DEPRESIA

- Lumea medicală internaţională consideră depresia drept cea mai mare ameninţare a deceniului viitor. Îi scormoneşte cauzele şi caută soluţii. Deşi nu se prea potriveşte să vorbim despre ea, în vara luminoasă care ne înconjoară, iată că a devenit o urgenţă. Dosarul pe care îl alcătuim în paginile următoare este un prim-ajutor -

Semne particulare

Tristeţea profundă, lipsa de interes pentru ceea ce se petrece în jur şi senzaţia de oboseală permanentă sunt cele trei simptome principale ale unei depresii. Ală­turi de ele mai există şapte simptome comple­mentare: insomnia, pierderea poftei de mâncare, tul­bu­rările de concentrare, anxietatea, sentimentul de vinovăţie, lipsa de încredere în sine, gândurile legate de suicid. Când pe lângă două simptome principale apar şi două complementare, care durează mai mult de două săptămâni, putem vorbi despre un episod de­presiv uşor. O depresie de gravitate medie presu­pune două simptome principale plus două până la patru complementare. Dacă pacientul prezintă un nu­măr şi mai mare de simptome, avem de-a face cu o de­presie severă. Tratamentul se desfăşoară în trei eta­pe. Te­ra­pia fazei acute durează între şase şi două­spre­zece săp­tămâni şi urmăreşte reintegrarea bolnavului în via­ţa so­cială şi profesională. După ce se constată o ame­lio­rare a simptomelor, se trece la terapia de între­ţine­re, care se poate prelungi până la douăsprezece luni, sco­pul ei fiind stabilizarea pacientului. Ulterior, per­soa­nele cu un risc mare de recidivă pot beneficia timp de încă un an de o psihoterapie cu caracter pro­filac­tic.

Tratamente

Psihoterapia
Cea mai cunoscută şi mai des folosită formă de tratament al depresiei este psihoterapia. Pacientul şi terapeutul se întâlnesc săp­tămânal o dată, de două sau chiar de trei ori şi lucrează împreună, în scopul ca bolnavul să-şi redobândească încre­derea în sine, să-şi conştientizeze propriile calităţi şi să-şi fixeze ţeluri noi. Înainte de toate, psihoterapia are rolul de a-l ajuta pe suferind să se ajute singur. Pentru ca trata­mentul să dea roade, este important ca pacientul să se simtă bine în dialogul cu terapeutul său şi să-i acorde încredere deplină. De aceea, în unele ţări europene, Casa de asigurări suportă costurile a cinci şedinţe de pro­bă, după care pacien­tul are libertatea de a decide dacă doreşte să continue trata­mentul sau preferă să-şi caute un alt terapeut.

Terapia cognitiv-comportamentală
În cadrul terapiei cognitiv-comportamentale, tera­peutul îl ajută pe pacient să înţeleagă problemele con­crete cu care se confruntă şi să dezvolte modele noi de comportament. Prin aceasta se încearcă nu numai o influenţare a acţiunilor persoanei respective, ci şi a gândurilor sale, precum şi a unor procese fizice. Mulţi depresivi sunt prinşi în vârtejul unor gânduri negative, unii au o postură defectuoasă, merg cu spatele înco­voiat, deoarece povara emoţională apasă literalmente asupra trupului lor. Bolnavii au deseori tendinţa de fi retractili în relaţiile cu familia şi prietenii, nu vor să deranjeze pe nimeni şi îi resping pe oamenii care do­resc să le vină în ajutor. Prin terapia cognitiv-com­portamentală, se caută înlocuirea acestor modele de comportament cu unele pozitive. Terapeutul discută cu pacientul despre modul cum el ar prefera să se comporte în anumite situaţii, ce gânduri ar trebui să accepte în mintea sa şi pe care să le îndepărteze. În funcţie de gravitatea depresiei, o terapie cognitiv-com­portamentală include 25 până la 80 şedinţe. Nu­me­roşi pacienţi încep să reacţioneze la tratament abia după patru sau cinci săptămâni.

Medicamentele
Psihoterapia este o metodă de tratament eficientă, dar nicidecum rapidă. În plus, nu rareori se întâmplă ca bolnavii să nu obţină imediat programarea solici­tată la psihoterapeut. De aceea, medicamentele pot fi adesea necesare pentru ameliorarea stării celui sufe­rind. La depresivi există un deficit al neurotransmi­ţătorilor din creier, ca de pildă serotonina şi noradre­nalina, care le influenţează starea de spirit. În lumea medicală se dezbate în momentul de faţă opor­tunitatea utilizării tratamentului medicamentos şi în formele uşoare de depresie, nu numai în cele severe. Cerce­tătorii britanici şi americani au publicat studii pe mar­ginea eficienţei medicamentelor: ei au ajuns la con­cluzia că în depresiile uşoare până la medii, prepa­ratele farmaceutice nu au efecte cu mult mai bune decât un placebo. În schimb, persoanele grav bol­nave profită în mod evident de pe urma adminis­trării me­dicamentelor.
Există diverse tipuri de antidepresive, care acţio­nează diferit. Medicul este singurul autorizat să decidă ce medicament poate fi util în cazul dat. Primele mo­dificări se fac simţite abia după câteva zile ori săp­tă­mâni. Însă, chiar dacă pacienţii se simt din nou mai echilibraţi şi motivaţi, ei n-ar trebui totuşi să renunţe la tablete, fiindcă depresia poate reveni în scurt timp.
Ţinând seama de gravitatea bolii, medicul va sta­bili şi durata tratamentului. Uneori sunt de ajuns câte­va luni, dar sunt suferinzi care trebuie să-şi ia docto­riile ani de zile, pentru a preveni o eventuală recidivă. Preparatele de sinteză pot da naştere unor efecte se­cundare, care nu sunt totdeauna aceleaşi, de exemplu, o senzaţie de uscăciune în gură, insomnie, probleme ale sistemului circulator, agitaţie şi tulburări ale di­namicii sexuale. Contrar temerilor împărtăşite de mul­tă lume, antidepresivele nu creează dependenţă.

Mişcarea ca terapie
Sportul şi mişcarea sunt extrem de folositoare în tratarea depresiei. Deşi nu înlocuiesc nici psihote­rapia, nici medicamentele, ele ajută pacientul să aibă o stare generală mai bună. Din studiile efectuate până acum nu reiese ce tip de sport ar fi reco­mandabil. În principiu, s-a observat doar că activitatea fizică stimulează secreţia de endorfine, acei hormoni produşi de organism care generează bună dispoziţie şi reduc sensibilitatea la durere. Dincolo de aceas­ta, fiecare sport oferă o serie de beneficii specifice. Astfel, joggingul - nu numai că abate atenţia de la nea­jun­surile bolii şi activează circu­laţia, dar şi expune pacientul la lumina soarelui, care îi îmbunătăţeşte starea de spirit. Fotbalul îl aduce pe depresiv în contact cu alţi oameni, făcându-l să uite pentru o vreme de izolarea sa interioară. Yoga îl învaţă să se relaxeze şi să se desprindă de gân­durile negative. Însă trebuie spus că mai ales persoanele care suferă de o depresie gravă nu sunt capabile să se mişte mai mult decât e strict necesar, ori nu sunt dispuse să încerce un sport nou şi să comu­nice cu oameni străini. De aceea, dorinţa de a face sport tre­buie să aparţină pacientului.

Sunătoarea
În cazul unei depresii uşoare sau medii, bolnavul poate încerca pentru început un antidepresiv bazat pe extractul de sunătoare. Însă, de regulă, ceaiurile şi tabletele comercializate la supermarket şi în magazi­nele naturiste nu conţin doza de substanţă activă necesară pentru a da efectiv rezultate. Iar produsele cu o concentraţie suficientă, cele care pot fi într-ade­văr de ajutor, ar trebui administrate pornind de la prescripţia unui specialist, deoarece şi la tratamentele cu preparate din plante există posibilitatea unor efecte secundare sau a interacţiunii cu alte medi­camente.

Fototerapia
Unele persoane devin melancolice şi apatice cu deosebire în sezonul rece, când zilele sunt mai scurte şi cenuşii. Aceasta este depresia sezonieră. Celor afectaţi de ea le poate fi de folos fototerapia, care su­pli­neşte lumina soarelui, atât de zgârcită în lunile de iarnă. Pacienţii privesc în fie­care dimineaţă, în jur de o oră, lumina albă emi­să de o lampă specială, cu inten­sitatea cu­prinsă între 2.500 şi 10.000 de lucşi. Per­cep­­ţia luminii, transmisă prin retină şi ner­vul optic, im­pulsionează se­creţia de sero­tonină la nivelul creie­rului. 60-90% dintre pacienţi reacţionează pozi­tiv, depresia lor ameliorându-se după două sau trei săptă­mâni. Dar, fiindcă efectul se pierde cu­rând, terapia trebuie continuată pe tot parcursul iernii. Nu este de neglijat nici faptul că ea poate provoca anumite ne­plăceri: unii utilizatori acuză tul­burări de vedere, dureri de cap, greţuri şi agitaţie.

Privarea de somn
Majoritatea persoanelor depresive suferă de in­som­nie. Acestor pacienţi le poate fi de ajutor tocmai pri­varea de somn: ei stau treji o noapte întreagă sau în a doua jumătate a nopţii, apelând la jocuri pe calcu­lator, ieşiri la plimbare sau vizionarea de programe TV şi se bagă din nou în pat abia în noaptea următoa­re. În cele mai multe cazuri, după o noapte nedormită, simptomele depresiei dispar aproape complet. În ge­ne­ral, însă, efectul nu se menţine decât până la primul somn. Oricum, chiar dacă e scurtă, schimbarea de dispoziţie îl convinge pe bolnav că este posibil să-şi în­vingă depresia. Nu se cunoaşte ca privarea de somn să producă efecte secundare - cu excepţia oboselii. La pacienţii cu depresie gravă, metoda se aplică sub control medical, în condiţii de internare.

Terapia electroconvulsivă
Când bolnavul nu mai răspunde la alte tratamente, se poate recurge la această formă de terapie, deşi în primul moment ea ni se pare inacceptabilă. Pacien­tului i se administrează un scurt şoc electric, care declanşează artificial o criză de epilepsie. În prealabil, persoanei în cauză i se dau medicamente care îi rela­xează musculatura şi i se face o narcoză de scurtă du­rată. După nouă până la douăsprezece proceduri, efec­tuate în decurs de trei săptămâni, starea suferin­dului se ameliorează considerabil. Terapia electrocon­vulsivă ar trebui urmată de o terapie de întreţinere, constând din tratament medicamentos şi psihoterapie, deoarece rata recidivelor este mare. Ca efecte secun­dare, s-au semnalat pierderi de memorie, oscilaţii ale tensiunii arteriale şi este de luat în considerare şi riscul legat de narcoză.

Ajutorul din partea familiei

- Ascultaţi-le păsul, motivaţi-i, acordaţi-le asistenţă - membrii de familie sunt un sprijin important pentru depresivi -

Primul obstacol pe care îl au de depăşit cei din jurul suferindului constă chiar în recunoaşterea bolii. Fiindcă deseori nu există simptome evidente. Când partenerul sau unul din părinţi suferă de mai mult timp de apatie şi de tristeţe profundă, cei apropiaţi îşi pierd adesea răbdarea: ei cred că bolnavul se încă­păţânează şi că ar fi suficient să facă un efort, pentru a ieşi din starea lui de inerţie. Aceasta este eroarea tipică. Nu are sens nici să pui întrebări despre motivul tristeţii şi s-ar putea ca, procedând astfel, să accen­tuezi sentimentele de vinovăţie ale de­pre­sivului, care este, oricum, foarte sever cu sine. În schimb, rudele şi prie­tenii se pot organiza în aşa fel încât să vină în ajutorul bolnavului şi să-l moti­veze. Atunci când partenerul de cuplu sau un părinte suferă de depresie, este dificil să găseşti atitudinea corectă. O apropiere prea mare generează riscul de a fi afectat tu însuţi, în vreme ce o dis­tan­ţă prea mare poate compromite rela­ţia. Apropiaţii bolnavului ar trebui să cea­ră îndrumare din partea unui psiho­log, care îi poate învăţa, de exemplu, cum să se comporte faţă de un depresiv care refuză tratamentul şi ce argumente personale să-i aducă - eventual să-i spu­nă că au ajuns şi ei la capătul puterilor. Iar atunci când pacientul manifestă in­tenţii clare de suicid, familia trebuie să telefoneze imediat la salvare sau la poliţie.