În ziua Învierii Domnului, am trecut întâmplător pragul Mânăstirii Poiana-Sohodol, din județul Alba, pentru a așeza sub protecție sfântă griji, păcate, dar și muguri de bucurii. Locașul acesta de pe coamele Apusenilor este o rugăciune continuă, rostită laolaltă de moți și dusă mai departe, spre cer, de călugări.
Bisericile mor îmbrățișate
Miez de aprilie. O zi plăcută și calmă. Parcă și mugurii se tem să devină floare, ca nu cumva străduința lor să spargă din greșeală liniștea ce îmbracă munții. La ora prânzului, în curtea mânăstirii "Înălțarea Domnului", din Poiana-Sohodol, nu e nici țipenie de om. Obosiți, credincioșii se odihnesc încă după slujba de Înviere, fiecare pe la casele lor. Doar starețul Irineu Filip ne întâmpină, apărut parcă de nicăieri. Deschide ușa bisericii și-ncepe nerugate, ca într-un soi de litanie să depene povestea locului. Aproape nu-i aud vorbele. Nu-mi pot dezlipi ochii de pe sfinții pictați pe catapeteasmă și pe perete, ce așteaptă, parcă, un semn, ca să coboare, și ei, în biserică.
"Pictura a fost executată de frații Mihai și Gavriil Moroșanu", spune starețul. "Ei nu au prea pictat în Ardeal, doar în ctitorii voievodale din Moldova. Au făcut monumente istorice, Putna, Voroneț, dar au lucrat și în Israel și la Muntele Athos. Când au realizat pictura de aici, erau la început de drum. Primul care a intenționat să transforme bisericuța aceasta sătească într-o mânăstire, a fost arhimandritul Dosoftei Morariu, numit preot paroh printre moți. Înainte, fusese însă stareț al mânăstirilor Putna și Vorona și a răbdat, timp de cinci ani, suferințe grele în închisorile de la Gher și Aiud. I s-a refuzat, însă, categoric, transformarea bisericii într-o mânăstire", spune starețul.
Timp de șase ani, între 1966 și 1972, Dosoftei Morariu a fost exclus din viața monahală, exact cât petrecuseînainte, în bisericuța din Poiana-Sohodol, ca preot paroh. Șase ani de rugăciune și de minuni, ce stau și astăzi mărturie harului său. Mai întâi frumusețea aparte a bisericii. Zidită în întregime din piatră, din exterior, ea pare un lăcaș oarecare, ci doar intrând, înțelegi că, uneori, distanța între tine și cer poate fi anulată instantaneu.
La câțiva pași de la intrare, biserica e împărțită în două, de un zid mare și gros, de susținere, special întocmit așa, pentru a sta împotriva capriciilor anotimpurilor din zonă, care fac, adesea, ravagii, culcând, tot ce le stă în drum, la pământ. Și nici nu știi, intrând pentru prima oară înăuntru, ce anume să admiri, să încerci să înțelegi mai întâi: pictura vie pe jumătate? Catapeteasma? Vitraliile? Bolțile perfect arcuite? Icoana uriașă a Maicii Domnului cu Pruncul în brațe, încadrată în înflorituri din lemn poleit?
"Icoana Maicii Domnului e încadrată într-o sculptură în lemn masiv, fără nici o fisură, cu toate că au trecut peste 40 de ani de când a fost făcută. Se vede că lemnul a fost special pregătit și lucrat de o mână care a știut ce să facă. Și icoana, și catapeteasma sunt lucrate la Mânăstirea Neamț. De aceea a și fost ridicată biserica, în cele din urmă, la rang de mânăstire, ca să nu se degradeze minunățiile acestea din interior. Din 1972 până în 1989, pe-aici s-au perindat o sumedenie de preoți. Dar locul fiind izolat, condițiile de trai grele, nu au stat prea mult. Din 1994 până în 1996, biserica a fost închisă, și fresca a început să cadă... Eu sunt aici din 1996 și de atunci focul n-a mai ars în biserică. Zidurile prind umezeală, și se degradează pictura și catapeteasma", spune Părintele Irineu. Și abia ascultându-l, simți, cumva, că frigul stă să-ți intre în oase aburindu-ți respirația și cuvintele. Ridici ochii spre sfinți și nu vezi nimic altceva decât dorința și bucuria lor de a coborî din pereți.
Și auzi, ca prin vis, povestea care curge și curge, deslușind alte și alte taine ale locului. Biserica cea veche, a satului fusese din lemn. Pe-atunci, înaintea războaielor mondiale, în sat era lume multă și biserica satului ajunsese neîncăpătoare. Și s-au apucat moții să ridice alta. Piatră cu piatră, adusă cu carele trase de boi, a fost pusă de jur împrejurul bisericii vechi, ca un brâu, cuprinzând-o înăuntru. Moții acești credincioși, din creierii munților, nu s-au îndurat să strice bisericuța din lemn, înainte de a o finaliza pe aceea de piatră. Așa că au îmbrățișat-o cu drag și-au zidit-o, ca pe Ana meșterului Manole, așezând, lângă fiecare piatră din zid rugăciuni de iertare. Abia când biserica de piatră a fost terminată, cea veche, de lemn, a fost și ea dărâmată, dar oamenii o simt și acum înăuntru, ca pe un suflet de care nu se pot lepăda.
"Fără a fi fost școliți, oamenii acelor vremuri,au lucrat cu o trăire aparte, cu o înțelepciune de invidiat. Ceea ce au făcut au făcut cu drag și credință, știind că doar sufletul poate rezista timpului", spune Părintele Irineu.
Îmbrăcați frumos, doi câte doi, sfinții mângâie lumina ce încearcă să pătrundă în biserică, așteptând, parcă, să-i facă plutitori și pe ei. O rază ici, una colea, se așază cuminte în sufletul fiecăruia dintre credincioșii care intră, voit sau doar întâmplător, în biserică.
"În ziua de azi, e mare lucru să găsești oameni bucuroși că trăiesc"
Încet, încet, biserica se umple de oameni. Sunt câțiva săteni îmbrăcați de sărbătoare, cu pruncii de mână, veniți la slujba celei de-a doua Învieri, ce urmează să înceapă. Dar starețul Irineu Filip mai întârzie în poveste, coborând-o puțin în viață, în vremurile tot mai reci pe care le străbatem așa de greu. "Omul poate fi mișcat, se poate încărca duhovnicește prin ceea ce vede. De câte ori intri în biserică, orice problemă, necaz să ai, parcă mai descoperi ceva, mai vezi ceva aparte, ce n-ai văzut până atunci. Totul pare natural. Depinde însă de starea omului, de ceea ce caută. Nu poți găsi ceea ce nu cauți. Asta nu!"
Vorbește calm starețul, cu o mustrătoare înțelegere a omeneștilor slăbiciuni de dincolo de zidurile mânăstirii.
"În ziua de azi, e mare lucru să găsești oameni bucuroși că trăiesc. Majoritatea sunt posomorâți, și triști, amărâți, îmbufnați, ursuzi... Și e trist că mulți tineri sunt așa! N-au speranță, n-au nădejde, parcă n-au viață în ei. Mă întreb, de ce oare e omul atât de ursuz, dacă e tânăr și sănătos? Ar trebui să te bucuri că ai fost chemat la viață, să fii părtaș la minunea ei. Din păcate, omul nu realizează și nu știe să fie recunoscător față de ce i-a dat Dumnezeu. Toată lumea vrea ce nu are și ce nu-i trebuie, ce nu i se potrivește. Ucenicii Mântuitorului spuneau: «Doamne, învață-ne cum să ne rugăm!». Noi nu știm să ne rugăm, nu știm să vorbim unii cu alții, atunci cum să vorbim cu Dumnezeu? Și tocmai de aceea omul se arată, de multe ori, nemulțumit. Vin la biserică, când și când, și spun, apoi, că n-au simțit nici o realizare. Păi, și la medic, dacă mergi îți prescrie un tratament, dar dacă nu te ții de el, nu te faci sănătos. Și nu e medicul de vină. Tu ești liberul-arbitru al vieții tale. De tine depinde să fii fericit".
Într-un colț al bisericii, doi străini, un domn și-o doamnă, fac notă discordantă cu toți ceilalți. Se vede că nu sunt de-ai locului. Par a fi orășeni, sunt îmbrăcați în pantaloni și-s plini de noroi până-n genunchi. Nefiresc, oarecum, pentru ziua de Paști. Dar nimeni nu-i privește ciudat. Localnicii și-au ocupat cuminți locurile și n-au ochi decât pentru icoane și urechi pentru rugăciuni. Aici, sub cerul rozaliu de pe bolta bisericii, e loc pentru toți.
Ceea ce rămâne
E miez de aprilie și aici, prin cătunele Apusenilor, abia crapă mugurul sălciilor. Pădurea e plină de ghiocei și viorele, deși jos, la oraș, au început deja să înflorească lalele. Înțelegi mai exact spusele părintelui, despre vitregiile vieții de-aici. Despre anotimpurile potrivnice, care bântuie și sufletul omenesc.
"De-atâta timp de când sunteți aici, nu v-a venit niciodată să renunțați?", întreb. Părintele Irineu zâmbește. "Ei, nu! De destule ori! Și nu din cauza frigului. Nu. Eu n-am fost obișnuit cu oamenii de parohie, eu veneam din mânăstire, unde e altă rânduială, alt fel de-a fi. A fost foarte greu! La început, sătenii au fost împotriva mea, pentru că n-au fost obișnuiți cu rânduiala cea dreaptă. Am găsit multe lucruri la nelalocul lor. Dar deși e greu să-i faci pe oameni să înțeleagă, am reușit, totuși, și au început să realizeze că orice fac, fac pentru sat și pentru ei. Sunt lucruri care rămân. Să aibă la ce să se întoarcă: la biserică, la morții lor din cimitir. Contează foarte mult!".
Părintele Irineu iese din altar și face semnul crucii peste toți cei prezenți. "Hristos a înviat!". Chiar și pentru femeia aceea tristă, ce a venit la biserică cu hainele pline de noroi. I-s ochii-n lacrimi. "Adevărat a înviat!", răspunde încet. Mai e puțin și va izbucni primăvara adevărată.
Părintele Dosoftei Morariu
S-a născut la 18 august 1913, lângă Botoșani. A urmat Seminarul monahal de la Cernica. Ulterior, și-a început studiile de teologie la facultatea din Cernăuți, dar le-a întrerupt după un an, pentru a participa la acțiunea misionară de peste Nistru. În 1947, își finalizează studiile de teologie la Sibiu. Din 1948, slujește la Mânăstirea Antim din București, dar și la Catedrala Patriarhală. În 1956, Dosoftei Morariu a devenit starețul Mânăstirii Putna, apoi preot misionar în Ardeal. La biserica din Poiana-Sohodol, jud. Alba, a fost preot paroh, între anii 1966-1972. A publicat două cărți: "Viața și nevoințele Sfântului Serafim de Sarov" și "Despre dumnezeiescul har".
Căi de acces
Din orașul Câmpeni spre comuna Sohodol, aflată la doar 16 km, se poate ajunge cu autobuze (trei pe zi) sau cu taxiul. Spre orașul Câmpeni există numeroase autobuze, zilnic, dinspre Alba-Iulia, Cluj-Napoca sau Deva/ Brad. Drumul este asfaltat până în apropierea mânăstirii.