Săcărâmb - Aurul care rămâne

Degete tremurătoare de ceaţă dezmiardă muntele, se furişează peste pădure, acoperă cu un văl subţire lumea, o învelesc. Sub plapuma asta de abur, zgribuliţi, oamenii se închină şi intră tăcuţi în borta lor de sub pământ. Îmblânzesc întunericul cu flăcările prelungi ale torţelor, scobesc în stâncă, răscolesc măruntaiele de piatră, caută, asudă, trudesc. Bolovanii uriaşi se fărâmiţează sub lovituri, iar înăuntrul lor lucesc, ascunse şi vrăjite ca lumea de afară, pietrele strălu­ci­toare. "Să cărăm", spun ei, oamenii. Îşi încarcă sacii şi ies la lumină, ceaţa se trage uşor la o parte, iar soarele luceşte iarăşi ca o piatră sclipitoare.

Pietrele sclipitoare

Săcărâmb. Locul unde vreme de sute, poate mii de ani, oameni singuratici, ascunşi şi zgribuliţi, au tot intrat în măruntaiele pă­mân­tului, prin galerii sim­ple, săpate în pripă, aşa cum s-a nimerit, şi au luat cu ei, tăcuţi, pietre scli­pi­toare. Pentru că erau tăi­nuite, pentru că erau altfel, pentru că străluceau ca soarele: un soare de metal ascuns în bezna cea mai adâncă. Pentru că lor, oa­menilor, le-au plăcut întot­deauna pietrele sclipitoare. Aşa le numeau. Şi le că­rau, cu greu, acasă. Până când locul ăsta cu păşuni şi munţi împăduriţi, "Op­pi­dum monasticum" (Oraş montan), cum apare în documente din secolul al XII-lea, a început să se nu­mească în limba lor vlahă chiar aşa, Săcărâmb. "Să cărăm". Să cărăm, spre casele răsfirate ici colo, pie­trele astea galbene, să le pisăm cu grijă în mojare, să le spălăm la saitroc, să scoatem din ele metalul pur, gal­ben ca soarele, să-i spunem simplu, "Bogata", şi să ne fălim cu el, meşteşugit cu grijă în brăţări şi salbe şi inele, când va veni vremea. O lume veche, ne­smin­tită în rosturile ei, lumea unor oameni care au ştiut de la începuturile începuturilor să caute şi să găsească, în miezul pământului, aurul. O lume limpede şi al­bastră, ca cerul dezvelit de ceaţă. O lume care avea să se schimbe. Cât de curând. Aproape pentru totdeauna.

Aurum problematicum

Muntele se numea Şetraş, iar omul Ioan Ormin­dean. Era pe vremea Mariei Tereza, anul era 1746. Poate că oamenii obosiseră să care de unii singuri, poate că galeriile lor rudimentare nu mai susţineau povara muntelui, poate că vlahilor le era greu sub stă­pânirea austriacă, poate îşi doreau o recompensă, poa­te, pur şi simplu, voiau să intre în munte ca mineri anga­jaţi şi să-l scotocească mai departe într-o mină adevărată. Cert este că Ignat von Born, fiul baronului Ludovic von Born, proprietar de mine în Certej, con­semnează atunci, în 1746, că "valahul Ormindean Ioan este primul care a adus tatălui meu descoperirea sa". Descoperirea asta care, odată ajunsă la baronul Born, va schimba faţa locului şi istoria lumii. Piatra strălucitoare pe care vlahul a dăruit-o baronului era nemaivăzută. Era aur, dar era mai mult de atât, era un aur întortocheat, straniu, răsucit şerpeşte în jurul unui alt metal misterios. Nimeni nu mai întâlnise ceva asemănător. Aurul rămânea captiv, nu putea fi desprins cu nici un chip de metalul lui ciudat pe care crescuse. Poate nu era aur, au spus unii savanţi. "E aur şi încă ceva", a spus, la Sibiu, baronul Franz Joseph Müller, după mai bine de trei ani şi cincizeci de experimente. "E aur şi încă ceva", a spus şi cel mai mare chimist al vremii, suedezul Torbern Berg. Piatra strălucitoare a vlahului era aur, dar pentru că nu putea fi separată de minereul ei misterios, oa­menii de ştiinţă au numit-o "aurum problematicum" sau "aurum paradoxum". "E aur!", proclamă trium­fător, în 1782, Academia de Ştiinţe din Berlin, 36 de ani mai târziu după ce valahul Ormindean din Săcă­râmb îi dăruise piatra strălucitoare baronului Born din Certej. Era aur, iar Martin Heinrich Klaprot, desco­peritorul uraniului, cel care a citit proclamaţia, arăta unei audienţe uluite că aurul din Munţii Săcărâmbului conţine un metal nou, nemaiîntâlnit, pe care îl nu­meşte Tellurium. Piatra strălucitoare a vlahului in­tra în istorie. Iar cele mai luminate minţi ale ştiinţei aveau să-i spună de atunci amestecului de aur şi te­lur, simplu, cum altfel, să­cărâmbit.

O vrajă ciudată

"Primul minereu care a fost denumit proble­ma­tic a fost acela din Munţii Săcărâmbului. În nici o ţară din lume nu există atâtea minereuri al căror aspect exterior să arate atât de străin şi a căror componenţă să fie până acum atât de îndoielnică, ca în Transil­vania...", spu­nea un alt mare chimist al epocii. Piatra strălucitoare ieşise la lumină, iar vraja ei schimba pământul. Să­cărâmbitul, aurul proble­matic, sfâşia ordinea fi­reas­­că a lumii. Nimic nu mai putea fi la fel, dege­tele de ceaţă nu mai pu­teau ascunde munţii. Din 1747 până în 1824 se des­chid aici nu mai puţin de 17 mine. Goana după aur începuse, minţile oamenilor fuseseră furate de piatra strălucitoare. În locurile astea ale lui Dumnezeu şi ale vlahilor ajungeau savanţi din Brazilia, din Japonia, din America sau aiurea. Mirajul era de nestăvilit, iar aurul smuls din pământ de mineri era încărcat în vagoneţi traşi de cai şi scos la lumină cu scripeţi de lemn. Oamenii se îmbolnăveau şi mureau pe capete, caii orbeau în câţiva ani de la bezna adâncă în care trebuiau să tru­dească. Nimic nu mai conta. Să­că­râmbul devenise cel mai ren­tabil loc din Europa. Până în 1876, imperiul austro-ungar sco­sese din minele de aici mai bine de 40 de tone de aur pur. O ade­vărată afacere, un munte de bani şi de putere. Lumea uitase de vlahi. Erau, oricum, numiţi "po­por servitor", iar drepturile lor erau al naibii de puţine, chiar dacă invenţia unor şteampuri de apă, a unui "oarecare" Munteanu Urs au crescut, la un moment dat, productivitatea cu 237%. În 1860, în munte a fost descoperită o mare comoară dacică, semn că lumea veche ştia foarte bine ce se află aici. Nu mai conta. Aurul era acum al baronilor, iar baronii îşi slujeau Împăratul. Franz Joseph a vizitat în 1852 Săcărâmbul şi a rămas uimit de frumuseţea locurilor. "Cu greu îşi poate închipui cineva o poziţie mai frumoasă pentru un oraş minier", spunea un mare geolog al vremii. Şi Franz Joseph avea să gândească la fel. Doar oamenii de pe dealuri l-au deranjat pe împărat, în plimbarea lui. "Spune-le amărâţilor de pe coasta aia săracă să tacă", ar fi spus el suitei sale im­periale. Iar amărâţii au tăcut, iar numele acelui deal a rămas de atunci "Coasta Săracă". Populaţia creştea, bărbaţi din toate părţile lumii veneau atraşi de faima locului. Români, unguri, polonezi, slovaci, cehi, ita­lieni, germani, se amestecau laolaltă, în goana lor fe­bri­lă după pietrele strălucitoare ale unui munte dacic. În 1835, aici se înfiinţează prima şcoală cu specia­lizare în minerit din sud-estul Europei. Avea să se numească Şcoala Medie de Minerit şi să devină Insti­tut în 1862. Studenţi din toate colţurile lumii veneau să studieze pentru o diplomă la Săcărâmb. Raiul acela singuratic cu vârfuri împădurite şi păşuni fără sfârşit ajunsese, la mijlocul secolului XIX, un adevărat oraş cu spital, 5 prăvălii, 17 cârciumi, 3 mori, 7 măcelării şi 3 biserici. Filarmonica de la Viena, trupe de teatru şi de operetă, zeci de formaţii muzicale ajungeau pe drumuri povârnite şi abrupte în vârful acestor munţi stranii. Un miraj, un miracol, o vrajă ciudată aruncată peste lume, de o piatră cum nu s-a mai întâlnit.

Biserici şi cruci

15 mii de locuitori număra Săcărâmbul în anul 1920, iar în Deva doar 8 mii şi ceva. Doar că vremu­rile, încet, se schimbau din nou. Clopotele celor trei biserici - ortodoxă, catolică şi greco-catolică - fuse­seră topite, în marele război care pârjolise lumea, şi transformate în arme. Ernest Armeanca descoperea în 1932 acest loc şi rămânea uimit: "Săcărâmbul se află în judeţul Hunedoara, pe malul drept al Mureşului, pornind de la Deva spre Nord, în masivul Şetraş-ului din Munţii Metalici ai Ardealului. O splendidă pano­ramă se dezvăluie pentru privirea fermecată a tuturor acelora care, înfruntând greutăţile drumului, ajung la Săcărâmb, sau urcă piscurile din aceste locuri. Jos, apele şerpuitoare, de culoare argintie ale Murăşului, cu satele din vale, cu oraşul Deva, capitala judeţului, ale cărui becuri aprinse, seara, văzute din Săcărâmb, produc efectul feeric al nopţilor veneţiene. În fund, masa gigantică a Retezatului cărunt, iar spre Nord, privit de pe Gurguiata (1058 m) se întinde relieful accidentat al Ţării Moţilor, învăluită în atmosfera trecutului istoric, de grele şi tragice frământări naţio­nale". Un blestem şoptit se aşeza, însă, peste locurile astea. Urma un nou război. O lume avea să apună, începea o alta. Avea să se numească cu trufie "epoca de aur" şi avea şi ea să se sfârşească, chinuitor, într-o negură de poveste.
Degete tremurătoare de ceaţă dezmiardă muntele, se furişează peste pădure, acoperă cu un văl subţire lumea, o învelesc. Sub plapuma asta de abur, zgri­buliţi, păşim tăcuţi mai departe, căutăm piatra strălu­citoare, căutăm povestea. E aceeaşi ceaţă ca atunci, la începuturi. Săcărâmbul pare un loc uitat, pustiu, o vra­jă grea a acoperit munţii, pădurile, oamenii. Nimeni. Nu e absolut nimeni pe drumul care urcă spre biserica surpată. Cruci vechi, de piatră, se iţesc din ierburile înalte ale cimitirului ortodox. Înăuntrul pământului acesta, scormonit pentru metalele sale rare, se odih­nesc ei, oamenii marelui oraş de altădată. Poveştile lor s-au dus ca un abur de ceaţă, freamătul, strălucirea şi viaţa au dispărut ca şi cum n-ar fi fost. Pe nesimţite, pădurile şi munţii au acoperit istoria, s-au întors de unde au plecat, au şters urmele, au lăsat în loc doar aerul cumplit de tare, care te umple şi te vindecă, tăcerea limpede şi ceaţa. Doar câinii sunt cei care mai încearcă să te alunge de aici, de pe poteca năpădită de flori şi buruieni, care te poartă mai departe spre biserica surpată. Ajungi acolo, te odihneşti, iar lumea ţi se dezvăluie aşa cum trebuie să fie, uriaşă, cople­şitoare, fără început. Ai totul aici, în Săcărâmb, tot ce ai nevoie ca să fii tu. Ai liniştea, ai pacea, ai privirea care se duce departe, până în miezul locurilor şi al lui Dumnezeu. Din biserica asta greco-catolică, pârjolită de un fulger în 1970, n-au mai rămas decât nişte ziduri stranii, roase de ploi şi vânt, şi o vegetaţie bezmetică ce s-a înfipt în ruine şi a crescut de-a valma, spre cer. Lumea se întoarce de unde a plecat, aşa cum şi peste viaţa şi istoria oa­menilor se aşează încet, pământ, uitare şi cruci vechi, de andezit. Sunt flori aşezate pe mormântul lui Gheorghe Colişar, cel mai vârstnic bărbat care mai trăia în Săcărâmb. Flori, pe mormântul Ludovicăi, cea mai vârstnică femeie care mai trăia în Săcărâmb. Păstrătorii poveştilor se duc încet. Zgribuliţi, răscolim pă­mântul şi căutăm mai departe.

Omul care plânge

Uliţe uitate, în care te scufunzi în iarbă. Iarbă uriaşă, până la piept. Case părăsite, picături de ploaie şi aerul ăsta care te copleşeşte. O lume încremenită în timp, gata să se dizolve în linişte. Aici, în curtea casei ăsteia, te întâmpină Elisabeta. Nici n-ai mai fi zis că oamenii există, că în inima unui loc bân­tuit de duhuri, viaţa merge mai departe. Dar e aici, în faţa ta, şi te pofteşte înăuntru. Înăuntru e Ioan, bărba­tul, sunt pisicile şi liniştea. Înăuntru sunt poveştile, e vasul mare în care fierb frunzele de iederă, mesteacăn şi nuc. Pentru durerile cumplite de picior ale lui Ioan. Frunze. Frunze care se culeg verzi şi apoi se lasă la uscat, la umbră, mult timp. Fiertura asta care mai alină din durerile unei operaţii. De doi ani umblă Ioan în cârje, 77 are acum. Şi-a petrecut o viaţă în minele de aici. Îmi spune numele lor, îmi spune bolile lui, sili­coză, fibroză, îmi spune să vorbesc mai tare, detună­turile din mină i-au şubrezit auzul, îmi arată lampa de carbid şi acetilenă care-i lumina întunericul din gale­rii, îmi arată ochii cu care plânge. Plânge Ioan, plânge fără să vrea, plânge tot timpul, e o boală şi asta, sunt genele care s-au răsucit în pupilă, sunt ochii lui al­baştri din care se tot preling lacrimi. O viaţă de miner în Săcărâmb, în care a crezut că va fi bine, că aşa tre­buie să fie, ca are un rost. A avut un rost, unul singur: în Săcărâmb a găsit-o pe Elisabeta, Elisabeta i-a deve­nit soţie. A prins vremurile în care intra în mină cu ştearţuri. Lămpile arhaice de luminat ale minerului, cu seu şi feştilă. "Ca nişte candele erau. Candele de biserică. Aşa intram în beznă, în aerul ăla greu, de nu-l puteam respira. Meream prin întuneric după aur, ca preoţii în altar. Mi-o fost groază la început, o groază de moarte. Mai ziceau minerii ăi bătrâni - ai grijă, măi flăcău, că după cotu' ăsta numa' o să simţi cum te prin­de Vâlva Băii - dar m-am obişnuit cu timpul, te obiş­nuieşti cu toate, n-ai încotro, oameni suntem".
Pe Ioan Signeanu nu l-a prins Vâlva Băii, l-au prins bolile şi tristeţea. Mai ceva ca o Vâlvă. Tace. Of­tează. Plânge mai departe, fără să vrea. O viaţă întrea­gă a scotocit după aurul de 24 de karate, iar tot ce i-a rămas e aerul pur din Săcărâmb şi păsările care îl fac să simtă că trăieşte. Au fost vremuri grele în mină în Epoca de Aur. Elisabeta îşi aminteşte şi ea "cum omu' se pâra unu' pe altu', că ăla o ascuns auru', că ălălaltu' şi-o ridicat casă numa' din auru' furat din mină, pârâ­tură la securişti, c-aşa-i omu' când dă de sfadă. Şi or venit securiştii, şi la taică-miu, Iosif, că era maistru în mină, şi or răsturnat casa cu susu-n jos, şi io, copilă, muream de spaimă, că era Crăciunu' atunci. Că noi aur n-aveam în casă, da' bradu'era împodobit numa' cu staniol d-ăl galben şi eu, ce să ştiu eu atunci, cre­deam că-i aur şi o să ne aresteze pe toţi. Uuf, vremuri grele! Da' măcar atunci credeam că n-o să îmbătrâ­nesc niciodată. Şi uite-mă acum! Nici cor la biserică nu mai avem!"
În anii '80, minele au început să se închidă. În 2006, exploatarea a fost sistată. Au rămas câteva zeci de case în Săcărâmb, locuite per­manent. Vremuri grele, bezna unei epoci de aur, nepăsarea lucie de acum, când doar coioţii deghizaţi în oameni de afaceri mai dau târcoale como­rilor ascunse în munţii Săcă­râmbului. Ieşim în curte la soare, ies şi pisicile. Ceaţa s-a risipit, Ioan îmi vorbeşte de lupii, mistreţii şi căprioarele de care-s pline pădurile din jur. Apoi ascul­tă. Şi ochii-i care plâng se lumi­nează. "Auzi? Îs cucii! De zece zile cât am stat în spital nu mi-or mai cântat cucii!" Soarele arde, arde ca o piatră strălucitoare, iar noi urcăm iarăşi, intrăm în munte, căutăm povestea mai departe.

Miracolul vieţii

Pe Petre Mârza l-am găsit în gră­dina casei sale. Un om fără astâmpăr, viu ca viaţa, sprinten ca o zvârlugă. "Dă de lucru mâinilor, şi creierul o să rezolve proble­mele". Ăsta-i Petre Mârza, "născut în Codru, cu şcoală la oraş şi întors în Codru, că nu puteam altfel". Codru e un cătun la vreo 6 kilo­metri de Săcărâmb, mai departe de desişul de fagi albi pe care lumea îl numeşte Pădu­rea de Argint. Mai departe de orice, în inima inimii pămân­tu­rilor, dincolo de păşuni şi munţi, acolo unde viaţa stă, pur şi sim­plu, şi se uimeşte de fru­mu­seţea ei. Un om curios ca o mirare, liber ca o pasăre, lim­pede ca o apă. "Hai să-ţi zic, măi, copile, cum am desco­perit eu lu­mea-n Codru. Aşa. Cum­pără un verişor o minge. O minge, măăăă! A fost mira­colul vieţii! Cum sare ea-n sus, măăă, cum de sare 'na­poi?! Că dacă dai cu piatra, aia acolo rămâne! N-am avut pace până n-am aflat. No, hai să-ţi mai zic una. Mă fac eu mai mare, şi numa' ce trebe să bag picioarele în nişte păpuci uzi şi uscaţi la soare. Măăă, nici în Evul Mediu n-or fost aşa chinuri! Şi mă duc la Deva să dau examen la liceu. Cum am intrat, nici nu mai ştiu, că mă strângeau păpucii de urlam. Măăă, şi când am ieşit din examen în oraş, totu' acolo era neted ca-n palmă, nu tu şleauri, nu tu grijă de noroi! Cum să nu mergi tu desculţ, mă, omule?! Şi uite aşa, o descoperit Petre Mârza din Codru oraşu' şi s-o plim­bat desculţ pe străzile lui!" Aceea a fost o lume nor­mală, spune Pe­tre. Lumea în care te întorceai sâmbăta de la liceul din Deva, pe jos, peste râu, câmpie, păduri şi munţi, până-n Codru, acasă, unde ajungeai la că­derea nopţii. Lumea în care ieşeai apoi la coasă, iar fânul foşnea cu tine şi toate erau unde trebuiau să fie. "Lumea normală, mă, copileee, nu asta în care comu­niştii ne-au vrut mineri pe toţi. Că ce face minerul altceva decât să umble-n beznă, doar el şi instinctele lui primare?! Ăla-i omu' nou, ăla-i omu' pe care l-au vrut co­mu­niştii." Multe lu­cruri a fost în viaţa asta Petre Mârza, aşa-s oamenii care vor să ştie. A făcut şi facul­tate, a absolvit şef de promoţie, dar tot în Co­dru lui a vrut să ră­mână. A fost exe­cu­tor judecătoresc, pro­fesor de ţară, notar. A fost şi miner. Pentru că aşa a vrut el. Să înţe­lea­gă. De ce sare min­gea. Ce face omul în beznă. "Şi mi s-o stins lampa acolo, în mină, şi oi rămas în cel mai mare întuneric. Nu ştiam unde-i susu' şi unde-i josu', unde-i stânga şi unde-i dreap­ta, sub pă­mânt, mă copile, sub pământ! Şi ştiam că acolo-s hăuri de o sută de metri, puţuri, mă, şi mi se părea că la fie­care pas pe care-l fac, o să cad în hău şi dus o să fiu. Atunci am înţe­les ce rămâne din om când se luptă cu moar­tea, cum se măreşte timpu' şi ce-i o Vâlvă, mă! Că, dacă ţi se năzăre că vezi o Vâlvă acolo, apoi chiar o vezi, mă, copile!"
"Mi-am jucat viaţa întotdeauna", zice Petre Mâr­za. A ajuns până sus, la Partid, cu programul lui de economie privată. Ţăranul să fie lăsat să-şi lucreze pământul, să nu mai fie trimis în fabrici, scrisese Petre Mârza. "Să lucru în Codru, să-mi muncesc pământul. Că aia ştiu să fac şi aia vreau." L-au arestat, l-au de­cla­rat nebun, i-au alungat părinţii din cătun, le-au îm­puşcat calul, le-au luat vitele, dar a răzbit: proiectul lui a fost aprobat. Mă uit la el: n-ai zice că atâta viaţă se ascunde într-un singur om. Petre îmi râde, soarele se ascunde în ochii lui, amestecul de telur şi aur, săcă­râmbitul, piatra magică e aici. Aici! E cu el, în ochii lui, în pădurile astea nesfârşite, în livada pe care o pliveşte, în munca lui de o viaţă, în Săcărâmb, în Codru. Aur şi telur, împreună, de nedespărţit. Lumea aşa cum a fost odată, lumea înainte de a se sminti, "lumea normală", cum zice el, lumea cu ceaţă şi soare şi cer şi munţi, în care am intrat. Sin­gura de care avem ne­voie. O lume vrăjită, pe care Petre Mârza a vă­zut-o cu ochii lui: "era februarie şi eram cu oile. Eram acia, du­pă un deal, ş-odată văd o pâl­pâială tot mai roş­cată. Mă!!! S-o a­prins oaia?! Sim­ţeam, aşa, o culoare caldă. Pe vreo cinşpe oi se plimbau flăcări d-as­tea, de la coadă la cap, după care or dispărut.M-am veri­ficat pe mi­ne mai întâi. Eram viu, mă, şi era de-ade­văra­telea. Fizică ştiam, acum ştiam şi me­ta­fi­zică." Tac. Petre Mâr­za zâm­beşte. Mă gân­desc la ba­roni şi chi­mişti, la filarmonici şi împăraţi de la Viena. Toate astea aici, sub noi, în Săcă­râmb. Lu­mea se întoar­ce de un­de a plecat, lumea este acum din nou, încet, unde trebuia să fie. Au­rul şi telurul. Oamenii. Săcărâmbitul.
Îmi iau la revedere, îl las în livada lui şi plec mai departe, dincolo de Pădurea de Argint, spre Codru.