CORNELIA GUJA - "Aura este forma noastră de comunicare cu Cosmosul"

- Cititorii fideli ai "Formulei AS" o cunosc pe Cornelia Guja, din interviurile de mare audiență publicate în paginile revistei. Fizician, biolog și antropolog, în anii '90 a stârnit "revoluție" în lumea științifică românească, printr-o descoperire "șocantă": aura omenească, surprinsă în fotografii. Savant de renume internațional, membru titular al Academiei Oamenilor de Știință și consultant științific la Institutul de Antropologie "Francisc J. Rainer", Cornelia Guja trăiește azi în Italia, unde duce o viață profesională activă, continuând să-și publice cercetările -

Cu ochii la stele
"Mirajul a început la fereastra dormitorului meu"

- Sunteți și fizician, și biolog, dar ați hotărât să vă dedicați antropologiei. De ce dintre toate dis­ci­plinele ați ales tocmai știința despre om?

- De mic copil am vrut să aflu ce rost am și ce trebuie să fac, o întrebare poate nejustificată la vârsta aceea. A fost modul meu de a mă adapta la singu­ră­tate, la serile lungi în care așteptam în fața casei, să se întoarcă pă­rinții de la muncă. Lo­cuiam la Câm­pu­lung Mus­cel, n-aveam frați, și asta îmi dădea un aer singuratic. Nu prea aveam nici prieteni, dar cu Moș Florică, vecinul meu, mă simțeam foarte bine, po­ves­team și ne uitam amân­doi la stele, până târ­ziu. Co­mu­nicarea mea cu Cosmosul a început a­tunci, în serile acelea petrecute pe bancă sau la fe­reastra dormitorului meu, de unde priveam dea­lul Mățău și unde vedeam, pentru prima oară în an, ză­pada. Fereastra aceea era deschiderea mea spre lume. Acolo era Bucureștiul, acolo era viitorul, acolo știam că vreau să ajung. Mai departe, a funcționat în­tâm­plarea. Mi-am dorit să urmez medicina, dar în anii aceia, la medicină erau doar câteva locuri pentru cei cu dosare proaste. Noi eram refugiați de la Mi­hăi­leni, din Moldova, de unde se trage și George Enes­cu. O întâmplare nefericită a istoriei a făcut ca lo­cuința tatălui meu să cadă exact pe fâșia noii gra­ni­țe. Așa că s-a demolat, iar noi ne-am stabilit la Câm­pulung. Tata era profesor de matematici, mama era învăță­toare, n-aveam un dosar prea bun. Aveam însă o mare ușurință în a înțelege științele exacte (geo­metria, trigonometria etc). Și, neștiind ce să fac, tata m-a sfătuit, chiar în ziua examenului, ca, între matematică și fizică, celelalte opțiuni posibile, să aleg fizica, pen­tru deschiderea pe care mi-o aducea în plus și pentru că pe mine de copil mă interesa pro­blematica naturii și a universului. Mi-am început, așadar, cariera cu un profesorat de fizică, la Dră­gă­nești-Vlașca, căruia nu i-am făcut față mult timp, fiindcă trebuia să fac nave­ta.

- La scurtă vreme, ați absolvit și Facultatea de Biologie...

- Când am aflat că s-a decretat oficial dreptul de a urma a doua facultate, am vrut să mă întorc la prima mea iubire, medicina. Regulile vremii te obligau, însă, la practicarea meseriei, ulterior. Iar eu nu aveam nicio intenție să devin medic, mă interesa pur teo­retic, eram deja foarte implicată în ceea ce făceam la catedra de Fizică a Institutului de Agronomie, unde ajun­sesem între timp. Așa că am ales să mă instruiesc în biologie. Aveam deja un copil mic și un loc de muncă, în momentul în care am intrat la Facultatea de Biologie, la zi. Atunci am putut verifica faptul că, mun­cind cu pasiune, capeți forță, nu mai simți cum te copleșește oboseala. Miracolul ăsta a fost văzut de toți cei din jurul meu, care se mirau de unde am atâta energie eu, cu constituția mea firavă, bolnavă de un ulcer care m-a chinuit 40 și ceva de ani și care și-a pus amprenta pe tot stilul meu de viață. Am stu­diat biologia cu o pasiune uriașă și am decis să fac un doctorat în antropologie medicală, cu pro­fesorul Victor Săhleanu, de la Cluj, care tocmai publi­case "Biofizica", o lucrare care mi-a devenit carte de căpătâi. Profesorul Săhleanu dăduse concurs pen­tru a ocupa postul de conducere al Institutului de Antropologie de la București. Ajuns acolo, m-a che­mat să lucrez cu el. L-am urmat, neștiind ce viitor pot avea, fiindcă ocupam locul cuiva plecat din țară, care s-ar fi putut întoarce oricând. Cred însă că m-aș fi dus și voluntar, atât de puternică era pornirea. Mult timp, "gujismele" mele s-au lovit de o atmosferă stingheră. Ideea de interdisciplinaritate, de care eram îmbibată, semăna în urechile unora cu indisciplina. Părea o chestie neserioasă, care a­mes­­tecă științele, fără s-o apro­fundeze pe niciuna.

- De unde a venit, în cazul dvs., nevoia aceasta de interdisciplinaritate? Sim­țeați că nu e suficientă o sin­gură știință pentru a ajun­ge la miezul lucrurilor?

- A venit din nevoia mea de a înțelege lucrurile mai bine. Vrei să cunoști ade­vărul prin toate crăpăturile, prin toate fantele care duc la el. Și simți, câteodată, că un alt instrument, al altei științe, te-ar ajuta mai mult. Sapi să vezi ce găsești cu sapa și hârlețul, dar dacă începi să forezi, găsești altceva, dacă pui la microscop un pumn de țărână, e altceva și, dacă-ți folosești ochii minții, e iar altceva. Și așa ajungi să folosești toate uneltele pe care le-ai putea avea la îndemână, ca să te întrebi despre om, de unde vine și ce rost are.

Atomul Guja și valijoara
"Într-o zi, mi-am pus fruntea pe electrograf"

- În perioada în care vă aflați la Institutul de Antropologie, ați făcut o cercetare originală, care a tulburat mediile științifice românești: ați reușit, cu ajutorul unui dispozitiv inovator, al doctorului Florin Dumitrescu, să fotografiați urma aurei umane.

- A fost o realizare născută din eforturile mele de a scrie teza de doctorat, care urmărea varia­bilitatea unor parametri biofizici la populația din România. Și, fiindcă aveam nevoie de o metodă de explorare biofizică a acestei populații, mi-a sărit în ajutor doctorul Florin Dumitrescu, care atunci pusese la punct metoda electronografiei. A văzut că sunt pasionată și m-a sprijinit în căutările mele, dându-mi un aparat pe care am reușit să-l stăpânesc și chiar să-l îmbunătățesc. În 1975, am făcut primele electrografii, pe clișee radiologice, de 30/40 cm. La început, am pus pe ecranul elec­trografului tot ce mi-a căzut în mână: o piatră, un lemn, o bucată de sticlă, o pisică, un fluture, pal­mele și tălpile. Dar curiozitatea mea nu se oprea. Și, fiindcă ecranul aparatului era micuț și nu prea puteam pune părți din corpul nostru, am hotărât, în­tr-o zi, să-mi pun fruntea. Am fost uluită să constat că inflorescența care a apărut pe clișeu în jurul capului semăna perfect cu cea pe care o vă­zusem în adolescență, într-o carte veche despre edu­cația Yoga. Era o traducere românească, bă­tu­tă la mașină, după Charles Webster Leadbeater (autor englez), în care existau și niște desene fă­cute după descrierea unui clarvăzător, care vizua­li­zase aceste structuri luminiscente, corespun­zătoare unor structuri interioare - chakrele.

- Imediat după revoluție, v-ați publicat cerce­tările referitoare la aură, într-o carte. A fost bine primită?

- Înainte de revoluție, n-am putut vorbi despre asta, nu pronunțam cuvântul aură, spuneam că e vorba de "descărcări electromagnetice". Cartea mea despre aură a apărut abia în 1993 și a fost republicată de Editura Polirom, în anul 2000. În ea am încercat să arăt că, pentru a înțelege individul uman, trebuie să în­țelegi că omul face parte din Cosmos și că in­terfața lui cu Cosmosul este aura. Am avut însă marea bucu­rie să pot ieși în lume cu cercetările mele. Aveam 60 de ani când am plecat prima oară la un con­gres, în America, susținută financiar de Sânziana Pop, pe ca­re nici n-o cunoșteam personal. A fost una dintre în­tâm­plările fericite ale vieții mele. Îmi amin­tesc că nici nu știam bine engleza, fiindcă o învă­țasem doar după cărți, fără să o fi vorbit vreodată. Eram ca un atom, atomul Guja, cu o valijoară, pierdut în aero­port. Congresul din America a deschis calea multor că­lă­torii: Calcutta, Budapesta, Tokio etc., în care am avut prilejul să vorbesc despre descoperirile mele. Ieșirile acestea în lume mi-au adus foarte mult, au contat enorm, chiar dacă știința a ajuns azi atât de departe, încât e imposibil să mai urmărești tot ce se dis­­cută la un congres. Au loc mii de prezentări. Im­por­tant e să schimbi măcar câteva cuvinte, care să te facă să pulsezi, să-ți dorești să înaintezi în cu­noaș­tere.

"Vine interfața!"
"Orice gând emanat acum rămâne în univers!"

- V-aș propune să înaintăm puțin în cercetările dvs. Ați putea defini aura, pe înțelesul cititorilor noștri? Ce este ea, de fapt?

- Ca să pot defini aura, am ales conceptul de in­ter­față. Aura este deci o interfață, un câmp de in­formație, un ceva între două sisteme, responsabil cu adaptarea noastră la Cosmos. Imaginați-vă că de pe ma­teria vie se desprinde ceva sub formă de câmp, ceva care poartă informație și are propriul limbaj. Eu am socotit că ceea ce am surprins prin elec­trografie reprezintă arhetipuri ale formelor, alfabetul prin care se transmite informația. Am găsit în sutele de elec­tro­grafii făcute patru arhetipuri: ramificația, forma glo­bu­lară, inflorescența și forma helicoidală, de vârtej. Informația din univers se transmite dintr-o parte în alta pe baza acestor arhetipuri. Definiția din carte e însă ceva mai complexă: aura este o interfață cu cos­mosul, o zonă cu legități proprii, care mediază comu­nicarea dintre sisteme. Atât de obsedată eram de conceptul de interfață, încât studenții mei ajun­seseră să strige pe coridor: "Vine Interfața!" (râde) Din pă­cate, noțiunea nu s-a prins de ei cum aș fi vrut, n-au preluat-o ca pe-un instrument de gândire.

- Ce credeți că ar trebui să înțelegem din aceste des­coperiri? Am putea învăța ceva de la aură?

- Trebuie să înțelegem că nu suntem numai ma­terie, suntem și câmp, iar câmpul acesta e infinit. Da­că partea materială se duce, atunci când murim, ceea ce trece dincolo, ceea ce rămâne în universul acesta din noi este informația aceasta din câmp, este partea ne-grea, nematerială, compusă din forme arhetipale simbolice. Este aura, este conștiința, este cunoaș­te­rea, care evoluează, se amplifică odată cu evoluția spi­rituală a omului. Cu cât ajungem cu mintea mai în profunzime, cu atât ajungem mai spre centrul univer­sului. Aura, conștiința, cunoașterea adăugată sunt for­ma noastră de adaptare la Cosmos. Și în fiecare clipă a vieții noastre, aura noastră interacționează cu a tu­tu­ror celorlalți. Închipuiți-vă de ce încâlceală lu­mi­noasă am avea parte, dacă am avea darul clar­ve­derii. Asta înseamnă și că informația dintr-un punct este, în același timp, peste tot. Așa se pot explica multe, și telepatia, și rugăciunea. Orice gând emanat aici, acum, rămâne în univers și se amplifică. Dar nu e doar ceva ce trece de la unul la altul, ci e și o relație de reciprocitate. Ciclicitatea e o lege uni­versală. Totul se întoarce. Și, câteodată, ne mai mirăm de ce am vi­sat urât sau de ce am atras o întâm­plare neplă­cută...

- Dar asta înseamnă că stă în puterea noas­­tră să ne aducem în preajmă și eveni­men­tele fericite, nu?

- Asta e esența, asta e ceea ce se pierde, din păcate, din vedere. Că ne stă în putere! Cheia e la noi! Și o să-mi ziceți, păi, da, dar dacă un criminal înțe­le­ge puterea de amplificare și de atracție a rezonanței, o va folosi ca să facă rău. Atunci cum o să fie? N-o să fie, pentru că universul funcționează pe o lege a bi­nelui, iar el nu va fi fericit. Dacă ar înțelege lu­cru­rile astea, atunci viața nu i-ar fi în van. Mai mult, prin ceea ce construiești bine în fiecare zi poți să faci ine­ficient răul celuilalt. Trebuie doar să alegi să trăiești în logica armoniei și viața ți se schimbă în bine.

"Rugăciunea a intrat în modul meu de a fi"

- Legea credinței exprimată științific! Nu v-ați izbit niciodată de reticența comunității știin­țifice de a vorbi despre Dumnezeu?

- Nu e vorba nici de teamă, nici de pu­doare, cred că pur și simplu oamenii de știință nu au timp să treacă și prin filtrul acesta, al spiri­tualității, descoperirile lor. Merg înainte fără să vadă lucrurile în profunzime, fără să facă unele conexiuni. Atâția fizicieni și bio­fi­zicieni stu­diază substratul fizic, chimic, al cre­ierului, dar pu­țini au îndrăzneala să vorbească despre sub­stra­tul cuantic. Undeva, între știință și reli­gie, e o ruptură. Ar fi minunat dacă și-ar da mâ­na într-o zi. Important e însă ca fiecare din noi să lase în urmă o variantă de cu­noaș­tere, ex­pe­riența lui personală, care să con­tri­buie la evo­lu­ția universală. Așa îmi imaginez eu că se în­tâm­plă în cazul marilor spirite, al lui Beetho­ven, al lui Eminescu, al lui Einstein. Au rămas înscriși un­deva...

... undeva deasupra, sau chiar printre noi, unde eu îmi imaginez că se înscriu și ma­rile noastre iu­biri...

- Chiar așa, pentru că iubirea e un plus de in­for­mație în aura noastră, care rămâne. Iubirea e cea care pla­sează informația în uni­vers, care duce mai de­parte, care declanșează miracolele.

- Poate un om de știință să vor­bească azi de mi­racole?

- Un miracol este acel ceva pen­tru care un individ nu are nicio mo­da­litate de explicație ra­țională. Pen­tru cel care a început să înțe­leagă cum funcționează universul, mira­co­lele nu există, sunt întâmplări uzuale. Odată ce în­țelegi legea rezonanței și a atrac­ției, nu te mai miră nici pu­terea rugăciunii.

- Aș îndrăzni să vă întreb: dvs. vă rugați, d-nă Guja? Reușiți să îm­păcați rugăciunea cu rigoarea știin­țifică?

- Rugăciunea a fost și este una dintre valorile vieții mele. M-am ru­gat și mă rog tot timpul, rugăciunea a intrat în modul meu de a fi în lume. Nici nu mă mai rog conștient, nu mă pun la rugăciune, mă rog tot timpul, de când mă trezesc dimineața: să fac ce trebuie în ziua care mi s-a dat, să fiu lucidă, să fiu chibzuită. Eu nu am avut revelații grandioase, dar cred că nimic n-a fost întâmplător în viața mea. Important e să ai în­cre­dere că Cineva nu te lasă și să nu uiți să mul­țu­mești pentru tot ceea ce ți se dă. Când nu răs­punzi mesajelor care vin de dincolo, e ca atunci când nu ți se răs­punde în dragoste.

Norii de peste Alpi
"Motorul supraviețuirii e bucuria"

- Haideți să ne întoarcem și la cele lumești. De șapte ani locuiți în Italia. De ce ați părăsit România?

- Am plecat din motive personale, fiindcă băiatul nostru, care a terminat un doctorat în Italia, în 1998, s-a că­să­torit cu o italiancă și s-a sta­bilit acolo. Ne-am dorit să fim mai aproape de el, de nora noastră, de cele două nepoțele pe care le avem. Locuim într-o loca­li­tate aproape de To­rino, de la fereastra casei se văd Munții Alpi, la fel cum se vedeau în co­pi­lărie Carpații, de la fe­reastra casei din Câmpu­lung. Câteo­dată, eu și soțul meu luăm micul nostru Fiat Panda și ple­căm la plimbare peste câm­puri. Ne place să ne uităm la nori, să ob­ser­văm ciudata miș­ca­re a cu­renților de aer, care pot schimba vremea pe ne­aștep­tate.

- Ați găsit în Italia reperele de care aveați ne­voie? V-ați acomo­dat, vă simțiți acasă?

- Ne-am adaptat, bineînțeles, dar cu efortul de rigoare. Când am plecat, am avut un singur gând: să fac în așa fel, în­cât să mă simt acasă acolo unde voi locui. Știam că dacă nu reușesc să mă simt acasă, e totul pierdut. Așa că am ple­cat cu absolut toate lucrurile noastre de aici, le-am încărcat pe toate într-un con­tainer. Uneori, schimbările sunt benefice, alteori, îți tul­bură prea mult obiș­nuințele. Soțul meu, de pildă, a făcut, chiar după mutarea noastră în Italia, un ictus ischemic, din fericire sur­prins incipient. Acum suntem bine, ne bucurăm de tot ceea ce Italia ne poate oferi. Ne-a luat timp să învățăm și lim­ba, încă mai buchisim la ea. În orășelul în care locuim, sun­tem numiți "en­glezii", pentru că ne descurcăm mult mai repede cu engleza.

- În încheiere, vă întorc întrebarea pe care obiș­nuiați să v-o puneți singură: cine suntem și de unde venim doamnă Guja? Ați găsit în antropologie un răspuns?

- Am găsit un răspuns cât să mă ajute să merg pe stradă și să-mi spun că n-am trăit de­geaba. E un răs­puns care vine din lecturi, din cu­noașterea ști­ințifică, din intuiții și din pre­sim­țiri, din curio­zitatea mea de a înțelege substra­tul spiritual al lumii în care trăim. Fa­cem parte dintr-un ciclu, așa cum ne învață și te­o­ria crea­ționistă, și cea evoluționistă. Și sun­tem dotați cu conștiință, acel ceva nematerial, prin care comunicăm cu Cosmosul. Acolo un­de nu pu­tem ajunge cu cor­pul sau cu formele inventate de noi, ajungem cu conștiința. Mo­torul su­pra­viețuirii e bucuria. Evoluția a ales acele ființe umane care s-au putut bucura de ceea ce au văzut în jur, de un apus de soare, de o strălu­cire a apei, care au pu­tut compara și și-au dorit să le mai vadă și a do­ua zi. Omul ca­re supra­vie­țuiește e omul care se poa­te bucu­ra de uni­versul care i s-a dat, care e ca­pabil de un răs­puns emoțional la ceea ce tră­iește. Suntem su­puși unei etici cosmice, despre care vorbesc foarte mulți. Dacă bine faci, bine găsești, nu imediat și nu în același loc. Suntem, deci, pro­priii noștri cons­truc­tori, reconstructori și arhi­tecți. Construim permanent ceea ce sun­tem, exact așa cum construim lucrurile și în afară. Ne clădim permanent destinul, cu mintea aceas­ta, din căpșorul nostru. Dacă o lăsăm li­beră, e manipulabilă. Trebuie să le aducem noi pe cele bune în vizorul ei: calmul, încrederea, liniștea, iubirea, luciditatea și nădejdea că nimic nu e întâmplător. Și așa cum omul n-a știut de-a lungul istoriei multe lucruri, dar le-a deprins, trebuie să ne amintim că mai avem multe de învățat, chiar și la adânci bătrâneți: să învățăm să facem bine tot ce ne așteaptă. Să învățăm, cu alte cuvinte, și să murim!

Fotografii din arhiva personală