantastice cărți ale bibliotecilor din România, cărți aduse, sub auspiciile Casei Regale, din străinătate, de la diverse licitații, cu vaporul sau cu trenurile, m-a luat sub aripa lui și, adesea, își dezlega limba și îmi povestea trecutul unor cărți, cum trebuie răsfoită cartea, ce trebuie să căutăm și să găsim la ea. Printre prietenii mei, mari iubitori de carte, vreau să îl evoc pe Ion Rogojanu din București, un mare om de suflet, deținător al unor importante valori culturale românești, dar și pe domnul Mihuț, anticar la Curtea Domnească. Nu știu cu câtă pricepere fac eu lucrul pe care îl făceau vestiții anticari, dar am convingerea, prin faptul că mă caută atâta lume, că sunt util. Și ca să vă răspund la întrebare: desigur, nu-mi pot permite eu, acum, să mă iau în tărbacă cu nimeni, dar ne punem o întrebare: dacă Eminescu ar fi avut diploma aceea pentru care s-a zbătut Maiorescu, dacă Caragiale ar fi avut o diplomă cine știe de unde, Sadoveanu ar fi avut vreo diplomă de la cine știe ce mare facultate, ar fi scris lucruri mai valoroase decât cele pe care le-au scris? Rostul cartoanelor este doar atunci când vrei să urci mai sus. Eu mi-am dorit totdeauna libertatea, răgazul de a răsfoi o carte bună, să ascult o muzică bună, să pot recita unei femei distinse o poezie frumoasă, pentru că, în definitiv, care este farmecul vieții? În anul 2000, când a fost declarat anul Eminescu, mi s-a oferit șansa de către Unesco să reprezint România cu o amplă expoziție documentară Eminescu, la Strasbourg, care s-a bucurat de o înaltă apreciere. Apoi la Bruxelles, am fost invitat la Parlamentul European, unde expoziția mea a fost prezentată de către Jersy Buzek, pe atunci președintele Parlamentului. În decursul a peste 30 de ani, am realizat foarte multe expoziții Eminescu și carte veche românească în țară și în străinătate. Cu ocazia acestor expoziții, vă asigur că nimeni nu mi-a cerut nici un carton (diplomă).
"Esențial este să citim ce-a scris Eminescu cu mâna lui. Nu ce zice unul și altul despre el"
- Cunoașteți poate mai bine decât mulți specialiști viața și opera lui Eminescu. V-ați gândit să scrieți o carte despre el?
- Vreau să vă spun că mi-au trecut prin mâini mii de cărți dedicate lui Eminescu, au venit editori distinși care mi-au spus: "Domnule, ai citit atâtea și atâtea, scrie o carte despre Eminescu" și le-am răspuns că nu pot. Simt că nu am vână să scot ceva care să mă reprezinte cu adevărat, pe măsura muncii mele de până acum. Eu am înțeles că harul, talentul meu, a fost acela de a descoperi cărțile, documentele, și a le pune pe masa cercetătorilor, nu de a le scrie eu. Ce-ar fi fost să scriu o carte despre Eminescu, un editor mai zburlit la creier ca mine să o publice, și apoi să râdă lumea de mine? Și așa se râde destul de alții care, în loc să ni-l aducă pe Eminescu în prim plan, l-au împins undeva în spate, de îl vedem acum așa, ca printr-o pătură. Nu. Esențial e să citim opera lui Eminescu, ce a scris el cu mâna lui, nu ce zice unul și altul despre scrierile lui.
- V-ar fi plăcut să faceți comerț de antichități pe malurile Senei?
- Iată stimate prieten o întrebareee...frumoasă! Am vizitat Parisul, am mers și pe malurile Senei. Acolo, buchiniștii, chiar dacă nu mai sunt ca cei de altădată, o duc bine, sunt respectați, ajutați de autorități. Poate cu altă ocazie aș putea să vă spun de câte ori am avut posibilitatea în perioada comunistă să o șterg din țară. Dar m-am gândit: Doamne, să nu văd eu răsăritul soarelui pe firul Ozanei mele, să nu văd Cetatea Neamțului, să nu-mi văd prietenii, dar mai cu seamă dușmanii, care să mă vadă că sunt vesel și trăiesc?! Nu am putut. Eu am avut un proiect cu mulți ani în urmă, ca pe malul Bahluiului, la Iași, să realizăm spații pentru buchiniști ca pe malul Senei, că avem destui oameni cu cărți, dar și cititori în Iași. Din păcate, ideea mea nu a prezentat interes pentru autorități. Nu am reușit, deși Iașiul merită.
"Academia liberă Păstorel Teodoreanu"
- Sunteți implicat într-o mulțime de proiecte sociale și culturale, iar anticariatul dvs. este gazda multor evenimente. Ce ne puteți spune despre toate acestea?
- Zilnic, în anticariatul meu se întâmplă ceva: o lansare de carte, un recital de poezie, chiar mici concerte sau spectacole de teatru. Nu vreau să par lipsit de modestie, dar pot spune că acest lăcaș și-a pus amprenta asupra vieții culturale a Iașilor, și nu numai. În cartea de onoare puteți vedea însemnările multora din personalitățile românești și din străinătate care mi-au trecut pragul: Ion Caramitru, Johnny Răducanu, Ștefan Iordache, Horațiu Mălăele, Ovidiu Iuliu Moldovan, Mihai I, rege al României, Grigore Vieru, Mihai Cimpoi, Dumitru Matcovschi, Jose Luis de la Cuesta (Președintele Institutului de Criminologie), Dr. Anton Friedl (Prof. Dipl.-Ing), Francois Jost (Profesor de la Universitatea Sorbona) și alții - au scris mărturii în cartea de onoare a anticariatului meu. În acest Anticariat, de circa douăzeci de ani, își are sediul Academia Liberă Păstorel Teodoreanu, una dintre cele mai bune școli de epigramă și umor din România, înființată cu 38 de ani în urmă. După Marea Îngrămădeală, nu i-a mai primit nimeni pe gratis, nicăieri, și atunci i-am primit eu aici. Academia Liberă Păstorel editează începând din 2011 revista "Scârț!" (pe care v-o recomand cu căldură). Aici funcționează Primul Teatru de Buzunar din România, cu 50 de locuri, precum și Societatea Elevilor din jud. Iași. De când activez în spațiul public, din 1979, am fost invitat la tot felul de grădinițe, aziluri de bătrâni, școli, universități. Eu mă căram cu cutiile de cărți, făceam expoziția, Caramitru recita, pleca, și eu rămâneam cu expoziția acolo. Trebuie să vă mai spun că eu, imediat după Marea Îngrămădeală, am fost în Basarabia consilier la Primăria din Chișinău, un fel de diplomat neoficial. Am avut și eu rolul meu acolo. Am luptat pentru deschiderea primei rute de autobuz Iași-Chișinău. Am adus primii elevi prin societatea To Co No (Totul Copiilor Noștri) la liceul Negruzzi din Iași, 75 de copii. Primii copii de peste Prut veniți legal în România după război. Am avut expoziție Eminescu la Chișinău, la Muzeul de Istorie. Dar într-o zi, au venit la mine niște dulapuri vorbitoare și mi-au spus că dacă în șapte zile nu părăsesc Basarabia, pentru cel puțin zece ani, nu răspund de viața mea. Ce era să fac? Mi-am făcut bagajul și am venit acasă. 14 ani nu am călcat acolo. O foarte lungă perioadă am fost președintele societății Pro Basarabia și Bucovina. Chiar și astăzi, basarabenii care trec pe aici poposesc la mine, indiferent de oră, îmi bat la ușă, și spun "Dumitru, și fașim, c-am pierdut trenul di Bucuriești" sau vin din București și au pierdut trenul spre Basarabia și îi bate ploaia și vântul și eu îi primesc și stau cu ei de vorbă, le pun ceva de mâncare în față, și ne răcorim sufletele, cu poveștile noastre moldovenești.
Casa cu minuni
- Vorbiți-ne puțin despre proiectul dumneavoastră de a crea cea mai mare bibliotecă privată din țară. În ce constă de fapt acest proiect?
- Ce se întâmplă... De-a lungul activității mele de 53 de ani, am strâns zeci de mii de cărți, și nenumărate obiecte de valoare. Este evident că nu am spațiul necesar de a le expune pe toate. Și atunci, m-am gândit să înființez o bibliotecă publică, în care să expun cea mai mare parte a cărților și manuscriselor pe care le-am strâns de-a lungul vremii, pentru că eu consider că nu este corect ca un singur om să se bucure de toate acestea. Ideea mea a fost primită cu aprecieri, dar bineînțeles că nimic nu s-a concretizat, în ciuda insistențelor mele, și asta, ani și ani de-a rândul. Abia recent, domnul Maricel Popa, de la Tehnoton, un om de afaceri și în același timp un om de mare ținută spirituală din Iași, mi-a oferit un spațiu de câteva sute de metri pătrați la societatea lui, un spațiu pe care mi l-a amenajat cu rafturi de arhivă, unde am dus deja circa 50.000 de volume. Și carte rară, deosebită, manuscrise. Am peste 4000 de cărți cu autografe. Am autograf Mircea Eliade, am Odobleja. Am, de asemenea, o colecție de manuscrise Minulescu și multe altele. Și în afară de cărți, dețin și o colecție de obiecte muzical-mecanice, gramofoane, patefoane, leirofoane, tot felul de jucării, cutii, instrumente, aparate foto, aparate de proiecție vechi. Am un Lumière1 făcut la fabricile Lumière la Paris, unul din generația acelui aparat cu care s-a proiectat primul film din lume, cel din 1895, cu ieșirea muncitorilor din fabrică. Dețin o colecție de cărți liliput și elzeviruri, care sunt, așa cum se știe, un model de rafinament tipografic. Ele sunt cât un pachet de țigări, mai groase ceva. Printre acestea, manifestul Kaiserului german pentru declanșarea primului război mondial 1914, pe care soldații îl purtau la gât ca pe un talisman. Nu e mai mare decât unghia de la mână. Am o cărțulie foarte mică cu jurământul olimpicilor de la Montreal 1976, când se știe, toate calculatoarele s-au blocat pentru că pe lângă Pământ trecea o cometă. Știți cum se numea, nu? Nadia Comăneci! Și apoi, cartea cea mai mică din România se află aici, în acest anticariat, iar eu o expun adesea. Are 3 pe 3 mm, conține Luceafărul de Eminescu și a fost scrisă într-un an și opt luni, cu fir de păr de ied. Poate fi citită cu punct și virgulă, la microscop. Am o colecție de documente originale Jules Verne, alta despre viața lui Napoleon, cu care de altfel am fost invitat să fac o expoziție în Corsica. Nu e bine ca un singur om să se bucure de toate acestea. Pentru că am mai spus-o și o spun din nou, acuma: ceea ce am făcut eu nu am făcut de unul singur, am făcut cu țara, cu cei care m-au iubit, m-au apreciat, dar și cu cei care nu m-au iubit și nu m-au apreciat, și cărora le sunt de asemenea recunoscător, pentru că m-au stimulat să-i conving că sunt bun. Toate acestea sunt în fond niște bunuri naționale, și e regretabil când tu vrei să le pui la dispoziția publicului și nu ești înțeles.
Avertisment
În anticariatul domnului Grumăzescu, care este un amestec de muzeu, sală de conferințe și locuință personală, toate obiectele au povestea lor. Dar nu este indicat să te iei după aparențe.
Nu mică mi-a fost mirarea, văzându-l la un moment dat cum se așează la pianul instalat sub portretul lui Eminescu și începe să interpreteze o fermecătoare nocturnă de Chopin. Când eram pe punctul de a deschide gura, îl văd cum ridică încet mâinile de pe clape, în timp ce sunetele cristaline continuau să ne mângâie auzul. Se îndreaptă spre mine și mă îmbrățișează, amuzat, de stupefacția care probabil mi se citea pe față. Era doar un pian electric, programabil, deghizat în haine de epocă. Apoi, e bine de știut că, indiferent ce carte ați căuta, sunt puține șanse să plecați cu mâna goală din strada Lăpușneanu: "Mulți mă sună pentru cărți, din toată țara. Eu unele nu le am, și atunci îi rog să intre pe siteul bibliotecii www.bcu-iasi.ro să ia codul cărții respective, eu mă duc, împrumut cartea, o trag la xerox și le-o trimit. E important ca anticar să răspund prompt la orice solicitare". Ar fi interesant de știut câți negustori de cărți din București ar face așa ceva. De altfel chiar și noțiunea de negustorie are pentru domnia sa un înțeles aparte: "Adesea, de aici de la mine dispar cărți, dar trebuie să vă spun că am ajuns să mă bucur. La început mă mai supăram, acuma dacă fură chiar zâmbesc. Bine că a luat-o. Atâta doar să nu vină la mine să mi-o vândă. În fond, furtul unei cărți în această epocă este un act de cultură. Îmi place să cred că cel care îl comite o face din pasiune".
Și, așa cum știm deja, pasiunea nu se termină niciodată...
ȘERBAN GEORGESCU