Convinși, după alegerea sau numirea lor în diversele funcții, că sunt deasupra tuturor celorlalți cetățeni români, ei au încercat de nenumărate ori să modifice codurile puterii judecătorești, pentru a se pune la adăpost de "abuzurile" acesteia împotriva lor. Prin termenul de "abuz" se subînțelege aplicarea cerinței fundamentale pentru Justiție, ca în fața Legii, toți cetățenii să fie egali. Majoritatea politicienilor se consideră însă deasupra celor pe care pretind că-i reprezintă și își arogă o imunitate totală față de pretențiile legale ale instituțiilor juridice de a-i amenda pe toți cei care încalcă această Lege. În țările cu o democrație reală, politicienii - parlamentari sau înalți demnitari ai statului - au imunitate numai pentru declarațiile lor politice. Orice alte încălcări ale legislației în vigoare sunt pedepsite fără ezitare, demonstrându-se că în fața Legii toți sunt egali. Politizarea Justiției, adică interpretarea selectivă a regulilor ei, a fost practicată întotdeauna de regimurile totalitare. La noi, comunismul a impus dependența puterii juridice de politic, nomenclatura ("elita") comunistă putând să-și impună arbitrar aspirațiile puterii de a-i domina pe ceilalți. Pentru mulți politicieni români, această imixtiune a devenit tradiție. Încercările lor repetate de a limita puterea Justiției, după ce - cu greu - a fost impusă separarea puterilor în stat sunt, din perspectiva respectivei "tradiții", exemplare.
Scandalul de care ne ocupăm acum are însă o notă diferită de obișnuitele agresiuni politicianiste împotriva Justiției. Pentru prima oară, politicienii sar la luptă cu Justiția pentru a apăra un cetățean de rând, condamnat "pe nedrept" și, ulterior, achitat - de aceeași Justiție - pentru "faptele" sale. E vorba de "cazul Rarinca", un caz de presupus șantaj, executat de o anume Mariana Rarinca, împotriva Liviei Stanciu, președinta ÎCCJ (Înalta Curte de Casație și Justiție). După un arest preventiv de șase luni, Mariana Rarinca a fost achitată de instanță pentru că fapta nu era prevăzută de legea penală. Nu ne interesează aici amănuntele "cazului", nici relațiile - anterior strânse - dintre protagoniste, ci funcționarea corectă a instituțiilor juridice. Mariana Rarinca a fost achitată și recunoașterea oficială a nevinovăției ei ar trebui să aibă drept consecință nu doar o "reparație morală", ci și amendarea celor care au greșit în aprecierea ei. Nu mă îndoiesc de faptul că Justiția are capacitatea de autoreglare, eliminându-i pe reprezentanții ei aflați în culpă. "Cazul" - ca, din păcate, alte câteva - devine interesant din cu totul alte motive. Profitând de el, Călin Popescu-Tăriceanu, președintele Senatului, împreună cu alți câțiva senatori, membri ai propriei formațiuni, PLR-ul, a adresat președintelui țării o scrisoare publică în care cere demiterea președintei ÎCCJ, întâmplător tocmai Livia Stanciu, și a șefei DNA, Laura Codruța Kövesi. Scrisoarea se vrea un adevărat manifest de înaltă moralitate, care cere - în numele "cetățenilor obișnuiți", înlocuirea arestului preventiv pe baza unor "suspiciuni rezonabile" - cum menționează actualul cod - cu arestul bazat pe "indicii temeinice".
Prin scrisoarea adresată președintelui, Popescu-Tăriceanu se autodefinește drept un campion al dreptății sociale, un adevărat "înger justițiar". Așadar, nu salvarea politicienilor corupți, care aud, datorită unor "suspiciuni rezonabile", zăngănitul cătușelor DNA, o caută el, ci stoparea abuzurilor Justiției, "un flagel real ce distruge viața și încalcă demnitatea a mii de cetățeni obișnuiți care au dreptul să se bucure de protecția legii". Pentru cei care nu cunosc "viața și activitatea" lui C. Popescu-Tăriceanu, spusele lui pot apărea drept mesajul unui adevărat apostol al purității morale și dreptății. Cațavencu al lui Caragiale, cu grija pentru "țărișoara lui", n-ar fi întors-o mai bine. Numai că președintele Senatului, Popescu-Tăriceanu, este cunoscut pentru cu totul altfel de acte și atitudini, care nu au nicio legătură cu moralitatea sau justiția socială, fiind - mai degrabă - premise pentru "suspiciuni rezonabile" privind încălcarea Legii. "Bilețelul roz", prin care-i solicita, în calitate de prim-ministru, președintelui Băsescu să blocheze Justiția, pornită să-l ancheteze pentru corupție pe prietenul lui, Dinu Patriciu, sau interpretarea forțată a regulamentului Senatului (cu încălcarea Constituției), pentru a-l salva de arest preventiv pe Dan Șova, omul de care depinde soarta actualului prim-ministru, V.V. Ponta, sunt doar două exemple din multe altele, în care Popescu-Tăriceanu și-a etalat "înalta moralitate și spiritul justițiar". Trecerea fără niciun scrupul de la o grupare politică la alta, în funcție de interesele proprii, susținerea - directă sau indirectă - a diverșilor moguli financiari sau de presă, propunerile "istorice" de încălcare a alianțelor țării, pentru avantaje obscure, din alte zone geopolitice etc. sunt acțiuni care dovedesc că politicianul în cauză nu are, în realitate, aproape niciun fel de convingere democratică fermă și nici urmă de patriotism real. În toți anii în care s-a implicat în destinele României, Justiția a făcut destule "greșeli" față de cetățenii obișnuiți. Niciodată "justițiarul" Tăriceanu nu s-a implicat pentru ei. Prietenii și interesele lui erau, desigur, altceva. De ce a făcut-o tocmai acum?
Popescu-Tăriceanu și-a trădat partidul, al cărui conducător a fost, în momentul în care PNL-ul s-a desprins de USL (alianța cu PSD-ul), iar șansele lui de a reveni la conducere au devenit nule, ca urmare a alegerii - ca președinte de partid - a lui Klaus Iohannis. Impus drept conducător al Senatului de către PSD, dornic să mențină prin diversiune iluzia USL-istă, el nu a avut altă opțiune decât să se impună ca slujitor zelos al intereselor acestuia, în primul rând în stoparea acțiunilor DNA, ANI și ÎCCJ împotriva corupției, endemice printre parlamentarii și demnitarii respectivului partid. C. Popescu-Tăriceanu a susținut toate încercările de modificare a Codului Penal în favoarea celor vizați de "suspiciunile rezonabile". Cuțitul la os e reprezentat de "dosarul Șova", adică omul de care depinde "stăpânul" lui, Victor Ponta. "Cazul Rarinca" i-a picat la țanc, pentru a scurtcircuita "îmblânzirea" (stoparea) Justiției, prin eliminarea conducerii acesteia, calea parlamentară fiind mai dificilă, din cauza presiunilor corecte ale democrațiilor cu care România e aliată.
Popescu-Tăriceanu a primit o replică usturătoare de la președintele țării, care i-a demonstrat că în atribuțiile sale constituționale nu intră imixtiunea în conducerea Justiției. Klaus Iohannis a subliniat, iarăși, că greșeli ale Justiției, ca în cazul dat, nu trebuie să devină pretexte pentru modificarea (interesată) a legislației penale. Prin "intervenția" sa, Popescu-Tăriceanu și-a atins "nivelul de incompetență", ca slugă a PSD-ului. PSD-ul are însă obiceiul ca, după epuizarea rolului uneltelor sale, să le abandoneze.