Acad. prof. dr. LEON DĂNĂILĂ - "În creier se intră de mână cu Dumnezeu"

Institutul Național de Neurologie și Boli Neurovasculare

Cartea de pe marginea drumului

- Domnule doctor, aveți o activitate științifică impresionantă, sunteți profesor, cercetător, autor de tratate și lucrări de specialitate și unul dintre cei mai cunoscuți neurochirurgi din lume. În ce mo­ment al vieții dumneavoastră ați simțit că vreți să urmați medicina?

- Întotdeauna mi-a plăcut să ajut oa­menii, să alin suferințele celor din jurul meu, să fiu de folos altora. Aveam doar vreo doisprezece ani când am găsit o carte ruptă, aruncată pe marginea drumului. Am luat-o și am văzut că era o carte medicală, în care se explica cum se face o ceza­riană. Am citit-o cu mare atenție, dar cum lipseau niște pagini din ea, am rămas cu multe semne de întrebare. Fiind curios din fire, ani de-a rândul, după aceea, m-am tot gândit la ea și mi-am promis să nu mă las până când nu voi cunoaște tainele corpului ome­nesc. Drept să spun, eu n-am fost un tocilar, în școală nu învățam decât ceea ce-mi plăcea, la unele materii m-am târâit cum am putut, numai să fiu lăsat în pace de profesori și să pot citi ceea ce voiam. Îmi plăceau doar științele naturale și am citit pe neră­su­flate toate cărțile de specialitate din bi­blioteca școlii. Am apreciat și bio­grafiile marilor naturaliști, cea a lui Babeș și a lui Pasteur, pentru dăruirea lor în știință. Am citit chiar și cărți tehnice, de practică medicală, pentru instruirea surorilor și a asistentelor și am fost foarte activ în cadrul cercului de științele naturii, ținut de un dascăl minunat, care a știut să-mi mențină curio­zitatea trează. Așa am ajuns ca la sfârșitul liceului să fiu ferm hotărât să urmez medicina. În vremea aceea, școala pe care o terminai trebuia să-ți dea o adeverință, o recomandare cu care te înscriai la facultate. Secretarul școlii a fost foarte mirat, când i-am spus că mi-am ales medicina. Mi-a zis să-mi văd de treabă, că sunt copii din familii cu bani, copii de directori, care au note mult mai bune ca ale mele, cu zece pe linie, și nu au curajul de a merge la medicină. I s-a părut secretarului că sunt obraznic, dar nu am dat înapoi. E adevărat că eu proveneam dintr-o familie extrem de modestă, de agricultori, mama avea doar patru clase și tata a fost neștiutor de carte, cu alte cuvinte, eu n-am avut susținere absolut deloc din partea nimănui. Am fost doar eu singur, și bunul Dumnezeu m-a ajutat să nu mă dau bătut. Am obținut până la urmă hârtia de la secretar și m-am dus la examen la Iași. Dintre toți colegii mei, doar eu am intrat. Așa că eu cred și spun asta, ca un sfat pentru tineri, dacă simți că-ți place ceva foarte mult, e bine să-ți urmezi calea și să perseverezi. Numai așa poți câștiga pariul cu viața.

Arta de a nu ucide

- Afirmați, cândva, că "neurochirurgia este precum arta unui bijutier", că este "regina ar­telor chirurgicale". Cum ați ajuns să slujiți o "re­gi­nă" atât de pretențioasă? De ce ați ales-o?

- După facultate, am primit post la spitalul din Comănești. Deși era salariul mai mic, aveam șansa să întâlnesc mai multe cazuri medicale, decât la o circumscripție sanitară obișnuită. Eram bucuros când alți medici plecau în concediu, pentru că așa puteam să lucrez și în secțiile lor. Am trecut prin toate și am învățat astfel foarte mult și m-am gândit ca la examenul de rezidențiat să aleg Bucureștiul, pentru că existau mai multe posibilități de studiu. Așa am ajuns la neurochirurgie, secția care era coordonată de profesorul C. Arseni, renumit pentru severitatea lui. Eram tânăr, dornic de afirmare, dar Bucureștiul m-a primit cu ostilitate. A fost greu de luptat cu pseudovalorile din acea vreme, cu cei care se sus­ți­neau unii pe alții în funcții girate politic. M-a ajutat enorm faptul că aveam talent la chirurgie și că mi-am văzut de treaba mea. Am studiat și am scris foarte mult în acei ani, ca urmare a expe­rien­țelor și cercetărilor pe care le fă­ceam. Mi s-au pus mereu bețe în roate și a trebuit să lupt tot tim­pul ca să rămân în picioare. Da, viața m-a nedreptățit, dar nu m-a doborât, m-a făcut mai atent și mai activ. Ceea ce am început am dus întotdeauna la capăt și nu m-am lăsat până nu am înțeles bine cauzele fenomenelor și ale bolilor. Am ajuns în echipa pro­fe­sorului Arseni, pentru că i-am dovedit că sunt un bun profe­sionist. Numai că tot de aici au început apoi și piedicile, dar eu am fost și sunt răbdător din fire, blajin ca toți moldovenii.

- În câți ani se formează un bun neurochirurg? Ce calități trebuie să aibă?

- Cam în cincisprezece ani, după aceea meseria de neurochi­rurg devine artă, devine estetică pură. Un bun neurochirurg tre­buie să fie inventiv, să aibă ma­nualitate, simț estetic, talent, dar înainte de toate, să aibă har. Mai demult, se opera cu tehnică primitivă, nu exis­tau ins­tru­men­tele potrivite, mor­ta­litatea postope­ra­torie era în jur de 50%. Există sta­tistici, profesorul Ar­seni ținea sub cheie aceste infor­ma­ții, ca să nu se știe, de fapt, care era realitatea. Eu am reușit să fac co­pii după ele și pot oricând să do­ve­desc că am redus mor­ta­litatea în in­ter­vențiile neu­ro­chirurgicale, de la 50, la 4%. E adevărat că acest lu­cru a fost posibil numai după ce am introdus micro­scopul ope­ra­tor, cu care am lucrat după ce am prins o bursă în străi­nătate. Atunci am văzut care sunt teh­nicile lor și cum se explică reușitele opera­ții­lor făcute de străini. Aveam deja cam treisprezece ani de prac­tică opera­to­rie când am ajuns la New York, locul în care, cu adevărat, s-a născut neurochirurgia. Acolo am văzut ce înseamnă medicină de perfor­manță.

"Și bivolii au zburat"

- Nu vă este frică înainte de a interveni pe cre­ierul unui om?

- Ei, cum să nu, sigur că-mi este, deși am făcut peste patruzeci de mii de intervenții pe creier! A fost mai greu la început, dar folosind microscopul, rezul­tatele au apărut imediat: trăiau tot mai mulți bolnavi operați de mine, ceea ce a atras și invidia unor colegi, chiar și a profesorului Arseni, pentru că mulți bolnavi de-ai lui cereau să îi operez eu. Asta s-a întâmplat de sute de ori, ceea ce l-a enervat pe profesor după o vreme, am aflat de la niște asistente că, sub pretextul unei promovări, aceea că mă face șef de secție, pro­fesorul îmi pregătește, de fapt, mutarea într-o clădire dezafectată, plină de furnici, gândaci și mucegai. S-a exprimat că voi ajunge să operez acolo "când va zbu­ra bivolul". Uite că n-a avut dreptate. Dacă ar fi fost după vorba lui, ar fi trebuit să se vadă turme de bivoli zbu­rând, la câte operații am făcut acolo. M-am pre­gă­tit din timp, și din banii mei mi-am făcut rost de ins­trumentar pentru operații de la Institutul de tehnică me­dicală, apoi m-a ajutat un fost pacient ca să prind niște fonduri de la minister, altul m-a ajutat cu re­novarea clădirii și, pe scurt, a doua zi după ce am fost mutat, am putut deja să operez. Dincolo, în clădirea mare a spitalului, erau zece săli de operație, eu de-abia aveam una, dar încetul cu încetul, am organizat secția, am prins niște fonduri de la Banca Mondială și am reușit să aduc totul la standarde foarte bune.

- Văd că-l pomeniți mereu pe profesorul Arseni, renumitul neurochirurg al cărui nume îl poartă azi spitalul de neurochirurgie din București. Se pare că el a fost, totuși, unul dintre oamenii care au decis până la urmă destinul dumneavoastră.

- Profesorul Arseni a consultat-o pe Elena Ceau­șescu, când a avut un traumatism cerebral ușor după un accident de mașină. "N-are nici pe dracu!" i-a zis el lui Ceaușescu și lui i-a plăcut că i-a vorbit așa direct și s-au împrietenit. Arseni l-a și invitat, odată, la masă, pe Ceaușescu, și a făcut pregătiri peste pre­gătiri, numai că Ceaușescu a venit cu bucătarul lui, cu mâncarea și tacâmurile lui, și nu s-a atins de nimic de-acolo. De la acea prietenie i s-a tras și puterea. Altfel, Arseni a fost un bun specialist pentru vremea aceea, dar pe chirurgia clasică. Nu suporta să aibă concurență și-i plăcea să aibă mereu ultimul cuvânt. A fost, în schimb, un foarte bun administrator al neu­rochirurgiei românești și numai așa a putut organiza spitalul. În ceea ce privește metodele lui, eu nu m-am putut împăca deloc cu mortalitatea mare a operațiilor de atunci. A încercat în mai multe rânduri să desfiin­țeze și secția pe care începusem s-o organizez, în pa­vilionul dezafectat, dar n-a reușit, pentru că au fost tot mai mulți bolnavi care mă cereau pe mine la ope­rații și printre ei au fost unii cu funcții politice mari, care apoi m-au susținut. De exemplu, printre alte în­tâmplări, îmi amintesc că am fost luat de-acasă, într-o noapte, și dus direct la aeroport, ca să ajung în Al­ge­ria, la președintele Houari Boumedienne, care făcuse un accident vascular.

"Cea mai complexă materie din univers"

- Domnule doctor Dănăilă, veți împlini în curând 82 de ani, și mai bine de trei sferturi dintre ei i-ați petrecut făcând operații pe creier. După o atât de îndelungată conviețuire, l-ați putea defini?

- Creierul este cea mai complexă materie din uni­vers. Mai complexă materie nu există. Este compus din celule de numai câțiva microni, care se văd doar cu microscopul, dar fiecare dintre aceste celule poate să aibă până la peste 20.000 de conexiuni în același timp. O singură celulă, vă dați seama? Toate aceste ce­­lule sunt conectate între ele. Dar creierul nu lu­crează doar prin conexiunile celulelor sale, ci și prin substanțe neurotransmițătoare, prin hormoni, prin toate umorile organismului care, la rândul lor, in­flu­ențează activitatea creierului care le coor­do­nează. Nu degeaba se spune că în creier "totul se lea­gă cu totul". Noi studiem separat, din motive prac­tice, anumite zone ale creierului, zona vederii, a vor­birii, a auzului etc., dar ele interacționează. Creierul este un sistem extrem de complex, care are încă multe necunoscute, chiar și pentru cei mai buni neu­ro­chirurgi. Am scris de curând o carte despre ana­tomia și fiziologia creie­rului. A apărut în trei volume, în limba engleză, și ame­ricanii vor s-o publice ca material de lucru pentru uni­versitățile lor. Nu există în toată lumea o lucrare mai documentată decât a mea, am lucrat zece ani la ea și este o sinteză a tot ceea ce s-a scris și cercetat des­pre creier până acum, în lumea întreagă, la care am adăugat rezultatele cercetărilor mele.

Gândurile zburătoare

- Mai povestiți-ne despre creier.

- Harta creierului seamănă cu a universului. Pe lângă zonele cunoscute, ale căror funcții sunt știute, într-o proporție foarte mare, există nenumărate alte zone necercetate încă sau cercetate insuficient. Toate acestea depind unele de altele. Viața noastră, cu tot ceea ce înseamnă conștient, subconștient și incon­ști­ent (care sunt strâns legate între ele) este condiționată de buna funcționare a creierului. În creier iau naștere și mor sentimente, iubirea, ura, supărările, invidia, toate rămân impregnate pe harta lui. Tragediile, du­rerile uriașe lasă urme în cortexul cerebral, care este zona în care este stocată memoria de toate felu­rile. Me­moria judecății, a luării deciziilor e în lobul fron­tal, care este unul dintre cele mai tainice puncte din creier. Vedeți dumneavoastră, se spune că creierul a fost studiat până acum doar în proporție de 50%, dar eu vă spun că un sfert din ceea ce s-a afirmat până acum despre funcționarea creierului este fals, nu sunt lucruri adevărate și probate suficient. Nu degeaba secolul acesta, al XXI-lea, a fost declarat "Secolul creierului". Sunt încă multe, foarte multe de desco­perit. Creierul este și cel mai tainic organ, pentru că încă se cunosc puține lucruri despre fiziologia lui. E adevărat că nici cei mai înțelepți oameni nu-l folosesc la întreaga lui capacitate, dar asta, și pentru că cre­ierul are nevoie de substanțe de rezervă. Atunci când o parte a lui este obosită sau afectată, alte celule din jurul zonei cu probleme pot să preia parțial funcțiile acesteia. Se spunea înainte că neuronii, celulele nervoase, mor și nu se mai pot reface și că pierdem cu vârsta tot mai mulți. S-a demonstrat însă că în zo­na hipocampului, unde este localizată memoria re­cen­tă, iau naștere neuroni noi, care pot înlocui neu­ronii afectați din alte zone. Memoria veche e stocată în cortex, în scoarța cerebrală.

- Prin ce se deosebește un creier de altul?

- Microscopic nu există diferențe mari, dar la nivelul funcțiilor, da. În cazul oamenilor talentați, de exemplu, sunt mai activi anumiți centri, fiecare în­zes­trare are un anume centru, muzica, de exemplu, în regiunea temporală dreaptă, vorbirea, în regiunea temporală stângă și așa mai departe. Einstein a avut un creier de peste 1300 g, iar Gambetta, omul de stat fran­cez, doar de 700 g. Cu alte cuvinte, contează func­­­țiile creierului, nu greutatea, și contează, mai ales, nu­mărul cât mai mare de conexiuni ale celulelor nervoase.

- Cum putem să îmbunătățim performanțele cre­ie­rului și sănătatea lui?

- Prin activitate și exerciții zilnice, care țin de profesia fiecăruia. Prin alternanța muncii cu pauzele necesare, recuperatoare.

- Partea misterioasă a creierului cuprinde și manifestări de-a dreptul tulburătoare: telepatia, hip­noza, previziunile. Au ele și o bază științifică?

- Da, există un limbaj al creierelor, care ia naștere prin intermediul unor unde speciale pe care le emite acesta. Așa se explică empatia, telepatia, sugestia, hipnoza. În 2012 - 2013, un italian a descoperit în creier anumite formațiuni numite "celule oglindă", care probează comunicarea între creiere. De exem­plu, eu fac o mișcare cu mâna dreaptă, în timp ce în fața mea este o persoană căreia i se măsoară para­metrii funcționali ai creierului. Encefalograma a detectat că în creierul celuilalt s-au activat tocmai acele celule care la mine au făcut posibilă mișcarea, deși el nu a mișcat mâna. Cu alte cuvinte, cele două creiere au comunicat. Apoi să nu uităm de puterea gândurilor, care au o viteză extraordinară de a trece de la un subiect la altul. Nici cel mai performant cal­culator din zilele noastre nu se poate compara cu viteza gândului. Comunicarea aceasta între creiere se face prin undele cerebrale de care vă spuneam. Aces­tea trec prin orice ecran despărțitor și, uneori, pot ajunge și la distanțe foarte mari. Așa se explică su­ges­tiile și hipnozele făcute la telefon sau prin tele­vizor. Eu am avut, în 2011, trei programe europene de cercetare, tocmai pe această problemă de comu­nicare a creierelor. Pot să vă dau exemplul unui in­divid, care doar prin puterea gândului "forma" un număr de telefon pe care-l avea scris în fața lui și telefonul suna... Aceste experiențe pot fi salvatoare, de exemplu, în cazul bolnavilor care sunt în scaune cu rotile. S-au făcut experimente, și unii dintre ei au putut să miște puțin scaunul, doar uitându-se atent la un senzor aflat pe mânerul lui. Con­clu­zia este că pute­rea uriașă a gân­dului încă nu a fost cercetată și exploa­tată suficient.

- Se vorbește mult, de la o vre­me, despre puterea au­tosugestiei în vin­decarea bolilor. Un bolnav care cre­de că își poate în­vinge boala și lu­crea­ză, în sensul aces­ta, cu gândul și cu ima­gi­nația, are șanse mai mari să se vin­dece decât u­nul care își accep­tă, re­semnat, sfâr­și­tul?

- Da, cu sigu­ranță, îl ajută foarte mult gândul bun, încrezător în vin­de­care. Stările depre­sive scad imuni­ta­tea. Un bolnav de cancer își agravează boala dacă ajunge la depresie și n-o poa­te gestiona. Eu am simțit fiorul divin ori de câte ori am avut în față harta plină de mistere a unui creier uman. Sunt foarte credincios, și de-aici îmi vin opti­mis­mul și puterea de lucru. Și acum mă trezesc în fie­ca­re zi la ora 3, și la ora 6 sunt deja în spital, la bol­navi. Așa m-am obișnuit și de-o viață întreagă folo­sesc câteva clipe ale dimineții pentru a proiecta, încrezător, muncile zilei care începe.

Ștafeta a fost transmisă

- Ați scris 41 de cărți, tratate despre creier și funcționarea lui, ați făcut peste patruzeci de mii de operații pe creier, cele mai multe la microscopul ope­rator și cu gama knife (laserul), iar în lumea ști­ințifică se vorbește tot mai mult despre faptul că ați făcut o mare descoperire, "de premiu Nobel". Des­pre ce este vorba?

- Am lucrat mai bine de treizeci de ani pentru a localiza, cerceta și demonstra existența în creier a unei celule noi, pe care am numit-o cordocit. Este o celulă care are rolul de a delimita anumite formațiuni și tumori cerebrale, de a înconjura vasele de sânge, de a nu lăsa hematiile, în cazul unui accident vascular, de exemplu, să pătrundă în creier (hematiile au atunci un rol toxic). Nu este o celulă nervoasă, dar are rol predominant de apărare. Între anii 2002-2004, am fă­cut publice rezultatele cercetărilor, în mai multe re­viste de specialitate din străinătate. A fost greu, pen­tru că toată cercetarea am făcut-o cu bani proprii, dar sunt mulțumit că tot mai mulți medici și cerce­tători străini se interesează de această descoperire. Aștept reacțiile și concluziile celor din străinătate, care re­pe­tă, acum, cercetările mele, ca să le verifi­ce.

- Domnule doc­tor, ce mai rămâne, după ce murim, din toată această zestre formidabilă înscrisă în harta creierului nostru?

- Se șterge totul. Creierul e foarte sen­sibil, și în lipsa oxi­genului, dacă un vas de sânge este obturat de un embol, de e­xem­plu, pierde ire­ver­sibil multe din func­țiile sale. De aceea, este important ca în cazul unui ac­cident vascular, bol­navul să fie adus în cel mai scurt timp la o unitate medicală spe­cializată, pentru a se interveni rapid. Moar­tea face ca func­țiile creierului să se piardă treptat, în­tr-o anumită ordine, în­tr-un timp scurt. De exemplu, simțurile dispar în ordinea ur­mă­toare: mai întâi vederea, apoi gustul și mirosul, după care urmează pipăitul și, la urmă de tot, auzul.

- Mai există ceva în creier ce vă nedumirește, ce vă intrigă, ceva neștiut ce-a scăpat cercetărilor dvs.?

- Da, sunt încă multe fenomene inexplicabile, la nivelul de acum al științei. Poate vor fi lămurite în anii care vin. Am o echipă de ucenici performanți cu care colaborez foarte bine. Ei au parte de tot ceea ce eu am învățat și descoperit până acum. Sunt liniștit că las pe mâini bune neurochirurgia vasculară. Sunt si­gur că unii dintre ei vor avea rezultate notabile. Dacă ești egoist și nu lași știința ta ucenicilor, anulezi zeci de ani de studii și cercetări. Eu le-am luat mâna în mâna mea și le-am arătat cum se taie, cum se intră în creier.

- Și cum se intră în creier, domnule profesor?

- De mână cu Dumnezeu și luptând cu moartea care e și ea ascunsă în creierul nostru, ca atâtea multe altele.

Fotografii din arhiva Prof. Dr. Leon Dănăilă