CORNELIA GUJA - "Aura este forma noastră de comunicare cu Cosmosul"

- Cititorii fideli ai "Formulei AS" o cunosc pe Cornelia Guja, din interviurile de mare audienţă publicate în paginile revistei. Fizician, biolog şi antropolog, în anii '90 a stârnit "revoluţie" în lumea ştiinţifică românească, printr-o descoperire "şocantă": aura omenească, surprinsă în fotografii. Savant de renume internaţional, membru titular al Academiei Oamenilor de Ştiinţă şi consultant ştiinţific la Institutul de Antropologie "Francisc J. Rainer", Cornelia Guja trăieşte azi în Italia, unde duce o viaţă profesională activă, continuând să-şi publice cercetările -

Cu ochii la stele
"Mirajul a început la fereastra dormitorului meu"

- Sunteţi şi fizician, şi biolog, dar aţi hotărât să vă dedicaţi antropologiei. De ce dintre toate dis­ci­plinele aţi ales tocmai ştiinţa despre om?

- De mic copil am vrut să aflu ce rost am şi ce trebuie să fac, o întrebare poate nejustificată la vârsta aceea. A fost modul meu de a mă adapta la singu­ră­tate, la serile lungi în care aşteptam în faţa casei, să se întoarcă pă­rinţii de la muncă. Lo­cuiam la Câm­pu­lung Mus­cel, n-aveam fraţi, şi asta îmi dădea un aer singuratic. Nu prea aveam nici prieteni, dar cu Moş Florică, vecinul meu, mă simţeam foarte bine, po­ves­team şi ne uitam amân­doi la stele, până târ­ziu. Co­mu­nicarea mea cu Cosmosul a început a­tunci, în serile acelea petrecute pe bancă sau la fe­reastra dormitorului meu, de unde priveam dea­lul Măţău şi unde vedeam, pentru prima oară în an, ză­pada. Fereastra aceea era deschiderea mea spre lume. Acolo era Bucureştiul, acolo era viitorul, acolo ştiam că vreau să ajung. Mai departe, a funcţionat în­tâm­plarea. Mi-am dorit să urmez medicina, dar în anii aceia, la medicină erau doar câteva locuri pentru cei cu dosare proaste. Noi eram refugiaţi de la Mi­hăi­leni, din Moldova, de unde se trage şi George Enes­cu. O întâmplare nefericită a istoriei a făcut ca lo­cuinţa tatălui meu să cadă exact pe fâşia noii gra­ni­ţe. Aşa că s-a demolat, iar noi ne-am stabilit la Câm­pulung. Tata era profesor de matematici, mama era învăţă­toare, n-aveam un dosar prea bun. Aveam însă o mare uşurinţă în a înţelege ştiinţele exacte (geo­metria, trigonometria etc). Şi, neştiind ce să fac, tata m-a sfătuit, chiar în ziua examenului, ca, între matematică şi fizică, celelalte opţiuni posibile, să aleg fizica, pen­tru deschiderea pe care mi-o aducea în plus şi pentru că pe mine de copil mă interesa pro­blematica naturii şi a universului. Mi-am început, aşadar, cariera cu un profesorat de fizică, la Dră­gă­neşti-Vlaşca, căruia nu i-am făcut faţă mult timp, fiindcă trebuia să fac nave­ta.

- La scurtă vreme, aţi absolvit şi Facultatea de Biologie...

- Când am aflat că s-a decretat oficial dreptul de a urma a doua facultate, am vrut să mă întorc la prima mea iubire, medicina. Regulile vremii te obligau, însă, la practicarea meseriei, ulterior. Iar eu nu aveam nicio intenţie să devin medic, mă interesa pur teo­retic, eram deja foarte implicată în ceea ce făceam la catedra de Fizică a Institutului de Agronomie, unde ajun­sesem între timp. Aşa că am ales să mă instruiesc în biologie. Aveam deja un copil mic şi un loc de muncă, în momentul în care am intrat la Facultatea de Biologie, la zi. Atunci am putut verifica faptul că, mun­cind cu pasiune, capeţi forţă, nu mai simţi cum te copleşeşte oboseala. Miracolul ăsta a fost văzut de toţi cei din jurul meu, care se mirau de unde am atâta energie eu, cu constituţia mea firavă, bolnavă de un ulcer care m-a chinuit 40 şi ceva de ani şi care şi-a pus amprenta pe tot stilul meu de viaţă. Am stu­diat biologia cu o pasiune uriaşă şi am decis să fac un doctorat în antropologie medicală, cu pro­fesorul Victor Săhleanu, de la Cluj, care tocmai publi­case "Biofizica", o lucrare care mi-a devenit carte de căpătâi. Profesorul Săhleanu dăduse concurs pen­tru a ocupa postul de conducere al Institutului de Antropologie de la Bucureşti. Ajuns acolo, m-a che­mat să lucrez cu el. L-am urmat, neştiind ce viitor pot avea, fiindcă ocupam locul cuiva plecat din ţară, care s-ar fi putut întoarce oricând. Cred însă că m-aş fi dus şi voluntar, atât de puternică era pornirea. Mult timp, "gujismele" mele s-au lovit de o atmosferă stingheră. Ideea de interdisciplinaritate, de care eram îmbibată, semăna în urechile unora cu indisciplina. Părea o chestie neserioasă, care a­mes­­tecă ştiinţele, fără s-o apro­fundeze pe niciuna.

- De unde a venit, în cazul dvs., nevoia aceasta de interdisciplinaritate? Sim­ţeaţi că nu e suficientă o sin­gură ştiinţă pentru a ajun­ge la miezul lucrurilor?

- A venit din nevoia mea de a înţelege lucrurile mai bine. Vrei să cunoşti ade­vărul prin toate crăpăturile, prin toate fantele care duc la el. Şi simţi, câteodată, că un alt instrument, al altei ştiinţe, te-ar ajuta mai mult. Sapi să vezi ce găseşti cu sapa şi hârleţul, dar dacă începi să forezi, găseşti altceva, dacă pui la microscop un pumn de ţărână, e altceva şi, dacă-ţi foloseşti ochii minţii, e iar altceva. Şi aşa ajungi să foloseşti toate uneltele pe care le-ai putea avea la îndemână, ca să te întrebi despre om, de unde vine şi ce rost are.

Atomul Guja şi valijoara
"Într-o zi, mi-am pus fruntea pe electrograf"

- În perioada în care vă aflaţi la Institutul de Antropologie, aţi făcut o cercetare originală, care a tulburat mediile ştiinţifice româneşti: aţi reuşit, cu ajutorul unui dispozitiv inovator, al doctorului Florin Dumitrescu, să fotografiaţi urma aurei umane.

- A fost o realizare născută din eforturile mele de a scrie teza de doctorat, care urmărea varia­bilitatea unor parametri biofizici la populaţia din România. Şi, fiindcă aveam nevoie de o metodă de explorare biofizică a acestei populaţii, mi-a sărit în ajutor doctorul Florin Dumitrescu, care atunci pusese la punct metoda electronografiei. A văzut că sunt pasionată şi m-a sprijinit în căutările mele, dându-mi un aparat pe care am reuşit să-l stăpânesc şi chiar să-l îmbunătăţesc. În 1975, am făcut primele electrografii, pe clişee radiologice, de 30/40 cm. La început, am pus pe ecranul elec­trografului tot ce mi-a căzut în mână: o piatră, un lemn, o bucată de sticlă, o pisică, un fluture, pal­mele şi tălpile. Dar curiozitatea mea nu se oprea. Şi, fiindcă ecranul aparatului era micuţ şi nu prea puteam pune părţi din corpul nostru, am hotărât, în­tr-o zi, să-mi pun fruntea. Am fost uluită să constat că inflorescenţa care a apărut pe clişeu în jurul capului semăna perfect cu cea pe care o vă­zusem în adolescenţă, într-o carte veche despre edu­caţia Yoga. Era o traducere românească, bă­tu­tă la maşină, după Charles Webster Leadbeater (autor englez), în care existau şi nişte desene fă­cute după descrierea unui clarvăzător, care vizua­li­zase aceste structuri luminiscente, corespun­zătoare unor structuri interioare - chakrele.

- Imediat după revoluţie, v-aţi publicat cerce­tările referitoare la aură, într-o carte. A fost bine primită?

- Înainte de revoluţie, n-am putut vorbi despre asta, nu pronunţam cuvântul aură, spuneam că e vorba de "descărcări electromagnetice". Cartea mea despre aură a apărut abia în 1993 şi a fost republicată de Editura Polirom, în anul 2000. În ea am încercat să arăt că, pentru a înţelege individul uman, trebuie să în­ţelegi că omul face parte din Cosmos şi că in­terfaţa lui cu Cosmosul este aura. Am avut însă marea bucu­rie să pot ieşi în lume cu cercetările mele. Aveam 60 de ani când am plecat prima oară la un con­gres, în America, susţinută financiar de Sânziana Pop, pe ca­re nici n-o cunoşteam personal. A fost una dintre în­tâm­plările fericite ale vieţii mele. Îmi amin­tesc că nici nu ştiam bine engleza, fiindcă o învă­ţasem doar după cărţi, fără să o fi vorbit vreodată. Eram ca un atom, atomul Guja, cu o valijoară, pierdut în aero­port. Congresul din America a deschis calea multor că­lă­torii: Calcutta, Budapesta, Tokio etc., în care am avut prilejul să vorbesc despre descoperirile mele. Ieşirile acestea în lume mi-au adus foarte mult, au contat enorm, chiar dacă ştiinţa a ajuns azi atât de departe, încât e imposibil să mai urmăreşti tot ce se dis­­cută la un congres. Au loc mii de prezentări. Im­por­tant e să schimbi măcar câteva cuvinte, care să te facă să pulsezi, să-ţi doreşti să înaintezi în cu­noaş­tere.

"Vine interfaţa!"
"Orice gând emanat acum rămâne în univers!"

- V-aş propune să înaintăm puţin în cercetările dvs. Aţi putea defini aura, pe înţelesul cititorilor noştri? Ce este ea, de fapt?

- Ca să pot defini aura, am ales conceptul de in­ter­faţă. Aura este deci o interfaţă, un câmp de in­formaţie, un ceva între două sisteme, responsabil cu adaptarea noastră la Cosmos. Imaginaţi-vă că de pe ma­teria vie se desprinde ceva sub formă de câmp, ceva care poartă informaţie şi are propriul limbaj. Eu am socotit că ceea ce am surprins prin elec­trografie reprezintă arhetipuri ale formelor, alfabetul prin care se transmite informaţia. Am găsit în sutele de elec­tro­grafii făcute patru arhetipuri: ramificaţia, forma glo­bu­lară, inflorescenţa şi forma helicoidală, de vârtej. Informaţia din univers se transmite dintr-o parte în alta pe baza acestor arhetipuri. Definiţia din carte e însă ceva mai complexă: aura este o interfaţă cu cos­mosul, o zonă cu legităţi proprii, care mediază comu­nicarea dintre sisteme. Atât de obsedată eram de conceptul de interfaţă, încât studenţii mei ajun­seseră să strige pe coridor: "Vine Interfaţa!" (râde) Din pă­cate, noţiunea nu s-a prins de ei cum aş fi vrut, n-au preluat-o ca pe-un instrument de gândire.

- Ce credeţi că ar trebui să înţelegem din aceste des­coperiri? Am putea învăţa ceva de la aură?

- Trebuie să înţelegem că nu suntem numai ma­terie, suntem şi câmp, iar câmpul acesta e infinit. Da­că partea materială se duce, atunci când murim, ceea ce trece dincolo, ceea ce rămâne în universul acesta din noi este informaţia aceasta din câmp, este partea ne-grea, nematerială, compusă din forme arhetipale simbolice. Este aura, este conştiinţa, este cunoaş­te­rea, care evoluează, se amplifică odată cu evoluţia spi­rituală a omului. Cu cât ajungem cu mintea mai în profunzime, cu atât ajungem mai spre centrul univer­sului. Aura, conştiinţa, cunoaşterea adăugată sunt for­ma noastră de adaptare la Cosmos. Şi în fiecare clipă a vieţii noastre, aura noastră interacţionează cu a tu­tu­ror celorlalţi. Închipuiţi-vă de ce încâlceală lu­mi­noasă am avea parte, dacă am avea darul clar­ve­derii. Asta înseamnă şi că informaţia dintr-un punct este, în acelaşi timp, peste tot. Aşa se pot explica multe, şi telepatia, şi rugăciunea. Orice gând emanat aici, acum, rămâne în univers şi se amplifică. Dar nu e doar ceva ce trece de la unul la altul, ci e şi o relaţie de reciprocitate. Ciclicitatea e o lege uni­versală. Totul se întoarce. Şi, câteodată, ne mai mirăm de ce am vi­sat urât sau de ce am atras o întâm­plare neplă­cută...

- Dar asta înseamnă că stă în puterea noas­­tră să ne aducem în preajmă şi eveni­men­tele fericite, nu?

- Asta e esenţa, asta e ceea ce se pierde, din păcate, din vedere. Că ne stă în putere! Cheia e la noi! Şi o să-mi ziceţi, păi, da, dar dacă un criminal înţe­le­ge puterea de amplificare şi de atracţie a rezonanţei, o va folosi ca să facă rău. Atunci cum o să fie? N-o să fie, pentru că universul funcţionează pe o lege a bi­nelui, iar el nu va fi fericit. Dacă ar înţelege lu­cru­rile astea, atunci viaţa nu i-ar fi în van. Mai mult, prin ceea ce construieşti bine în fiecare zi poţi să faci ine­ficient răul celuilalt. Trebuie doar să alegi să trăieşti în logica armoniei şi viaţa ţi se schimbă în bine.

"Rugăciunea a intrat în modul meu de a fi"

- Legea credinţei exprimată ştiinţific! Nu v-aţi izbit niciodată de reticenţa comunităţii ştiin­ţifice de a vorbi despre Dumnezeu?

- Nu e vorba nici de teamă, nici de pu­doare, cred că pur şi simplu oamenii de ştiinţă nu au timp să treacă şi prin filtrul acesta, al spiri­tualităţii, descoperirile lor. Merg înainte fără să vadă lucrurile în profunzime, fără să facă unele conexiuni. Atâţia fizicieni şi bio­fi­zicieni stu­diază substratul fizic, chimic, al cre­ierului, dar pu­ţini au îndrăzneala să vorbească despre sub­stra­tul cuantic. Undeva, între ştiinţă şi reli­gie, e o ruptură. Ar fi minunat dacă şi-ar da mâ­na într-o zi. Important e însă ca fiecare din noi să lase în urmă o variantă de cu­noaş­tere, ex­pe­rienţa lui personală, care să con­tri­buie la evo­lu­ţia universală. Aşa îmi imaginez eu că se în­tâm­plă în cazul marilor spirite, al lui Beetho­ven, al lui Eminescu, al lui Einstein. Au rămas înscrişi un­deva...

... undeva deasupra, sau chiar printre noi, unde eu îmi imaginez că se înscriu şi ma­rile noastre iu­biri...

- Chiar aşa, pentru că iubirea e un plus de in­for­maţie în aura noastră, care rămâne. Iubirea e cea care pla­sează informaţia în uni­vers, care duce mai de­parte, care declanşează miracolele.

- Poate un om de ştiinţă să vor­bească azi de mi­racole?

- Un miracol este acel ceva pen­tru care un individ nu are nicio mo­da­litate de explicaţie ra­ţională. Pen­tru cel care a început să înţe­leagă cum funcţionează universul, mira­co­lele nu există, sunt întâmplări uzuale. Odată ce în­ţelegi legea rezonanţei şi a atrac­ţiei, nu te mai miră nici pu­terea rugăciunii.

- Aş îndrăzni să vă întreb: dvs. vă rugaţi, d-nă Guja? Reuşiţi să îm­păcaţi rugăciunea cu rigoarea ştiin­ţifică?

- Rugăciunea a fost şi este una dintre valorile vieţii mele. M-am ru­gat şi mă rog tot timpul, rugăciunea a intrat în modul meu de a fi în lume. Nici nu mă mai rog conştient, nu mă pun la rugăciune, mă rog tot timpul, de când mă trezesc dimineaţa: să fac ce trebuie în ziua care mi s-a dat, să fiu lucidă, să fiu chibzuită. Eu nu am avut revelaţii grandioase, dar cred că nimic n-a fost întâmplător în viaţa mea. Important e să ai în­cre­dere că Cineva nu te lasă şi să nu uiţi să mul­ţu­meşti pentru tot ceea ce ţi se dă. Când nu răs­punzi mesajelor care vin de dincolo, e ca atunci când nu ţi se răs­punde în dragoste.

Norii de peste Alpi
"Motorul supravieţuirii e bucuria"

- Haideţi să ne întoarcem şi la cele lumeşti. De şapte ani locuiţi în Italia. De ce aţi părăsit România?

- Am plecat din motive personale, fiindcă băiatul nostru, care a terminat un doctorat în Italia, în 1998, s-a că­să­torit cu o italiancă şi s-a sta­bilit acolo. Ne-am dorit să fim mai aproape de el, de nora noastră, de cele două nepoţele pe care le avem. Locuim într-o loca­li­tate aproape de To­rino, de la fereastra casei se văd Munţii Alpi, la fel cum se vedeau în co­pi­lărie Carpaţii, de la fe­reastra casei din Câmpu­lung. Câteo­dată, eu şi soţul meu luăm micul nostru Fiat Panda şi ple­căm la plimbare peste câm­puri. Ne place să ne uităm la nori, să ob­ser­văm ciudata miş­ca­re a cu­renţilor de aer, care pot schimba vremea pe ne­aştep­tate.

- Aţi găsit în Italia reperele de care aveaţi ne­voie? V-aţi acomo­dat, vă simţiţi acasă?

- Ne-am adaptat, bineînţeles, dar cu efortul de rigoare. Când am plecat, am avut un singur gând: să fac în aşa fel, în­cât să mă simt acasă acolo unde voi locui. Ştiam că dacă nu reuşesc să mă simt acasă, e totul pierdut. Aşa că am ple­cat cu absolut toate lucrurile noastre de aici, le-am încărcat pe toate într-un con­tainer. Uneori, schimbările sunt benefice, alteori, îţi tul­bură prea mult obiş­nuinţele. Soţul meu, de pildă, a făcut, chiar după mutarea noastră în Italia, un ictus ischemic, din fericire sur­prins incipient. Acum suntem bine, ne bucurăm de tot ceea ce Italia ne poate oferi. Ne-a luat timp să învăţăm şi lim­ba, încă mai buchisim la ea. În orăşelul în care locuim, sun­tem numiţi "en­glezii", pentru că ne descurcăm mult mai repede cu engleza.

- În încheiere, vă întorc întrebarea pe care obiş­nuiaţi să v-o puneţi singură: cine suntem şi de unde venim doamnă Guja? Aţi găsit în antropologie un răspuns?

- Am găsit un răspuns cât să mă ajute să merg pe stradă şi să-mi spun că n-am trăit de­geaba. E un răs­puns care vine din lecturi, din cu­noaşterea şti­inţifică, din intuiţii şi din pre­sim­ţiri, din curio­zitatea mea de a înţelege substra­tul spiritual al lumii în care trăim. Fa­cem parte dintr-un ciclu, aşa cum ne învaţă şi te­o­ria crea­ţionistă, şi cea evoluţionistă. Şi sun­tem dotaţi cu conştiinţă, acel ceva nematerial, prin care comunicăm cu Cosmosul. Acolo un­de nu pu­tem ajunge cu cor­pul sau cu formele inventate de noi, ajungem cu conştiinţa. Mo­torul su­pra­vieţuirii e bucuria. Evoluţia a ales acele fiinţe umane care s-au putut bucura de ceea ce au văzut în jur, de un apus de soare,de o strălu­cire a apei, care au pu­tut compara şi şi-au dorit să le mai vadă şi a do­ua zi. Omul ca­re supra­vie­ţuieşte e omul care se poa­te bucu­ra de uni­versul care i s-a dat, care e ca­pabil de un răs­puns emoţional la ceea ce tră­ieşte. Suntem su­puşi unei etici cosmice, despre care vorbesc foarte mulţi. Dacă bine faci, bine găseşti, nu imediat şi nu în acelaşi loc. Suntem, deci, pro­priii noştri cons­truc­tori, reconstructori şi arhi­tecţi. Construim permanent ceea ce sun­tem, exact aşa cum construim lucrurile şi în afară. Ne clădim permanent destinul, cu mintea aceas­ta, din căpşorul nostru. Dacă o lăsăm li­beră, e manipulabilă. Trebuie să le aducem noi pe cele bune în vizorul ei: calmul, încrederea, liniştea, iubirea, luciditatea şi nădejdea că nimic nu e întâmplător. Şi aşa cum omul n-a ştiut de-a lungul istoriei multe lucruri, dar le-a deprins, trebuie să ne amintim că mai avem multe de învăţat, chiar şi la adânci bătrâneţi: să învăţăm să facem bine tot ce ne aşteaptă. Să învăţăm, cu alte cuvinte, şi să murim!

Fotografii din arhiva personală