Selecția "Formula AS"

Adriana Bittel
* Umberto Eco, "Numărul zero", tradu­cere și note de Ștefania Mincu, Editura Polirom (tel. 0232/21.74.40), 230 p.

Presupun că juriul Nobelului pentru Literatură îl consideră pe Umberto Eco în primul rând semiotician, filosof al limbajului și publicist, de vreme ce nu îi ia în considerare romanele ce i-ar justifica nominalizarea și - dacă ar fi după mine - premierea. Traduse toate și la noi, aceste cărți ce i-au adus o binemeritată celebritate mondială (Numele trandafirului, Pendulul lui Foucault, Baudolino, Insula zilei de ieri, Miste­rioa­sa flacără a reginei Loana, Cimitirul din Praga) au fost mult și bine citite și comentate, fiindcă teo­re­ticianul își disimulează excelent știința și erudiția în povești cu lipici la publicul larg. De curând a apărut la Ed. Bompiani un al șaptelea roman al lui, cel pe care vi-l recomand azi în foarte buna traducere a Ște­faniei Mincu. Maestru în amestecarea documentului autentic, a persoanelor și evenimentelor reale în in­trigi fictive cu ingrediente verificate epic (mistere, iu­biri, crime), Eco folosește procedeul și în Numărul zero - o satiră acerbă la adresa Italiei postbelice. Ac­țiunea e plasată la Milano, în 1992. Un intelectual ra­tat, Colonna, care până la 50 de ani își câștigase mo­dest existența ca "scribălău" de recenzii și cronici de spectacol, ca "negru" pentru prolifici autori de cărți polițiste și ca cititor de manuscrise nepublicabile, pri­mește într-o bună zi o ofertă ciudată. Un anume Simei îl cooptează ca director coor­donator în pregătirea unui cotidian, "Mâine", ce nu va apă­rea pe piață. Mai mult, îl angajează și să scrie ca "ne­gru" o carte despre acest ex­pe­riment, în schimbul unei su­me de nerefuzat. Ziarul-fan­tomă, cu numere-pilot de în­cercare, e finanțat de un mo­gul cu afaceri ilicite, Co­man­dorul, care vrea să intre în "lumea bună" a finanțelor și politicii, speriind și șanta­jând VIP-uri prin anchetele și dezvăluirile din numă­rul zero al lui "Mâine". În subordinea lui Colonna sunt aduși câțiva gazetari nemulțumiți în carieră: Maria Fresia - o idealistă eșuată la "mondenități", Bragga­docio - specializat în anchete și dezvăluiri de scandal, Cambia - vânător de știri proaspete de la poliție și salvare, Lucidi - agent sub acoperire al serviciilor secrete, Constanza - un fost tipograf. Ședințele de sumar pentru nr. zero iau în discuție subiecte propuse de redactori și admise sau respinse de Simei pe motiv că ar afecta interesele finanțatorului. E analizat mo­dul în care trebuie redactate materialele pe gustul pu­blicului-țintă, doritor de "legalitate și ordine, însă la­com de bârfe și dezvăluiri despre diferite forme de dezordine". Toate indicațiile lui Simei pentru subor­donații săi, pe cât de cinice, pe atât de valabile în toată presa, le vedem zilnic și în mass-media românească: atracția pentru nenorociri, scoaterea unor știri din non-știri, strategia creării de tensiuni, dosarele com­pro­­mițătoare pregătite pentru orice eventualitate, re­ciclarea unor evenimente vechi ș.a. Savuroase și inte­ligente, cu multe exemple de clișee, incursiunile în "bu­cătăria" jurnalismului contemporan merg împre­ună cu altă temă principală - obsesia conspirațiilor oculte spre care se devarsă constant nemulțumirile și cu care se justifică totul. Prin intermediul lui Bragga­docio (care e convins că nu Mussolini a murit, ci sosia lui, iar acest fapt a avut consecințe cu bătaie lungă în istoria contemporană a Italiei, dând naștere la tot soiul de evenimente (reale), puse în legătură cu organizații și servicii secrete internaționale puternice - este adusă în prim plan teoria conspirației. Semioticianul nostru pare fascinat de modul cum prin manipulare, ma­chiaverlâcuri, sofisme, propagandă se pot încetățeni în mentalul colectiv false adevăruri. Preluate ca ve­rosimile de cetățenii suspicioși pe bună dreptate cu versiunile oficiale, aceste teorii servesc unor factori de putere spre a-și impune interesele. Ironic și grav, cu strategii romanești imbatabile, Umberto Eco e, la 83 de ani, nu doar un mare scriitor, ci și un om implicat, căruia îi pasă de țara lui și de lumea largă. Deși ima­ginea Italiei și a concetățenilor lui iese tare șifonată din Numărul zero, niciun academician italian n-a afir­mat public că Umberto Eco ar merita împușcat.