Reclamă pentru România
- Deşi eşti "pasăre rară" în presă şi pe micul ecran, "te-am prins"până la urmă pentru acest interviu. Nu ne-am mai auzit de mult. Pe unde te poartă paşii?
- Într-adevăr, a trecut ceva timp de la ultimul nostru interviu, dar sunt bucuroasă şi măgulită că la intervale constante, "Formula AS" se interesează de mine. E o revistă pe care o simt foarte aproape şi în care pot să îmi deschid sufletul, mai ales că vorbele nu mi-au fost niciodată trunchiate. În ultimul timp mi se cam întâmplă acest lucru şi este foarte neplăcut. Cât priveşte prezenţa mea în ziare şi la TV, nu ţin neapărat să fiu văzută prea des. Sunt un om mai retras. Prefer, mai degrabă, să-mi ducă oamenii dorul, decât să dau buzna în casele lor toată ziua.
- Ce-ai mai făcut în anii care-au trecut?
- Nu ştiu de unde să încep recapitularea activităţilor mele, pentru că sunt foarte multe. Am lansat numeroase piese, am avut colaborări muzicale frumoase, am destul de multe concerte şi proiecte sociale. Fiindcă nu pot vorbi despre toate, îţi povestesc despre proiectul care îmi este cel mai drag şi mai aproape de suflet. Este vorba despre un nou concept muzical, un proiect apreciat chiar şi între colegii de breaslă şi care mi-aş fi dorit să ia o amploare mai mare. Se numeşte "Music in pROgress" şi fusese menit să depăşească graniţele muzicii şi să devină o adevărată reclamă pentru România. Este un concept original, pop-simfonic, şi ideea a venit când am cunoscut-o pe Nora Deneş, care este profesoară de vioară la Liceul de Artă din Baia Mare, compozitor şi un extraordinar orchestrator. Împreună cu elevii ei are concerte frecvente de muzică simfonică în Baia Mare, care se bucură de succes. Anul trecut, din dorinţa de a-şi înnoi formula spectacolelor, a avut o iniţiativă extrem de inspirată reorchestrând simfonic, într-un mod extrem de inspirat, piese celebre din repertoriul pop. Iar eu m-am alăturat cu vocea.
- Cu trupa Crash ce se mai aude? Continui colaborarea cu ei? Aţi avut, împreună, succese notabile.
- Într-adevăr, mă leagă de ei o prietenie şi o chimie muzicală indestructibile. Continuu concertele alături de trupa Crash, dar am început colaborările şi cu alţi producători. Că e muzică de club, de radio sau mai de nişă, dacă proiectul mi se potriveşte şi îmi spune ceva, eu mă implic trup şi suflet în el. Am deja evenimentele şi lansările puse în ordine, până la sfârşitul lui 2015, un an în care am fost mai harnică şi mai productivă decât în trecut. Nici nu poţi supravieţui altfel. De vreo doi ani, e mare efervescenţă în muzica românească, se lansează zeci de piese pe zi, în toate limbile. Piaţa externă e în continuare mai ofertantă decât la noi, aşa că mulţi îşi încearcă norocul cântând în spaniolă, engleză sau franceză. Câteodată merge, alteori nu, dar agitaţia e mare, asta e sigur.
O grădină pentru mama
- Ha! Ha! Am pierdut bătălia cu timpul! Doar câte o criză de anemie ce mă încearcă din când în când mă mai învaţă să şi refuz. Cu sport, cu dietă bună, ţin pasul. Foarte important este că îmi fac portiţe pentru vacanţe. Şi pentru mama, pe care o iubesc tot mai mult. În august, de pildă, vom merge în ţările nordice. Uite, sunt deja ani de zile de când reuşim să găsim timp pentru aceste călătorii. Sunt fericită că prietenia şi relaţia specială cu mama sunt neschimbate. Acum, chiar locuim împreună, pentru că facem planuri pentru casa aceea de vis, cu grădină, pe care mama şi-o doreşte de-o viaţă. Încă stăm cu ochii pe cancerul care era să o răpună anii trecuţi. Doamne ajută, nu a recidivat nimic; mergem regulat la medic pentru diagnoză, nimic mai mult. Încercăm să urmăm căi naturiste de întreţinere, alimente, suplimente. Şi e bine.
Ultimatum din dragoste
- Dacă mă întrebai anul trecut, ţi-aş fi răspuns, fericită, că a venit vremea măritişului şi pentru mine, că sunt într-al nouălea cer. Între timp, bucuria s-a transformat în melancolie, o stare care pe mine mă urmăreşte ca umbra. Ei bine, soarta face ca dragostea vieţii mele, Andrei Gheorghiu, să trăiască de doisprezece ani în America. O relaţie mai veche de prietenie cu el s-a transformat, de ceva vreme, într-o mare iubire. Un an am făcut naveta România - New York şi am trăit cele mai incredibile momente din viaţa mea. Am fost în America de cinci ori în şase luni! Dragostea face ca şi oboseala, şi diferenţa de fus orar să dispară. Dar iată că după mai bine de un an de relaţie, am primit un ultimatum: "Vii definitiv în America, pentru că nu mai pot trăi într-o astfel de relaţie. Te iubesc, vreau să fii cu mine pentru totdeauna, aici, acum, nu mai târziu". Nu-mi plac ultimatumurile. Ştiu că îi este şi lui foarte greu. Ştiu că mă iubeşte, că singurătatea bărbaţilor e mai grea ca a noastră, dar cum să renunţ, pur şi simplu, la tot, într-o clipă? Puf! Viaţa mea de până acum, dusă ca un nor. Cum?
- Din dragoste...
- Sigur, din dragoste. Ai dreptate. Că doar din dragoste nemărginită, de-mi ia suflarea, am făcut atâtea drumuri în America şi vorbesc la telefon zi şi noapte. Din dragoste... Dar muzica nu este o carieră oarecare pentru mine. Nu e un moft. Am treizeci şi trei de ani. Nu mai pot reporni o carieră muzicală în altă parte. Nici să trăiesc în altă parte nu pot. Aş putea încerca. De probă. Însă proba nu se acceptă, Andrei mă vrea acolo definitiv sau deloc. Mă rog, şi proba asta poate deveni o capcană. Este înfricoşător să pleci la un astfel de drum, cel al căsniciei, al familiei, cu gândul că te vei întoarce. Ce motivaţie e asta pentru o căsnicie, care are drept motto "pentru totdeauna"?! Dacă la primul impas voi fugi acasă?
Un ocean de melancolie
- În momentul acesta pare să fie un drum încheiat, deşi eu sper din toată fiinţa mea să nu fie aşa. La fel şi Andrei. Chiar aseară am stat de vorbă ore bune la telefon, aducându-ne fiecare argumentele. Suntem, fără îndoială, într-un impas uriaş. Am ajuns să ne negociem iubirea, ceea ce este bizar, dar cât se poate de adevărat. Se pare că şi viaţa, şi dragostea, ajung într-un punct în care îşi epuizează poezia. Vine un moment în care totul reintră brusc în realitate, una nemiloasă, organizată, cu ultimatumuri, cu lacrimi. Momentul acesta nu alungă neapărat iubirea, dar îi umbreşte lumina, aura.
- Ce fel de om este Andrei?
- Andrei este foarte atent şi foarte iubitor. Mai mic decât mine cu trei ani, este un om ambiţios, care a muncit enorm, ajungând să fie extrem de apreciat. Pe lângă multe atenţii şi gesturi demne de cel mai galant bărbat, mi-a făcut şi surpriza vieţii: m-a dus la Las Vegas, la un concert Shania Twain, artista pe care o iubesc cel mai mult, care m-a influenţat enorm muzical. A fost un vis, iar el mi l-a împlinit. Am văzut împreună multe locuri, New York-ul este un oraş fabulos, dar l-am văzut mereu cu sentimentul unei vacanţe. Deja, dacă mă gândesc că va trebui să-l colind, căutându-mi de lucru, mă cuprinde panica. Eu am realizat de multă vreme un lucru, pe care i l-am spus şi lui Andrei: îmi place foarte mult să călătoresc, mă bucur să cunosc frumuseţile lumii, dar nu aş putea pleca definitiv din România.
- Ai rezista, mai degrabă, să faci naveta aceasta infernală?
- Da, cred că aş mai rezista o vreme. Pe un om pe care-l iubeşti, trebuie să-l înţelegi până la capăt. Eu nu i-am cerut niciodată lui să vină în ţară. Ştiu cât de mult a muncit ca să reuşească acolo. Nu aş putea să-i cer asemenea lucru. Dar el mi-o cere, în ciuda faptului că muzica nu este o meserie oarecare, adică nu e o muncă de birou, pe care poate că aş putea-o relua oriunde. Muzica e pasiunea mea, e felul meu de a trăi, de a respira. Şi eu am muncit enorm să ajung cine sunt, nu e o simplă toană. Ultimatumul lui dă un aer "de moft" carierei mele, iar asta mă deranjează foarte mult, cel mai mult.
- V-aţi gândit la familie, la copii, perspectiva aceasta nu v-ar face mai uşoară alegerea?
- Ne doream foarte mult să fim împreună, să avem copii. Am fost convinsă că aşa va fi. A fost foarte frumos să ne imaginăm lucrurile astea, să vorbim despre ele, să visăm, dar acum, totul a devenit foarte dureros. Ca şi alte dăţi, când sunt rănită, mă arunc în braţele muzicii, care îmi pune balsam pe răni. Dar până când? Şi-apoi, m-am săturat să sufăr şi apoi să-mi transpun tristeţea în muzică. De-a lungul vieţii mele, au mai fost momente în care am lăsat lucrurile să fie aşezate de timp, fără să iau eu o decizie radicală. Dar mă tem că de data asta nu mai merge aşa. Când ţi-e inima frântă, e cam greu şi pentru doctorul Timp să o vindece în locul tău. Asta e. Voi vedea... Totuşi, încă nu am renunţat. Încă lupt. Poate mâine îmi fac bagajul şi plec la aeroport...
- Ar fi extraordinar! Tocmai pentru că am încredere în cititorii "Formulei AS", am ales să-mi deschid sufletul aici. Mai ştii, poate se regăseşte cineva în dilema aceasta şi vede că nu e singur. Sau poate altcineva a găsit o soluţie şi le-o oferă şi altora. Eu, una, o primesc cu braţele deschise!
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
