Adina Rosetti
Ilustrată din Grecia
Scriu textul ăsta cu marea la doi paşi. Egeea e cea mai frumoasă mare pe care o cunosc! E drept că nu am văzut încă Marea Chinei de Sud sau ah, Marea Caraibilor, aşa că mă mulţumesc, de câţiva ani, cu Egeea cea limpede şi albastră, pe care o vizitez la capătul unui drum obositor de o zi, sau uneori de mai multe, până în Grecia. Nu m-a dezamăgit niciodată. M-a aşteptat întotdeauna cu golfuleţele ei mărginite de pini, cu plajele la care ajungi coborând din munţi (plajele astea îmi plac cel mai mult, cele mai greu accesibile şi pustii, care ţi se deschid în faţă ca o răsplată, după ce rătăceşti pe un drum pietros care pare că nu duce nicăieri), cu stâncile pe care cresc ca prin minune arbuşti verzi, cu porturile din micile sate în care miroase a sărat, a peşti, a călătorie şi-a calamar la grătar, umplut cu ierburi aromatice. Egeea e plină de surprize. Îşi schimbă forma şi textura cât ai zice "kalispera", te ademeneşte cu plaje perfecte, care par desprinse din reclame (nisip fin, auriu, şi ape liniştite, turcoaz), pentru ca numai la câţiva zeci de metri mai încolo să se preschimbe cu totul şi să-ţi deschidă în faţă o mică plajă sălbatică, presărată cu pietre, şi mărginită de munţi stâncoşi, cu marea bătând în verde-smarald sau albastru-cobalt. Sunt la al patrulea an de Grecia, dar cred că aş putea veni în fiecare vară aici. Sunt atâtea insule, că nu-ţi ajunge o viaţă; visez în fiecare an la alta şi lista se tot măreşte. Anul ăsta m-am oprit la Thassos. O săptămână e întotdeauna puţin, nu prea se poate numi vacanţă, e doar o scurtă pauză în care încerc să concentrez cât mai mult din toate. Adun nisip şi privelişti cu munţi coborând în mare, leandri înfloriţi, golfuleţe umbroase, cât să-mi ajungă până la anul, şi înfulec tone de măsline de toate felurile. Apoi plec, cu sentimentul confuz că, de fapt, vacanţa de-abia a început şi vreun spiriduş poznaş a dat timpul prea repede înainte...
Salutări de la Proviţa
Marin Mălaicu-Hondrari
Córdoba, oraşul cel mai frumos din lume
Pentru mine, vacanţa e strâns legată de şcoală, mai ales de vacanţa mare, de acea senzaţie de bucurie copleşitoare că urmează zile de libertate totală, zile în care poţi să faci ce vrei, să nu dai pe acasă cât e ziua de lungă. În vacanţele de vară am avut parte de cele mai frumoase şi mai exotice destinaţii turistice. Copil, nu ieşeam niciodată din Sângeorz-Băi, dar prin intermediul jocurilor şi al cărţilor, ajungeam pe cele mai izolate insule, pe plaje veşnic însorite, pe cele mai impracticabile poteci de munte, în ţinuturi îngheţate şi în jungle nesfârşite, navigam pe mări nesfârşite şi peste tot trăiam aventuri nemaipomenite. Când m-am făcut adult (am fost şi eu adult pentru câţiva ani), vacanţa s-a transformat în concediu şi nu mi-a trebuit mult ca să-mi dau seama că, de fapt, concediul nu are nimic de-a face cu vacanţa. Cât am fost angajat, îmi luam concediu numai atunci când voiam să scriu, când mă prindea "inspiraţia". Şi inspiraţia niciodată nu mă prindea vara. Cred că eram singurul angajat care-şi lua concediu cu dragă inimă în noiembrie, să zicem, când ploua cu găleata, sau în februarie, când era un ger de crăpau pietrele.
Córdoba înseamnă pentru mine Judería, cartierul evreiesc, cu casele lui albe, lipite unele de celelalte, înghesuite pe străduţele strâmte, întortocheate, vechi de sute de ani, cu caldarâmul lor din piatră mică, în care artişti anonimi au închipuit desene fanteziste, care-ţi încântă ochiul atunci când îţi cobori privirea pentru a-ţi trage sufletul. Fiecare casă are un patio, spaţiu cu verdeaţă şi apă, loc de întâlnire misterios şi prietenos în acelaşi timp, cufundat în linişti ancestrale sau răsunând de flamenco, cu tot ce înseamnă acesta: dramatismul chitarei, tânguirea cântăreţilor, ritmul înnebunitor al castanietelor şi al paşilor de dans. Piaţetele mici, răsărind brusc, surprinzător, cu efectul unei guri de aer proaspăt, solitare şi sobre, cu două, trei bănci de fontă şi un palmier care se înalţă spre cerul de un albastru mistic; sau pieţele vaste, cu monumente şi fântâni arteziene, pline de terase. Se aud chiote, chemări, râsete. Femei superbe, ce încă mai păstrează trăsături maure, bărbaţi emanând o masculinitate dionisiacă: erotismul pluteşte în aer, la un loc cu nisipul adus de peste Gibraltar. Apoi e Mezquita, moscheea de pe vremea când Córdoba era califat, când era centrul lumii culturale occidentale şi rivaliza cu Bagdadul; Mezquita, cea despre care au scris Mircea Eliade şi Henry Miller şi care are un patio imens, plin de portocali şi de mici canale cu apă (apa: obsesia maurilor, obsesia oamenilor deşertului).
Pentru mine, care nu am fost niciodată turist şi nu am nimic de-a face cu turismul (mai ales cu cel cultural), Córdoba e un oraş unic, nesfârşit, misterios, adică cel mai frumos oraş din lume, pentru că în Córdoba am fost cel mai nefericit şi cel mai fericit.
Ana Maria Sandu
Balcicul meu
Primul meu Balcic e aşa cum scrie pe fotografiile făcute atunci, în 2002. Ne leagă deja o istorie de 13 ani. Nu e mult, dar nici puţin, din moment ce în toţi anii ăştia am ajuns în oraşul de pe colinele cretoase, aflat la 65 de km de graniţă, cel puţin de două ori pe vară. Pe atunci încă mai auzeai vorbindu-se bulgăreşte şi nu te îmbia nimeni cu meniuri scrise în româneşte. Chelnerul Viktor, de la terasa de lemn de pe malul mării, se chinuia prin semne să înţeleagă ce ne-ar dori sufletele şi se uita adânc în ochii noştri până îşi dădea seama că peştele mic pe care îl desenam cu mâinile în aer şi pe care voiam să-l comandăm la bere era, de fapt, hamsia. "Ţaţa" - ne-a spus el râzând cu toată gura, când ne-a adus castronul imens şi ni l-a pus pe masă. Astăzi, unele lucruri s-au schimbat. Iremediabil. Pe malul betonat al mării, în locul teraselor improvizate, modeste şi atât de romantice, s-au construit mai multe hoteluri. Multe dintre locuri sunt chiar dichisite. Într-o seară, în timp ce mâncam nişte scoici gustoase şi vinul se răcorea în frapieră, chelnerul mi-a adus şi o păturică.
Dacă ar trebui să i-l descriu cuiva care n-a ajuns niciodată aici, i-aş zice că locul acesta, pe care l-am găsit pomenit mai întâi în jurnalele unor scriitori, e acum un irezistibil amestec de melancolie, de patină rămasă cam în paragină şi de kitsch contemporan, colorat şi viu.
Mihail Sebastian fugea din Bucureştiul cald, la Balcic. După o cură de soare şi de mare se întorcea cu bateriile încărcate, de fiecare dată.
Nu contează de câte ori am fost în grădina Palatului Reginei Maria. Senzaţia de familiaritate nu mi-a anulat absolut deloc bucuria de a urca şi a coborî pe aleile lui înflorite, unde umbra îţi face pielea de găină, oricât de cald ar fi afară. Să ne înţelegem, pentru standardele celor mai mulţi, palat e mult spus. Şi impropriu. Palatul de la Balcic mi s-a părut tot timpul mai degrabă o casă mare, uluitor de simplă. Caldă şi prietenoasă, fără nimic ostentativ. Grădinile, văzute an de an, le descopăr şi mai spectaculoase. Un colţ de rai verde, suspendat deasupra mării.
Dacă vreţi să vă faceţi o idee despre Balcicul de altădată, căutaţi şi poze. În casa lui Ion Pillat, desenată de Henriette Delavrancea, acum e un restaurant. Clădirii i s-au adăugat terase şi alte construcţii ajutătoare, dar încă îţi mai poţi imagina cum arăta în perioada interbelică.
Pentru Vila Storck, aflată în apropierea palatului, am o slăbiciune imensă. E lăsată de mult timp într-o paragină care îmi rupe inima. Ştiu că în scurt timp o să dispară. Şi un bloc impersonal îi va lua locul. Dintr-o clădire misterioasă şi majestuoasă, înghiţită de o vegetaţie sălbatică, a ajuns azi o ruină, care încă se încăpăţânează să rămână în picioare. Tavanul s-a prăbuşit şi se văd porţiuni mari de cer. Foişorul de abia se mai zăreşte dintre bălării. Un banner anunţă că e de vânzare. Dacă ajungeţi la Balcic şi treceţi prin faţa ei, opriţi-vă şi priviţi-o. Va dispărea în curând şi, odată cu ea, se va duce o întreagă lume.
Îmi place şi Hotelul Speranţa. O clădire boierească din 1886, care i-a aparţinut doamnei Ghica şi care se află chiar pe strada principală, Cerno More. A fost mult timp de vânzare, dar se pare că şi-a găsit la un moment dat un cumpărător englez. Nu l-a renovat, de câţiva ani a rămas semeţ şi gol, şi cu obloanele trase.
Mahalaua tătărească, azi locuită de romi, a rămas la fel de săracă, ca pe vremea Reginei Maria, care mergea acolo şi împărţea copiilor haine, mâncare şi bani. Regina a iubit locul ăsta cu tot sufletul. Oricâte straturi de istorie crudă ar fi trecut peste el, o înţeleg atât de bine. Mi-o imaginez, uneori, cum priveşte, de pe jilţul ei de piatră, marea, până hăt, departe. Şi imaginea asta o port cu mine şi mă face să mă întorc, precum fiica rătăcitoare, mereu, la Balcic.
Matei Florian
Barca pe valuri...
Când plec, vreau să ajung acasă. Acasă la mine, în locurile acelea după care tânjesc, când încep să mă strângă zidurile de beton. Şi ele, zidurile, chiar strâng. Au un fel al lor, nesuferit, prin care mă fac să fug cât mai departe. Apartamentul se tot micşorează, se năclăieşte de un soare stătut, zidurile dospesc, se umplu de o căldură mâzgoasă, şi atunci ştiu că nu mai pot, că e timpul să o iau din loc, să-mi las blocul de izbelişte şi să mă reîntorc acasă. N-ai nevoie de mare lucru ca să ajungi. Am cortul, am izoprenul, am sacul de dormit, am câteva lansete, am şi nişte prieteni care gândesc la fel ca mine. Ei au maşină şi au motor de barcă şi asta, zău, e ceva al naibii de important. Cu maşina ajungi până în Murighiol, cu motorul ajungi şi mai departe. Motorul se montează pe barca pe care o închiriezi, iar barca pe valuri pluteşte uşor. Bine, ar fi de dorit să nu fie valuri, pentru că barca e mică, noi suntem mai mulţi, iar "casele" pe care le purtăm în rucsacuri nu ar fi atât de grele, nici sacii de dormit, şi cu atât mai puţin izoprenele, cât ce-i trebuie unui om pe lângă cortul său de toate zilele. Şi aici, cu voia Domnului, sunt nişte lucruri pe care ai face bine să nu le uiţi. Apă, multă apă, conserve, porumb de momit crapii pe care îi vei prinde, toate monturile cu plumbi şi ace posibile, şi - oameni suntem, iar serile sunt lungi - vei avea nevoie şi de ceva mai mult de băut decât de apă. Barca o să plutească, motorul va toarce uşor, şi ar fi bine să nu te prindă vreo furtună pe lacul Isac, de pildă, pentru că una sunt cântecele, şi cu totul alta, realitatea. Nu, o barcă atât de încărcată, cu un motor atât de mic ca al nostru, nu pluteşte deloc uşor pe valuri, iar valurile de pe Isac, atunci când e furtună, pot fi al naibii de neprietenoase. Dar nu va fi furtună, iar de udat, valurile ne vor uda foarte puţin, cât să ştim că suntem în barcă, avem bagaje şi plutim pe Canalul Litcov, spre
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
