Convinşi, după alegerea sau numirea lor în diversele funcţii, că sunt deasupra tuturor celorlalţi cetăţeni români, ei au încercat de nenumărate ori să modifice codurile puterii judecătoreşti, pentru a se pune la adăpost de "abuzurile" acesteia împotriva lor. Prin termenul de "abuz" se subînţelege aplicarea cerinţei fundamentale pentru Justiţie, ca în faţa Legii, toţi cetăţenii să fie egali. Majoritatea politicienilor se consideră însă deasupra celor pe care pretind că-i reprezintă şi îşi arogă o imunitate totală faţă de pretenţiile legale ale instituţiilor juridice de a-i amenda pe toţi cei care încalcă această Lege. În ţările cu o democraţie reală, politicienii - parlamentari sau înalţi demnitari ai statului - au imunitate numai pentru declaraţiile lor politice. Orice alte încălcări ale legislaţiei în vigoare sunt pedepsite fără ezitare, demonstrându-se că în faţa Legii toţi sunt egali. Politizarea Justiţiei, adică interpretarea selectivă a regulilor ei, a fost practicată întotdeauna de regimurile totalitare. La noi, comunismul a impus dependenţa puterii juridice de politic, nomenclatura ("elita") comunistă putând să-şi impună arbitrar aspiraţiile puterii de a-i domina pe ceilalţi. Pentru mulţi politicieni români, această imixtiune a devenit tradiţie. Încercările lor repetate de a limita puterea Justiţiei, după ce - cu greu - a fost impusă separarea puterilor în stat sunt, din perspectiva respectivei "tradiţii", exemplare.
Scandalul de care ne ocupăm acum are însă o notă diferită de obişnuitele agresiuni politicianiste împotriva Justiţiei. Pentru prima oară, politicienii sar la luptă cu Justiţia pentru a apăra un cetăţean de rând, condamnat "pe nedrept" şi, ulterior, achitat - de aceeaşi Justiţie - pentru "faptele" sale. E vorba de "cazul Rarinca", un caz de presupus şantaj, executat de o anume Mariana Rarinca, împotriva Liviei Stanciu, preşedinta ÎCCJ (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie). După un arest preventiv de şase luni, Mariana Rarinca a fost achitată de instanţă pentru că fapta nu era prevăzută de legea penală. Nu ne interesează aici amănuntele "cazului", nici relaţiile - anterior strânse - dintre protagoniste, ci funcţionarea corectă a instituţiilor juridice. Mariana Rarinca a fost achitată şi recunoaşterea oficială a nevinovăţiei ei ar trebui să aibă drept consecinţă nu doar o "reparaţie morală", ci şi amendarea celor care au greşit în aprecierea ei. Nu mă îndoiesc de faptul că Justiţia are capacitatea de autoreglare, eliminându-i pe reprezentanţii ei aflaţi în culpă. "Cazul" - ca, din păcate, alte câteva - devine interesant din cu totul alte motive. Profitând de el, Călin Popescu-Tăriceanu, preşedintele Senatului, împreună cu alţi câţiva senatori, membri ai propriei formaţiuni, PLR-ul, a adresat preşedintelui ţării o scrisoare publică în care cere demiterea preşedintei ÎCCJ, întâmplător tocmai Livia Stanciu, şi a şefei DNA, Laura Codruţa Kövesi. Scrisoarea se vrea un adevărat manifest de înaltă moralitate, care cere - în numele "cetăţenilor obişnuiţi", înlocuirea arestului preventiv pe baza unor "suspiciuni rezonabile" - cum menţionează actualul cod - cu arestul bazat pe "indicii temeinice".
Prin scrisoarea adresată preşedintelui, Popescu-Tăriceanu se autodefineşte drept un campion al dreptăţii sociale, un adevărat "înger justiţiar". Aşadar, nu salvarea politicienilor corupţi, care aud, datorită unor "suspiciuni rezonabile", zăngănitul cătuşelor DNA, o caută el, ci stoparea abuzurilor Justiţiei, "un flagel real ce distruge viaţa şi încalcă demnitatea a mii de cetăţeni obişnuiţi care au dreptul să se bucure de protecţia legii". Pentru cei care nu cunosc "viaţa şi activitatea" lui C. Popescu-Tăriceanu, spusele lui pot apărea drept mesajul unui adevărat apostol al purităţii morale şi dreptăţii. Caţavencu al lui Caragiale, cu grija pentru "ţărişoara lui", n-ar fi întors-o mai bine. Numai că preşedintele Senatului, Popescu-Tăriceanu, este cunoscut pentru cu totul altfel de acte şi atitudini, care nu au nicio legătură cu moralitatea sau justiţia socială, fiind - mai degrabă - premise pentru "suspiciuni rezonabile" privind încălcarea Legii. "Bileţelul roz", prin care-i solicita, în calitate de prim-ministru, preşedintelui Băsescu să blocheze Justiţia, pornită să-l ancheteze pentru corupţie pe prietenul lui, Dinu Patriciu, sau interpretarea forţată a regulamentului Senatului (cu încălcarea Constituţiei), pentru a-l salva de arest preventiv pe Dan Şova, omul de care depinde soarta actualului prim-ministru, V.V. Ponta, sunt doar două exemple din multe altele, în care Popescu-Tăriceanu şi-a etalat "înalta moralitate şi spiritul justiţiar". Trecerea fără niciun scrupul de la o grupare politică la alta, în funcţie de interesele proprii, susţinerea - directă sau indirectă - a diverşilor moguli financiari sau de presă, propunerile "istorice" de încălcare a alianţelor ţării, pentru avantaje obscure, din alte zone geopolitice etc. sunt acţiuni care dovedesc că politicianul în cauză nu are, în realitate, aproape niciun fel de convingere democratică fermă şi nici urmă de patriotism real. În toţi anii în care s-a implicat în destinele României, Justiţia a făcut destule "greşeli" faţă de cetăţenii obişnuiţi. Niciodată "justiţiarul" Tăriceanu nu s-a implicat pentru ei. Prietenii şi interesele lui erau, desigur, altceva. De ce a făcut-o tocmai acum?
Popescu-Tăriceanu şi-a trădat partidul, al cărui conducător a fost, în momentul în care PNL-ul s-a desprins de USL (alianţa cu PSD-ul), iar şansele lui de a reveni la conducere au devenit nule, ca urmare a alegerii - ca preşedinte de partid - a lui Klaus Iohannis. Impus drept conducător al Senatului de către PSD, dornic să menţină prin diversiune iluzia USL-istă, el nu a avut altă opţiune decât să se impună ca slujitor zelos al intereselor acestuia, în primul rând în stoparea acţiunilor DNA, ANI şi ÎCCJ împotriva corupţiei, endemice printre parlamentarii şi demnitarii respectivului partid. C. Popescu-Tăriceanu a susţinut toate încercările de modificare a Codului Penal în favoarea celor vizaţi de "suspiciunile rezonabile". Cuţitul la os e reprezentat de "dosarul Şova", adică omul de care depinde "stăpânul" lui, Victor Ponta. "Cazul Rarinca" i-a picat la ţanc, pentru a scurtcircuita "îmblânzirea" (stoparea) Justiţiei, prin eliminarea conducerii acesteia, calea parlamentară fiind mai dificilă, din cauza presiunilor corecte ale democraţiilor cu care România e aliată.
Popescu-Tăriceanu a primit o replică usturătoare de la preşedintele ţării, care i-a demonstrat că în atribuţiile sale constituţionale nu intră imixtiunea în conducerea Justiţiei. Klaus Iohannis a subliniat, iarăşi, că greşeli ale Justiţiei, ca în cazul dat, nu trebuie să devină pretexte pentru modificarea (interesată) a legislaţiei penale. Prin "intervenţia" sa, Popescu-Tăriceanu şi-a atins "nivelul de incompetenţă", ca slugă a PSD-ului. PSD-ul are însă obiceiul ca, după epuizarea rolului uneltelor sale, să le abandoneze.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
